O fotografie care face cât 1000 de ani

Stejarul de 900 de ani din Cajvana, județul Suceava. Fotografii: Florin Ghenade

Florin Ghenade a călătorit timp de 6 ani pentru a fotografia arbori seculari din România. I-a fotografiat pe întuneric, iar ziua i-a cunoscut pe oamenii din jurul lor.

Expoziția care a rezultat din acest demers a intitulat-o "Arbori bătrâni". Un tânăr cioban l-a ajutat să găsească și subtitlul: "Să fie întuneric, da' să fie lumină!".

Urmează un interviu din care am înțeles cum fotografia nu doar că poate să valoreze cât 1.000 de cuvinte, ci și să cuprindă aproape 1.000 de ani.

*

Stejarul în vârstă de 153 de ani aflat pe terenul de fotbal din satul Tonciu, județul Mureș.

− De unde ideea acestui proiect?

− Sunt două componente caracteristice "ideii" acestui proiect. Subiectul (arborii) și modalitatea de abordare.

Ideea s-a construit treptat și a venit ca o rezolvare a unor tensiuni și frământări personale cu privire la capacitatea fotografiei de a oferi povești obiective în legătură cu un subiect, prin mijloace proprii  de "a documenta", cu alte cuvinte.

Căutam pe internet tot felul de informații istorice din zona Romanului  eu sunt din Roman, județul Neamț − și m-am trezit citind despre câteva exemple de arbori bătrâni, așa-zis istorici, din Moldova.

Am simțit imediat că vreau să fac ceva în legătură cu ei. Erau "peisaj" într-un sens mai larg, erau fotogenici și, mai ales, plini de asocieri și informații pe care nu le vezi cu ochiul.

A apărut ideea unui proiect foto ale cărui ingrediente, atunci, erau imaginea pe film, respectiv pe plan film 4 x 5 inch.

Negativul 4 x 5 inch permite înregistrarea unei cantități de informație mai mare decât ai putea afla tehnic, "dintr-o privire" asupra subiectului fotografiat.

Permite nu doar o citire, ci și o a doua și a treia citire. De aceea, a creat curente estetice și teoretice în istoria fotografiei de artă și e asociat mai degrabă cu proiecte de documentare și arhivare a realității.

De asemenea, asociam atunci și, într-o anumită măsură, continui să asociez obiectul-cadrul-film cu concretețea unui document (de exemplu, lightbox-uri făcute direct cu diapozitivul original care e obiect unicat).

M-a interesat dinamica de a pune față în față limbajul strict vizual cu un subiect care e atât de plin de informații cum este un arbore bătrân.

Eram familiarizat și împărtășeam poziția critică a lui Alec Soth în legătură cu posibilitățile și mai ales limitele fotografiei: nu poți oferi context obiectiv în 1\500 dintr-o secundă.

Fotografia e mai degrabă genială în a sugera povești.

Castanul de 600 de ani din curtea Mănăstirii Bistrița (județul Vâlcea).

Am început prin a fotografia ziua. Dar eram nemulțumit de imaginile rezultate și au trecut câteva luni până să-mi dau seama că era chiar familiaritatea acelui tip de imagine − un copac în contextul obișnuit − care nu reușea să trezească interes.

Un copac pe stradă sau pe câmp sau în pădure, ziua – toată lumea presupune că știe despre ce e vorba.

Însă dacă scoți din imagine contextul și rămâi față în față cu subiectul, ești nevoit să-i acorzi atenție și mai ales să-i imaginezi povestea.

Așa am ajuns la noapte: inițial, ca fundal neutru, fără informații, pentru ca, mai apoi, întunericul ăla din jurul arborelui să nu mai fie așa opac nici în plan simbolic, nici în planul concret al imaginii, fiindcă am început să scap lumina și pe detalii din apropiere.

Așa că negrul din imagine a devenit la fel de important ca subiectul principal, deoarece el crea tensiunea necesară să declanșeze interesul și imaginația, în loc de o imagine "documentară" care pare să ofere răspunsuri.

"La Stejărică am ajuns din întâmplare; am mers în satul Plopi din Teleorman să fotografiez un plop de peste 600 ani, aflat pe islazul dinaintea satului. Plopul căzuse în urmă cu mulți ani. Însă pe acel islaz era Stejărică. Nici el nu mai era întreg, fusese trăznit și a căzut în urmă cu vreo 5 ani. Era în forma unui trunchi pe marginea apei, subțiat, scobit, plin de ciuperci, alături de alte câteva resturi de crengi. I se spune Stejărică și nimeni din comunitate nu a luat nicio bucată din el".

Cum ai realizat documentarea?

− Procesul, de la ideea inițială la ideea finală, dar și de la idee la concretizare, a fost destul de îndelungat.

După ce am știut că vreau să fotografiez arborii noaptea cu lumini, a trebuit să găsesc logistica necesară, să fac o probă ca să văd dacă sunt capabil să abordez tehnic problema și dacă imaginea "stă în picioare".

După probă, a trebuit să găsesc soluții logistice ca să încep aceste călătorii spre arbori: bani, aparatură, mașină, parteneri disponibili etc.

De la idee la practică a trecut aproape un an. În acest context l-am întâlnit pe Alexandros Raptis (designer de sunet și lumini). Împreună cu el și alături de Cristina, prietena mea, am început lucrul propriu-zis la proiect.

Ulterior ni s-a alăturat Cristian Stănoiu, cu dimensiunea video a proiectului. În această formulă și din resurse proprii am realizat o parte consistentă a proiectului. A urmat colaborarea cu Galeria Posibilă, prin care lucrurile au căpătat contur și o nouă dimensiune.

Frasinul din satul Fumureni (comuna Lungești, județul Vâlcea) are peste 600 de ani. Este rămas, se spune, din vechii codri ai Mamului. Pe lângă el ar fi trebuit să fie construită Mănăstirea Mamu, ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu. Aceasta a fost ridicată, până la urmă, tot în comuna Lungești, dar în satul Stănești.

− Concret, cum ai realizat proiectul din punct de vedere tehnic: iluminat, echipament foto etc?

− A fost ca și cum aș fi creat condiții de studio în fiecare loc. Am cărat după mine generator, lumină continuă de spectacol de 500 sau 1000 W, trepiede, mulți metri de cablu, filtre de pus pe lumini pentru corecția temperaturii de culoare etc.

Tehnica de fotografiere pe format mare, faptul că aștept lângă un subiect să vină noaptea, căratul generatorului, întinsul de cabluri, poziționarea luminilor, probele − toate aspectele astea implică ideea de durată.

Așa cum durată îți inspiră și un stejar de 900 de ani. Dacă te raportezi strict la ce vezi într-o fotografie, atunci asta este spațiu/materie/suprafață luminată sau lumină ca atare, care se reflectă în spațiu/suprafață.

Dacă spațiul se citește în lumină, poți vedea timpul în întuneric? Noaptea mă ajută să vorbesc despre timp, despre durată.

Plopul de la Rafaila (județul Vaslui) are aproximativ 565 de ani. Acum este trăznit și ars, cu o circumferință a trunchiului de 7,62 metri, însă înaintea ultimului incendiu major (1997), circumferința sa era de 14 metri (în 1997),  ceea ce îl făcea să fie cel mai mare plop cenușiu cunoscut în lume. Tradiția locală îl asociază figurii lui Ștefan cel Mare, care ar fi băut aici din apa unei fântâni, structură care încă mai există. Deși e negru de la ultimul incendiu, înăuntrul său, din bucata de trunchi rămasă, crește un vlăstar de stejar.

Toată aparatura asta desfășurată făcea ca fiecare loc să semene mai degrabă cu un performance, cu un spectacol, lucru sesizat de multe ori și de localnici, care se adunau în jurul nostru și al arborelui și deveneau parte din tot evenimentul nocturn.

Timpii de expunere au fost între 3 și 20 de minute, în funcție de loc și de condițiile tehnice, timpi necesari pentru distribuirea luminii pe arborele fotografiat.

Acest aspect face ca imaginea să nu fie înregistrarea de o clipă a unui moment trecut − așa cum e înțeleasă, în general, fotografia −, ci o serie de întâmplări și momente desfășurate în timp (de 3, 10, sau 20 minute), care sunt surprinse într-o imagine.

E o poveste reală despre ce s-a întâmplat în X minute (a bătut vântul, au căzut frunze, a trecut cineva pe acolo etc), dincolo de povestea pe care ți-o poți imagina.

De pildă, Gheorghe Luca a stat nemișcat în fața Părului Tătarilor, cu un buchet de liliac în mână, timp de 8 minute. Timp în care luminile stradale care erau stinse pentru fotografie s-au aprins, iar ajutorul de primar a dat fuga cu bicicleta la Primărie și le-a stins.

Ce vreau să spun e ca imaginile din proiect nu sunt "o clipă oprită", ci înregistrarea unei experiențe, a unor povești petrecute în timpul expunerii, încifrate atât în imaginea finală, cât și în viața și memoria arborelui.

Stejarul lui Ivancenco din Delta Dunării. Ivancenco și Omer au trăit, se pare, acum câteva zeci de ani. Ambii au avut grădini care le poartă numele, iar Omer a avut și o fântână. Omer trăia izolat de oameni și își ducea singur sacii de făină de la Sulina până în pădurea Letea.

− Cum vezi tu acum fotografiile din acest proiect?

− Pentru mine există și o citire mai rapidă, la prim contact, cu imaginile construite pe contrastul ăsta puternic între arborele luminat si întuneric.

E vorba despre senzația pe care o ai când privești direct într-o sursă de lumină puternică, iar după aceea, oriunde te uiți, îți rămâne pe retină acea sursă de lumină.

Așa mi-ar plăcea să rămână și arborii fotografiați − pe retina și în memoria cui îi privește. Să funcționeze ca un truc de mnemotehnică.

Pentru a proba lucrurile despre care am povestit, fac o invitație la expoziția deschisă la Muzeul Țăranului Român, realizată în colaborare cu Galeria Posibilă. Expoziția va dura până pe 10 martie 2019.

Există intenția de a o duce și în alte orașe din țară, Iași, Cluj, Timișoara, și sper că se va întâmpla începând cu anul viitor. Îmi doresc, de asemenea, să transform tot proiectul într-o carte. Voi încerca să revin cu detalii când se vor concretiza aceste planuri și posibilități.

Imagine din expoziţia "Arbori bătrâni".

Legenda Stejarului din Cajvana

"Stejarul din Cajvana este cel mai bătrân arbore documentat din România", spune fotograful Florin Ghenade.

"Un raport științific al Universității «Babeș- Bolyai» zice că este, totodată, cel mai mare stejar din sud-estul Europei. Ar avea aproximativ 900 ani, ceea ce face să nu fie exclus sâmburele de adevăr din legendele locale care spun că ar fi fost sădit după marea invazie tătară de la 1200 sau ca l-ar fi adăpostit pe Ștefan cel Mare la umbra sa, fiindcă atunci ar fi avut măcar 200 de ani și ar fi fost, deci, un arbore impunător, umbros și solitar.

Trunchiul are aproape 12 metri în circumferință și nu-ți dai seama ce înseamnă asta până nu ajungi lângă el și până nu-i dai ocol.

Acolo am bătut la poarta lui Lucan Gavril, care e vecin cu stejarul de când se știe. De la el am singurele fotografii vernaculare cu un arbore din tot proiectul.

Sunt fotografii de familie din mai multe generații, în care poți intui cât de mare e stejarul, căci, deși servește ca fundal pentru diverse portrete, nu-i vezi marginile.

Am ales eu fotografiile, căci căutatul și răsfoitul prin propriul trecut nu-i făcea bine lui Gavril. A rămas singur acum câțiva ani, doar cu familia unuia dintre fiii lui, stabilit în Italia.

Ca mai tot satul Cajvana, de altfel, care nu prea mai trăiește ca un sat: are restaurant, florării, saloane de nuntă, vile cu 2-3 etaje.

«Am de toate, nu-mi lipsește nimic, da' n-am cu cine», mi-a spus recent Gavril. Și-atunci mă gândesc cum simte stejarul", a povestit Florin Ghenade.

Stejarul de 900 de ani din Cajvana, județul Suceava. Fotografii: Florin Ghenade

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează