"Nu aș reveni la ce e acum, deși iubesc România și îmi amintesc zilnic tot ce mă leagă de ea"

Fotografii: Dia Iulia Somogyi

Masterandă în psihologie la Universitatea din Geneva, pasionată de munte și de fotografie, Dia Iulia Somogyi a plecat din România în urmă cu 4 ani. "Moroșancă fără șanse de schimbare" − cum se defineşte, ea pornea astfel în căutarea sentimentului de acasă, departe de casa natală.

De atunci încoace, a escaladat o seamă de munţi, i-a privit de sus, din zbor, de jos, din văi, le-a încercat versanții, iar astăzi spune că doar în Alpi găsește energia care o ajută să meargă mai departe.

Așa că îi colindă ori de câte ori o macină dorul de casă.

"Am înţeles o dată în plus că «acasă» e acolo sus, unde agitaţia se rarefiază cu altitudinea şi aerul tare, unde timpul are altă curgere, iar barierele dispar. Că «acasă» e acolo unde simţi asta... că e un sentiment, şi nu un loc!"

Am întrebat-o pe Dia ce fotografii îi vin în minte când se gândește la starea de acasă. A urmat o confesiune ca o declarație de dragoste adresată României.

*

"Îmi amintesc pruncii veseli și cu obraji roșii de ger − coconii, cum le spunem noi − care ies cu colindul sau numără bănuții de aur din ograda casei; care-și trăiesc copilăria lipsită de griji sub Creasta Cocoșului. Şi-mi amintesc apa, care nicăieri nu-i mai rece și bună ca-n Maramureșul istoric", își începe Dia confesiunea.

"Deopotrivă de dragi îmi sunt copiii cătunelor uitate din Apuseni, care-ți sar la gât când te văd și care te pupă cu forța, deși-s moșcoliți cu muci sau mustăți de lapte proaspăt de vacă.

Sunt copii din familii sărace, la care obișnuiam să urcăm ca să le ducem diverse lucruri... ei fiind izolați și protejați deopotrivă de modernul urbanului. Îmi amintesc expresia lor de prunci deopotrivă curioși și rușinoși, dar mereu curajoși.

Printre cele mai marcante experiențe rămân întâlnirile cu ultimii mohicani ai Apusenilor. Sunt bătrâni uitați prin cătune izolate, oameni privați de facilități elementare, dar înzestrați cu spirit liber și Dumnezeu în fiecare pas și vorbă.

În cătunele răsfirate ale Carpaților am întâlnit inteligența în forma ei pură, care adesea m-a lăsat fără cuvinte, minți cu mult bun simț și discernământ, suflete care-și împart puținul cu trecătorii ce se opresc să le asculte ofurile.

Cele mai frumoase, deopotrivă emoționante și crunte povești le-am auzit acolo, la gura sobei, sub nucii și prunii grei de poame‚ pe care nimeni nu mai vine să le culeagă.

Și acum, nu pot decât să tac. Să-nchid ochii și să las toate emoțiile să mă invadeze, fiindcă toate sunt frumoase atunci când sunt împărtășite și înțelese prin destăinuire.

Trebuie să recunosc că, încă și acum, majoritatea hainelor din dulap, pe care le port cu drag, sunt haine cusute cu mama.

Îmi mai aduc aminte deseori de nopțile albe investite în romane, umăr lângă umărul lui Tuși și al lui Darius, fiul ei. Clipele din perioada liceului; plimbările nocturne cu miros de tei și rundele explozive de râs până la lacrimi cu Tuși, prin lanurile de maci.

Îmi mai aduc aminte de Maramureșul prunciei mele. Eu nu știu alt univers mai intens, mai înalt și mai plin de semnificație precum Maramureșul copilăriei mele.

Mă gândesc la îmbrăcatul portului meu de moroșancă, la periatul părului, la gătitul pentru seara de Înviere sau pentru Slujba de Duminică, la Nuntă, Botez, Horă, Întorsul fânului, Sâmbra Oilor, Măsurișul Laptelui sau la toate evenimentele atât de puternic impregnate cu Dumnezeu în ele.

Îmi mai amintesc de Cluj, de turele pe munte cu prietenii din Clubul Alpin Român și de serile de marți cu proiecții foto, a doua mea familie lângă care am crescut și m-am format în perioada studenției și după.

Am acolo câteva perechi de prieteni (și vreo două prietene moroșence cu care am crescut) pe care nici de-mi erau părinți sau frați nu îi puteam îndrăgi mai mult.

Sunt oameni atât de dragi și faini cu care am bătut ani la rând potecile Carpaților, cu care am râs sau plâns pe ascuns prin colțuri de munte, în seri culinare sau întâlniri spontane.

Îmi mai amintesc și de turele foto făcute cu o mână de prieteni, fotografi tare dragi din Cluj, de şezătoarele cu acorduri de chitară și arome tari la câte unul acasă sau de pașii purtați cu trepiedele-n mână pe străduțele pustii".

Discuţia noastră nu se putea încheia fără întrebarea despre întoarcerea casă. Răspunsul, încă, lipsește.

"Sunt încă puternic legată de locuri și chipuri. Mă înmoi mereu când, la întoarcere, sunt îmbrățișată de prietenii dragi, când simt pulsul Apusenilor sau când văd Creasta Cocoșului din Turnul lui Ștefan, așa cum mă topesc când aud graiul moroșenesc.

Dar nu pot uita gustul amar de la plecare, haosul sistemului, lipsa perspectivei și faptul că valorile de bază se clatină puternic sub presiunea incertitudinii și a lipsei de respect.

N-aș reveni la ce e acum, deși iubesc România și-mi amintesc zilnic tot ce mă leagă de ea. Nu mă simt însă nici complet plecată. Nu atâta timp cât am acasă părinții încă tineri, bunicii și o mână de prieteni foarte dragi.

Indiferent unde-mi plimb gleznele, cu mintea și inima sunt «aici și acolo», pretutindeni si nicăieri, orientată spre variatele forme de Acasă".