Fotografiile lui Mihai Barbu pentru fiul său, Vladimir

Fotografii: Mihai Barbu

Cum încape o familie de trei pe o motocicletă și până unde poate să călătorească? Mihai Barbu, fotoreporter, amator de motoare și globe-trotter, a rezolvat dilema. Împreună cu soția sa, Oana, și cu fiul lor de 6 ani, Vladimir, au trăit o aventură de 4 luni, 26.000 de kilometri și 10 țări, spre Mongolia.

Au refăcut în trei, pe motocicleta numită Zair, expediţia pe care Mihai o realizase singur acum 8 ani și din care a rezultat cartea "Vând kilometri".

L-am rugat pe Mihai să aleagă, pentru cititorii PressOne, un mic album cu momentele pe care şi-ar dori ca fiul lui să și le aducă aminte peste ani.

Deci, de ce să își amintească Vladimir această aventură lungă cât o vară:

Pentru că rătăceam prin bazarul de covoare din Tabriz, Iran. Pentru că mie îmi plac, încă de când aveam anii tăi, parfumul poveștilor din Orient, cele cu palate, sultani, cu lămpi și covoare fermecate. Și pentru că noi, preț de câteva ceasuri, cât ne-am plimbat pe-acolo, am fost într-o mie și una de nopți.

*

Pentru că suntem aici, în această fotografie, alături de de familia lui Hossein, în Iran, într-un sătuc atât de mic, încât nici măcar nu-i știu numele. Aș vrea să nu uiți niciodată cum ne-a cules din benzinărie și ne-a dus acasă la el, unde ne-a dat să mâncăm și ne-a facut cadou haine, fără să știe cine suntem și fără să aștepte nimic la schimb.

*

Nu știi, dar mă uit la fotografia asta cu tine, din Masuleh, Iran, și zâmbesc. Pentru că am simțit atunci și simt și acum... că ești un copil frumos.

*

Pentru că eram pe plaja asta de pe malul Mării Caspice, în Iran, și mi-ai povestit, în timp ce ne plimbam, cum câinii care mor se duc în Raiul animalelor, unde totul este făcut din nori, inclusiv mâncarea, și că le e bine acolo, că nu sunt supărați.

*

Pentru că m-ai ajutat să schimb uleiul lui Zair, în mijlocul deșertului, în Kazahstan. Știu că ți-a fost greu, și știu că ai fi preferat să te joci de fiecare dată când eu îți trăncăneam că suntem o echipă și trebuie să ne ajutăm. Dar știu, de asemenea, că mai bun coechipier decât tine n-am avut.

*

Pentru că ai fost la Moinaq, pe malul fostei Mări Aral, în Uzbekistan, și ai văzut vapoarele care odinioară pluteau pe valuri, într-un loc cunoscut drept cea mai mare catastrofă ecologică provocată de noi, oamenii. Să nu uiți ce-ai văzut, să nu fii niciodată parte din rău.

*

Pentru că erai pe coridorul Wakhan, pe malul râului Panj, în Tadjikistan. Un loc despre care, acum 8 ani, când am trecut singur pe acolo, spuneam că m-a întors o mie de ani înapoi în timp.

*

Pentru că în spate, acolo, e Afganistanul, un loc unde, dacă lumea asta și-o mai reveni vreodată, aș vrea să știu că ai fost.

*

Pentru că familia asta din munții Pamir, Tadjikistan, ne-a dat lapte de iac și mâncare, și ai văzut cât de puțin îți trebuie să fii fericit.

*

Pentru că ai fost la 4655 de metri în cer, un loc despre care părinții tăi aveau emoții. Pentru că le-ai arătat că lipsa oxigenului e nimic pentru un aventurier de talia ta.

*

Pentru că aici, ții minte, abia intraserăm în Kârgâzstan, iar tu erai tare supărat pe vameșul care îţi luase cornul de capră pe care-l cărai de mulți kilometri. Am oprit atunci, pe ploaie, pentru că am zis că va urma un spectacol. Am simțit asta. Și-am avut parte de cel mai frumos curcubeu pe care l-am văzut noi vreodată.

*

Pentru că pe malul lacului Song-Kul, din Kârgâzstan, am văzut miliarde de flori de colț.

*

Pentru că cel cu cască galbenă ești tu, făcând rafting pe râul cu nume de poveste, Katun, în Altai-ul rusesc. Ar trebui să știi că, la 6 ani, tatăl tău nu era chiar atât de curajos.

*

Pentru că a fost prima ta zi în Mongolia și prima noapte, dormită la o familie de mongoli, într-o iurtă. Pentru că, ajunși acolo, după coșmarul ăla de vamă unde am stat 26 de ore, i-am spus mamei tale că nimeni nu știe cât de fericit sunt că sunt acolo, cu voi.

*

Pentru că te-am rugat să mă lași să-ți fac o fotografie cu tricoul ăla, pe care singur ți l-ai cumpărat. M-ai întrebat ce scrie pe el și-ai zis că-l vrei. Erau mai multe acolo, în magazin, cu lego, cu Batman, dar tu așa ai ales.

*

Pentru că aș vrea să nu uiți niciodată cerul de acolo.

*

Pentru că ai fost cu noi până-n Mongolia, loc tare drag mie, infinit.

*

Pentru că ne-am întors din drum ca să găsim această piatră funerară, pe care eu o mai văzusem o dată, acum ceva ani, și-am vrut s-o vezi și tu. Și să-ți spun povestea ei acolo, lângă ea. Povestea aia, despre oamenii care, acum mult timp, credeau că, după viață, sufletul ajunge la cer pe spatele unei căprioare.

*

Pentru că m-ai certat atunci că luasem lemne de foc din altă parte, în loc să iau de la copacul cu care tu vorbiseși deja. Copacul care, mi-ai spus, păstrase lemne pentru noi, din cele mai bune. Să nu uiți niciodată să-i auzi, pe ei, pe copaci. Te rog.

*

Pentru că dimineața asta, din motelul ăsta de pe marginea drumului, din Rusia, cu holul luminat de soare la răsărit, a fost una normală, în care te-ai trezit în alt pat decât cel de ieri. Pentru că drumul ți-a fost casă timp de patru luni.

*

Pentru că nici eu nu am să uit niciodată mașina asta, în spatele căreia am mers, prin trafic, când am ajuns la Ulaan Baatar, locul de unde aveam să ne întoarcem acasă. O mașină locală, cu înscrisul ăsta pe ea, fără explicație, ireal, ca un vis. Pentru că vreau să știi că știu un singur lucru. Și că ai fotografia să-ți aducă aminte, dacă uiți.

*