Mondialul meu: 16 meciuri în 18 zile

Autorul acestui text, Adrian Soare, este comentator sportiv la Radio România.

Primul meu Mondial a venit târziu, la 44 de ani, deși vorbisem despre fotbal vreo două decenii la radio, iar pe sticlă mă produceam de vreo șase sezoane, în special în campionatul francez.

Asta pentru a înțelege de ce Franța m-a ales pe mine, și nu invers. Sindromul Stockholm se verifică științific pe pielea mea: luat ostatic de fotbalul francez, am ajuns să empatizăm, ba chiar ne-am îndrăgostit.

L-am văzut pe Mbappé debutând, pe Griezmann suspendat de federație fiindcă făcuse o beție la tineret, am încercat să mă ridic în același timp cu PSG, am văzut cum au eclozat, în marile lor academii, Thomas Lemar, Nabil Fekir sau Flo Thauvin.

Părtaș la o asemenea ascensiune, am aderat la valorile acestui campionat care, de vreo trei ediții, plătește salarii mai mari decât istoricul Serie A. Nu sunt încântat de ce a jucat Franța la acest Mondial, dar asta e o istorie care va fi explicată în încheiere.

"Bine, savantule, ne-ai înnebunit..."

Când am primit acel telefon de la TVR, nu aveam de unde să știu că fotbalul de azi este un joc pe care, de fapt, nimeni nu vrea să îl mai joace. În sensul copilăriei noastre, cel puțin.

Deși a venit târziu, Mondialul meu a început abrupt. În timpul celui mai insipid Maroc - Iran posibil, parcă pentru a-i da culoare, cineva mă întreba de când m-am apucat de "bișniță": în sensul că "bă, băiatule, acum câteva săptămâni comentai la Digisport, acum umfli și francul TVR-ului?"

Nu a mai contat nimic, am dedus, nici măcar că tocisem istoria celui mai mare derby de care nu auziserăm vreodată, Esteghlal vs Persepolis, adică derby-ul Teheranului, care se consumă constant în fața a 100.000 de iranieni, iar mașinile de poliție iau, cu zecile, femei care se deghizează pentru a fenta interdicția de a intra în arenă.

Iranienii i-au biruit pe marocani dintr-un autogol, însă umbra "bișniței" nu a dispărut. Până și interdicția de la Teheran avea să se estompeze, la următorul lor meci, cu Spania, când femeile au putut intra pe stadionul din capitală să vadă partida retransmisă pe un ecran. "Bișnița", nu.

Lucrurile s-au agravat la a doua reprezentație: în pauză la Franța – Australia, când încă era 0-0, messenger-ul devenise brusc nemulțumit. "Bine, savantule, ne-ai înnebunit cu Mbappé, ești filosof, acum ne lași să vedem și meciul?!! Mai taci, dracului, că nu ești la radio".

Am jurat că închid Facebook-ul (prin minutul 50), am revenit asupra deciziei (cam prin minutul 64), apoi m-am gândit că doar mess-ul merită lichidat (deja minutul 73). Noroc că a bătut Franța cu 2-1. Victoriile aduc... victorii, așa că și Facebook, și mess-ul au rămas în picioare.

A treia zi, am descoperit că e ceva în neregulă cu VAR, dar nu de pe FB. A fost o intuiție, ca atunci când simți că soarele arde a ploaie, cum de altfel a și fost în după-amiaza aia, de m-am murat în doar trei sute de pași, că, na, voiam să văd și finalul de la Germania – Mexic 0-1, iar la metroul din București încă nu s-au introdus televizoare.

La Brazilia – Elveția 1-1 nu s-a cerut analiza video nici la egalarea elvețienilor, nici la ceea ce cred și azi că este penalty pentru Seleçao, la un blocaj ilegal asupra lui Gabriel Jesus.

Noaptea, foarte târziu, un pic șocat de acel 1-1, m-am uitat la telefon. Mess-ul, whatsapp-ul și celelalte legături infernale îmi spuneau să dorm liniștit. Fuseseră înjurături, probabil, însă neștiind despre ele, le-am dat anonime.

Al patrulea meci a picat într-o luni, așa că am luat-o de la capăt: "Cum ai putut, nene, să spui că Belgia a etalat un fotbal trist, când le-a dat 3-0 lui Panama?"

Explic: "da, am zis, dar am zis la pauză", când era egal, iar jocul fusese trist. "Ce vorbești, bă... La pauză pe dracu', ai zis tot timpul!"

"Se pronunță Hames, tâmpitule!"

Mondialul meu a însemnat 16 meciuri în 18 zile.

De la Marocul fără niciun titular născut în Maroc, a doua zi te muți în Australia, apoi vine Brazilia, iar după ce citești despre Panama (canal, istorie, fotbal mai puțin), îți reamintești cum s-a născut fotbalul în Islanda, apoi aștepți Columbia alor tăi Falcao și James (actual și fost monegasc).

Scuze – "Se pronunță Hames, tâmpitule, nu James!", conform aceluiași mess.

Și așa mai departe: într-o dimineață, te trezești la 6 să verifici dacă academia senegaleză Diambars din Saly este, într-adevăr, a lui Patrick Vieira și stai cu creionul în mână să vezi care sunt cei trei flăcăi plecați din acel Diambars și care joacă la acest Mondial pentru Senegal, de plâng actualii elevi când văd meciurile la televizor...

Când se face de 7.30 în Sălăjan, iar lumea pleacă la muncă, ești deja obosit: într-un anume fel, ai început și tu fotbalul cu puștii din Senegal, ai lăcrimat și tu lângă televizoarele care aduceau driblingurile nonșalante ale eroilor tăi prin Rusia, pentru că – să nu uităm - și Mondialul tău a venit la 44 de ani, când, practic, nu îl mai așteptai, darămite pentru micuții lei Teranga...

Apropos, Les Lions Teranga înseamnă un fel de "Leii națiunii" sau "ai patriei", că nu există vreun toponim, pădure, junglă, provincie cu numele ăsta, e doar un concept care definește Senegalul...

Doar că, mai târziu, la ora jocului, nu mai au valoare diminețile pierdute cu așa studiu, pentru că Senegal pierde 0-1 cu Columbia ta și pleacă acasă, eliminată la cartonașe galbene...

Japonia le ia tichetul, după un final jucat la modul inutil cu Polonia, pentru că a se feri de cartonașe.

"Sper să nu te mai auzim niciodată!"

Mondialul meu a fost halucinant, pentru că Japonia aceea demolată de esteți avea să devină "zâna pasiunilor" chiar la următoarea sa apariție.

Belgia – Japonia a picat într-o seară de luni, cu un 0-0 la interval, după care Samurai Blue s-au apucat să pedepsească jocul în buiestru al adversarului.

2-0 se face repede pentru Japonia. Belgia întoarce în vreo 20 de minute, cu gol decisiv înscris în ultimele secunde.

Dar nu coincide impresia ta cu a oamenilor care urmăresc meciul – ești un pic emoționat, fiindcă ai simțit golul încă de la pasa portarului, poate că bei și o bere, în noapte, încântat că în sfârșit ai citit jocul, numai că prudent este să consulți mess-ul: "Dobitocule, ți se pare că ești belgian? Urlai ca un descreierat, când japonezii au fost geniali. Sper să nu te mai auzim niciodată!"

În principiu, dorința le-a fost împlinită: acel Belgia – Japonia 3-2, cea mai frumoasă repriză secundă din Rusia, a fost ultima mea emisie vocală de la Mondial. Gata, s-a dus.

Acum e bine de înțeles că dincolo de prostiile pe care le mai emiţi inerent la un microfon ("inerent, s-o crezi tu!"), te mai lovește și ghinionul.

Înainte de un Nigeria - Islanda dintr-o vineri, erau două povești. Una despre neamțul care antrena necunoscuta echipă a Nigeriei, Gernot Rohr, care a jucat vreo 12 ani la Bordeaux, inclusiv contra Craiovei în 1982 (mulțumesc, Emil Grădinescu, pentru sms, dar mai ales pentru sfaturi), care are și pașaport franțuzesc și care a fost printre primii antrenori ai lui Zidane.

Vorbesc despre asta?, mă întreb, când curg imaginile din Rusia... Sau despre istoria formidabilă a islandezilor, care au învățat fotbal de la englezi, de unde cumpărau în anii 80 programe înregistrate de TV, apoi chiar meciuri?

Și istoria mea, nespusă până atunci, era că televiziunea islandeză închiriase un satelit pentru o finală engleză de Cupa Ligii, numai că luaseră spațiu doar pentru două ore, iar finala a avut prelungiri...

Și televiziunea islandeză și-a lăsat privitorii cu ochii în gol, iar aceștia au asteptat cuminți o săptămână, până s-a dat în sfârșit și continuarea... Cuminți.

Am ales povestea lui Gernot Rohr, mai ales că Nigeria - Islanda s-a săvârșit cu 2-0, iar mica anecdotă despre Islanda a rămas necunoscută.

"Deși mă enervează cumplit cum comentezi, astăzi ai avut dreptate"

Dar am avut și noroc, la primul meu Mondial. Prin hazard, mi-a picat optimea de finală a Franței.

După o grupă de rodaj, în care Deschamps mai degrabă ascunsese (decât își etalase) atuurile, a venit Argentina, care bâjbâise permanent de la sosirea în Rusia: fără prim 11, fără așezare și fără Messi, care, din zona lui de maxim confort, fusese mutat în ax, un 9 fals.

Dimineața, reporterii francezi anunță o halucinantă distribuție argentiniană, fără Higuain și fără Aguero. Nimeni nu crede că Sampaoli, cu toate tatuajele lui, are atâta imaginație să joace așa, mai ales că această Argentină, judecată cu bun simț, nu poate nici ataca, dar nici să se apere.

Francezii nu schimbă nimic, confirmând teoria celui mai bun scriitor de fotbal al lor, Vincent Duluc: Nu mai așteptăm Franța lui Platini și nici pe cea a lui Zizou. Toată grupa, Deschamps a turnat beton în defensivă, fiind atent la concentrația de ciment, să nu ni se fisureze baricada, și va aștepta declanșarea fenomenului Mbappé. Trebuie să avem răbdare.

Redau din memorie această idee, mai ales că abia atunci am înțeles și eu ce vrea de fapt DD.

Primind Franța – Argentina 4-3, am primit de fapt meciul turneului…

A fost singurul joc decis de talentul deplin al Franței (raidurile lui Mbappé și asocierile cu Griezmann) și de organizarea absolută a jocului, ilustrată de colaborarea până atunci improbabilă dintre Ngolo Kanté (cel mai bun recuperator) și Pogba (esențial pentru rapiditatea cu care francezii au reutilizat baloanele irosite de adversar în zona de construcție).

Nicicând pînă la finală, Franța nu avea să joace mai bine, mai coerent: într-o campanie de peste 50 de zile, în care răsfățatele ei vedete nu au produs nici măcar cel mai nevinovat conflict (nu se știe cum au fost îmblânzite, de la micul dejun până la ora de culcare), Franța a ajuns la capacitatea de a nu se teme de nimeni.

După demontarea Argentinei, titlul mondial devenise o bombă cu ceas – Uruguay fără Cavani a fost un inamic liniar, Belgia fără Meunier a fost ca un Boeing 737 fără aripi, iar Croația a venit în finală fără oxigen.

De ce Franța?

Pentru că, foarte probabil, Germania a vrut să câștige în 2018 cu echipa din 2014, iar Spania a vrut să triumfe, mai grav, cu jocul lor din 2010.

Pentru că Brazilia trăiește într-o veșnică telenovelă, iar Neymar nu s-a hotărât dacă este personajul pozitiv sau anti-eroul...

Pentru că, din fericire pentru noi, Cupa Mondială, așa slabă cum a fost ea, a caricaturizat Liga Campionilor și toate produsele ei de mare succes, avertizând că fotbalul nu este întotdeauna o farmacie.

Nu trebuie să iubești Franța după acest Mondial (nici nu prea ai cum, de acord), dar poți măcar să apreciezi un turneu în care Anglia a venit de nicăieri tocmai până în semifinale, Belgia și-a expune în sfârșit vigoarea pe care o credeai expirată, iar Croația i-a avut și pe Rebić, și pe Perisić, nu doar pe Modrić sau Rakitić. O, da, și pe doamna președintă, desigur...

16 meciuri în 18 zile...

Cea mai lungă dintre acele zile? Sâmbăta acelui Franța – Argentina 4-3, cu două ore de prelungiri telefonice: să explici de ce ai strigat mai tare la ghioaga lui Pavard decât la bijou-ul lui Di Maria, de ce te alinți cu pronunțiile, de ce nu îl lauzi pe Messi, de ce îl critici pe Fekir etc.

"Domnule, de când a început turneul, m-ai înnebunit cu Mbappé ăsta, că e zen, că e antilopă, că e dracul gol. Deși mă enervează cumplit cum comentezi, astăzi ai avut dreptate. E destul de bun".

Este.

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează