Jean Gavril: "Am încercat un exercițiu de vulnerabilitate − să nu mai fiu arogant, să recunosc când greșesc"

Cântărețul Jean Gavril. Fotografii: Lucian Muntean

La  24 de ani, cântărețul și compozitorul Jean Gavril are deja contract cu două dintre "puterile" industriei muzicale din România, casa de discuri Roton și firma de producție HaHaHa Production, a lui Smiley.

Născut la Constanța, Jean trăiește de 6 ani în București și spune că nu va părăsi România. E student în anul V la Arhitectură, cântă la chitară, pian și tobe, dar, peste toate, consideră că are o misiune: să ajungă un model pentru ceilalți.

"Vreau să schimbăm lucruri. Am fost în Piața Victoriei, am scris piese despre Piața Victoriei, nici mie nu îmi place ce se întâmplă. Avem nevoie să ne maximizăm punctele tari și să avem încredere în noi. Eu, prin muzică, o să încerc să cresc toată generația asta a mea, și următoarele", spune el.

 "Muzica e pentru suflet și arhitectura pentru creier"

– Care a fost prima – chitara sau vocea?

 Chitara. Am primit-o când aveam 5 ani, de la mama mea. Trei luni am stat numai cu ea în brațe. După un an, ajunsesem la același nivel cu oameni care făceau de 5 ani.

Ulterior, am învățat singur să cânt și la pian, și la tobe, și la chitară bas. E de la natură. Am fost înzestrat cu talente artistice.

Știu și să desenez, că de-aia m-am dus la Arhitectură. Dacă ar fi să mă întrebi pe mine, m-am apucat de arhitectură pentru că muzica e pentru suflet și arhitectura pentru creier.

Am cântat în cor, am cântat la biserică, lucru pe care vreau să îl fac în continuare, pentru că îmi place rezonanța bisericilor.

Prin liceu am format prima trupă, în Constanța. Am cântat cam peste tot pe unde se putea cânta în oraș, apoi am avut concerte prin țară, București, Craiova, Slatina, Iași, Brașov.

Deja aveam salariu. În clasa a X-a câștigam cam cât făceau și părinții mei.

A trebuit să plec la facultate, adică să îmi schimb orașul, și în momentul ăla am zis trupei − Ori veniți la București cu mine, ori ne despărțim. Eu trebuie să plec.

Ei au decis să rămână, eu am venit, m-am apucat de școală și în scurt timp m-am găsit cu contract semnat la casa de discuri Roton.

După încă doi ani am ajuns la HaHaHa Production, cu Smiley. Acum am contract cu amândoi și mă pregătesc să lansez primul album.

 "Mi-am scris majoritatea pieselor până acum"

− Cum s-a format trupa cu care cânți acum?

 Ne-am cunoscut prin intermediul pianistului din prima mea trupă. El e singurul care a rămas pentru că și el era în București, la facultate.

Practic, sunt singurii pe care i-am cunoscut, singurii cu care am cântat. Dacă ei nu pot să cânte, eu nu cânt. E o echipă super-ok. Suntem cinci, în total.

− Îți scrii singur cântecele?

 Pe cât posibil. Mai am multe de învățat despre scris. Mi-am scris majoritatea pieselor până acum. Când mă împotmolesc, merg pe la studio, la HaHaHa, unde sunt mai mulți oameni care scriu și compun, și mă mai ajută ei.

Jean Gavril își notează ideile pe perete.

Stau acolo, pe canapea, și mă uit. Și tot caut idei. Vreau să ies din sfera asta în care toată lumea cântă despre dragoste.

Sunt o sută de mii de feluri în care poți să vorbești despre dragoste. Nu neapărat cu te iubesc sau cu vreau să fii a mea. Uite, deasupra ușii scrie: Ești ca o zi cu soare fără rochie.

 "Pentru mine nu e nicio diferență între a cânta singur și a cânta pe scenă"

− Ai avut ezitări de-a lungul timpului?

 Nu. Am considerat mereu că muzica o să facă parte din mine. Pentru mine nu e nicio diferență între a cânta singur, în living, și a cânta pe scenă, în fața a 10.000 de oameni. Eu sunt același.

Țin minte că, acum 2-3 ani, am cântat la Sibiu, la Media Music Awards: primul meu mare concert, 10.000 de oameni. Și eram uau, aici trebuie să fiu! Ăsta sunt eu!

Nu sunt genul emotiv, nu am emoții. A fost foarte importantă trecerea de la Constanța la București. Când te trezești singur în București, cu familia departe, se schimbă puțin lucrurile.

Când eram la Constanța, în zona de confort, eram cam arogant, cam cu nasul pe sus.

Am încercat să fac o chestie pe care am numit-o exercițiu de vulnerabilitate: să îmi transform toată aroganța și toată personalitatea asta a mea, care uneori mă domină.

Prin acest exercițiu de vulnerabilitate mi-am dat seama că nu mai trebuie să fiu secretos, că nu mai trebuie să fiu arogant, că trebuie să recunosc când greșesc și trebuie să spun tot ce simt.

Ca artist, dacă nu îți dai seama ce simți, ce vrei să faci, nu ai nicio șansă. Nu ai nicio șansă până nu ești tu sincer cu tine.

"Ca să fii un model, nu mai trebuie să te uiți în alte părți"

− Ziceai, într-un alt interviu, că vrei să fii un model, cum a fost Tudor Chirilă. Tu ai modele?

Am avut modele până m-am izolat de ele, pentru că mi-am dat seama că singura cale să cresc este să caut în mine, și nu să mă uit în alte părți.

Dar da, am avut modele, și Tudor Chirilă a fost unul dintre preferații mei. Adică eu am crescut rocker, am ascultat rock toată viața mea.

Îi vezi pe perete acolo – domnul Hendrix, Tom Waits. Mai sunt Led Zeppelin și mulți alții. I-am avut ca modele și am învățat de la ei.

Dar, ca să fii un model, nu mai trebuie să te uiți în alte părți. Trebuie să cauți în tine și să devii un model.

Mie îmi place să cred că mă adresez tinerilor: lor le trebuie niște repere, niște modele, niște oameni la care să se uite, oameni care reușesc.

Vreau să schimbăm lucruri. Am fost în Piața Victoriei, am scris piese despre Piața Victoriei, nici mie nu îmi place ce se întâmplă. Avem nevoie să ne maximizăm punctele tari și să avem încredere în noi.

Eu, prin muzică, o să încerc să cresc toată generația asta a mea, dar și următoarele. Trebuie să încercăm să creăm un moment, ca în fizică, o forță care să tragă într-o direcție.

− Ce sacrificii ai făcut?

Am pierdut multe nopți. Mi-am dat seama că, dacă fac și muzică, și arhitectură, nu mai dorm. Adică stau jumătate de zi la școală, până la 3-4 după-amiază, și dup-aia mă duc la studio, până la 3-4 noaptea. Și mai rămân 4-5 ore de somn, dar vin acasă fericit.

M-a ajutat și faptul că am călătorit mult. Am văzut cam toată Europa, în afară de țările nordice.

Am cântat pe străzi, am stat pe banii din cântat. Destul de buni: 25 de euro pe oră, în străinătate, cântând cu chitara pe stradă.

Stăteam, vorbeam cu oameni, cunoșteam oameni. Am dormit la niște străini.

− Când ai făcut asta?

 În ultimii 6 ani, anual.

− Ce te-a învățat strada?

Să scap de ego și să fiu sincer. Afară, lumea nu se uită de sus la tine. La noi în țară, Șerban Cazan are o vorbă: Bă, tu vrei să te dai mare pe aici, dar nu ai o chiftea în burtă.

Adică, nefundamentat, lumea e răutăcioasă. Mi-am dat seama că singurul răspuns e să fii bun, să accepți pe toată lumea și să nu judeci.

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează