Emanuel Tânjală: Plâng după oamenii de la ţară în exilul meu care nu se mai termină

Imagine din Vrancea. Fotografii: Emanuel Tânjală

Întâlnirea, în anii studenției, cu fotoreporterul Emanuel Tânjală a fost un moment decisiv în viaţa mea.

Pasiunea sa, aparatele pe care ni le-a arătat, îndrumările pe care ni le-a dat au făcut ca, după doar două zile − cât a durat atelierul de fotojurnalism de la Facultatea de Jurnalism din Cluj-Napoca −, să simt că asta e profesia pe care vreau s-o urmez.

Emanuel Tânjală (71 de ani) este unul dintre cei mai cunoscuți fotojurnaliști români.

În anii '70, a lucrat pentru revistele "Satul socialist", "Flacăra" și "Cinema". Datorită frecventelor deplasări prin ţară, a realizat dimensiunile "închisorii" în care era condamnat să trăiască.

După ce casa familiei sale a fost printre cele demolate pentru a face loc Casei Poporului (actualul Palat al Parlamentului) și după ce familia sa a emigrat în Statele Unite, "Manu" Tânjală a hotărât şi el, în 1981, să plece în exil.

S-a întors în 1990 şi, de atunci încoace, a fost mereu când aici, când acolo.

După 14 ani de la prima noastră întâlnire, cea care mi-a schimbat viaţa, am vrut să reiau discuția despre fotografie acolo unde o lăsasem. I-am scris şi mi-a răspuns prin email. Toate fotografiile din acest articol, mai puţin portretul său, îi aparţin.

Emanuel Tânjală, în anii '70.

Ați lucrat la revista "Flacăra", condusă de Adrian Păunescu. Cum se făcea cenzura și manipularea prin fotografie?

− La "Flacăra", Păunescu ne trimitea pe teren să arătăm marile realizări ale unui sistem falimentar. Făceam slalom la orice deplasare.

Prima cenzură o făceam eu, că eram hârșit cu ce se poate publica și ce nu. Ajungeam în redacție și abia atunci începea cosmetizarea imaginilor care trebuiau să apară în pagină. Se putea face manipulare cu fotografia, dar nu era ușor.

Eu mi-am luat porția mea de experiență. Mergeam cu filme pe care le păstram. Știam că nu pot publica acele fotografii pitite de mine.

Pot să recunosc că am învățat de la ei să păcălesc, să joc la două capete. Unul, cu fotografii laudative, false, și unul cu cele curate ca lacrima, fotografiile mele ilegale.

Dacia, automobilul național. Fotografie publicată de revista "Flacăra".
Dacia, automobilul național. Fotografie nepublicată de revista "Flacăra".

− Unde v-a prins cutremurul din 1977?

− M-a prins la revista "Flacăra". În prima noapte am plecat cu aparatele de fotografiat din bulevardul Dacia până la părinții mei, care locuiau în cartierul Uranus, pe strada Lăzureanu.

A doua zi am intrat în furia lui Păunescu. Să fim oriunde, și să lucrăm 24 de ore. Am fotografiat destul în București.

Noroc că mi-am luat fotografiile, altfel nu puteam arăta o probă ca aș fi făcut fotografii la cutremur.

Plecam dimineața de la redacție și pe la 2 noaptea mă întorceam la redacție să developez filmele. Mă culcam la 5, iar la 9 eram din nou pe metereze.

Clădire distrusă de cutremurul din 1977.
Nicolae şi Elena Ceaușescu, în vizită după cutremurul din 4 martie 1977. Fotografii: Emanuel Tânjală
Caricaturistul Cik Damadian, după cutremurul din 1977.
Aurel Mihailopol (jos, în dreapta), unul dintre fotografii importanţi din timpul regimului comunist, alături de alți fotojurnaliști.

− Când l-ați fotografiat pentru prima oară pe Ion Iliescu?

− Pe 13 ianuarie 1990 am aterizat pe Otopeni cu Taromul de la New York, după 8 ani petrecuți în SUA. După câteva zile, prietenul meu Alexandru Stark m-a dus la Iliescu. Îl mai văzusem la Timișoara prin 1972, unde era secretar cu propaganda.

Era în clădirea din Piața Victoriei. În biroul lui mai era și Mihai Bujor, un neisprăvit care a profitat enorm de ajutorul lui Iliescu. L-am fotografiat în primul Parlament, atunci când punea bazele FSN-ului, începutul comunismului original!

James Baker, secretar de stat al SUA, primit de preşedintele Ion Iliescu, la începutul anului 1990. Al doilea din dreapta e premierul Petre Roman.
O altă imagine de la întâlnirea din 1990 dintre Ion Iliescu şi James Baker. Al doilea din dreapta este Dan Marţian, care avea să devină preşedinte al Camerei Deputaţilor.

Ați făcut vreo fotografie din cauza căreia să fi avut de-a face cu Securitatea?

− Atunci când l-am văzut prima oară pe Iliescu la Timișoara, am fost opriți de o mașină a Poliției, care m-a somat să nu mai fotografiez niște tractoare pe un câmp fără aprobarea Securității din Timișoara.

"Alo, sunteți într-un oraș pe graniță", cam așa a fost somația unui securist. Ne-au dus aproape cu forța la sediul secției de propagandă din Timiş, unde mahăr era chiar tovarășul Iliescu Ion.

− Cum a fost experiența de a-l fotografia pe Sergiu Celibidache? 

− Pentru un fotograf, să aibă aprobarea de a fi în preajma unui asemenea subiect este un regal. Am trăit cele mai fenomenale momente. Am avut impresia că trăiesc în starea unui drogat.

Dirijorul Sergiu Celibidache.

− Ați hotărât să plecați în exil într-un moment în care erați împlinit profesional. De ce?

− Poveste lungă. Eram în vacanță la hotelul Unirea din Mamia. M-am înscris pe o listă să vizitez Balcicul pentru 40 de ore. Nu am primit aprobarea să merg.

Atunci am avut senzația că sunt cu adevărat într-o închisoare. Ajungând la București, am făcut orice să pot pleca de acolo.

Am avut o expoziție de fotografie la Institutul Italian de Cultură, după care am primit o bursă de la statul italian pentru a merge la Università per Stranieri din Perugia.

Nouă luni m-am luptat cu Securitatea și cu Serviciul de Pașapoarte să mi se ofere un pașaport ca să pot primi viza de la italieni. Am ajuns acolo pregătit să nu mă mai întorc în închisoarea mea de fiecare zi.

Mineri din Suceava. Fotografie publicată de revista "Flacăra".
Muncitori de la CAP Odobești la masa de prânz. Fotografie nepublicată de revista "Flacăra".

Cu ce fotografii în buzunar ați plecat din România?

− Nu știi ce năzbâtii am făcut să pot ascunde prin lucruri clișee cu țăranii și cu oameni pe care i-am iubit. Destule ca să fi fost pedepsit crunt, dacă eram descoperit la controlul vamal.

Am deschis și aruncat un film nou și am burdușit cutia de plastic cu clișeele mele ilegale. Tot ce ai văzut publicat în cartea "Jurnalul unui fotograf" sunt fotografiile care mi-au ţinut companie în anii exilului.

Ce diferențe v-au șocat între fotografia de presă românească si cea din SUA?

− Acolo se publica orice, aici se făcea cenzură. Acolo era o luptă acerbă ca orice fotograf să fie original şi să nu se copieze între ei, cum făcea presa de belea din România acelor ani.

Oricum, cu fotografiile mele cu țărani am câștigat multe bătălii serioase în America. Am mers la o revistă de fotografie cu un milion și jumătate de abonați să cumpăr două pagini pentru publicitate.

După ce mi-au văzut fotografiile, mi-au oferit 10 pagini de revistă şi mi-au plătit fiecare fotografie cu o sumă serioasă, pentru început! (Era luna martie 1983).

Au scris un articol unde m-au comparat cu Henry Cartier Bresson și mi-au publicat un interviu serios.

− Aveți imagini pe care le-ați putut face publice abia după 1989?

− Majoritatea, dacă nu toate fotografiile nepublicabile înainte de fuga mea din 1981, numai pe acelea le am, și am publicat destule, Slavă Domnului, în America și România.

Cum ați trăit marea manifestaţie din Piața Universității, după 8 ani petrecuți în America?

− Când m-am întors, trecuseră aproape 10 ani de când nu mai fotografiasem România. După exact o lună, am plecat cu George Mihăiță și cu fata lui Marin Constantin în America. Mi-am cumpărat 500 de filme și am revenit în februarie, numai cu George Mihăiță.

Am fotografii din acele zile pentru câteva cărți foarte bune, din ianuarie 1990 și până la plecarea mea, din 11 iunie 1990. Grămezi de imagini, care m-au făcut mult mai bogat.

Ce înseamnă o fotografie bună pentru dumneavoastră?

− Să fie ca un pumn în față. Să aibă o poveste, fără a dori să afli unde a fost făcută. Să îl prețuiești pe autor după ce ai văzut fotografia.

Să nu ai impresia că ai mai văzut-o și altă dată. Să îți transmită fiori. Să te facă să te gândești la harul Lui Dumnezeu.

Să te îndrăgostești de oamenii din fotografiile mele, ca ele să nu piară, ci să aibă viață veşnică.

Patru generații din satul Colacu, Vrancea.
Mătuşa Paraschiva din satul Colacu (Vrancea).

Care este rostul fotografiei de presă?

− Fotojurnalismul nu este ca și cum ai face fotografii la nuntă, ca să îți plătești facturile. Fotografia de presă este o poveste în imagini care să te reprezinte, care să îl facă pe cel ce vede imaginile să vrea să mai vadă fotoreportaje făcute de tine.

În România se confundă fotografia de presă cu cea de artă. Fotografia pentru ziare și reviste poate deveni de artă dacă este făcută cu noblețea celui care cunoaște meseria. Dar fotografia de presă este articolul în imagini al fotoreporterului.

Nu te duci pe teren la plesneală și nici să epatezi. Te duci milostiv și plin de smerenie. Fotografia de presă are valoarea unei pagini de istorie fără litere, fără cuvinte, fără fraze. Un eseu în imagini.

− Spuneați în carte că "sensul fotografiei este să prezinte frumosul". Cum se poate asta, adevărul fiind de multe ori urât și dur?

− Am să îți ofer o fotografie care a fost făcută în condiții dure de supraviețuire. E o fotografie a unei bătrâne din Maramureș, în anul 1973. E o fotografie frumoasă (o consider eu) şi nu are darul să arate urâțenia în care trăiau țăranii, care pierduseră totul la CAP.

Am fotografiat lume pe stradă, dar niciodată nu m-a interesat să îi fac pe oameni urâți, cum am văzut de multe ori după 1990 la unii fotografi, așa-ziși de presă, din România. Nu vreau să dau nume, dar sper ca ei să se recunoască în spovedania mea.

Ce trebuie să știe un student care vrea să devină fotojurnalist?

− Trebuie să aibă cultură. Să citească cărți bune, cărți de artă, filosofie. Să asculte muzică clasică și să fie în bună legătură cu Dumnezeu.

Fotografia de presă este un cadou pe care îl poți primi dacă te lupți să devii TU. Să încerci să descoperi lumea cum nimeni nu a făcut-o înaintea ta.

Să fie curios, să fie discret, să fie atent cu tot ce se mișcă în jurul lui. Să nu epateze, să știe obiceiurile lumii: să nu urăști, să te răzbuni sau să calci pe cadavre. Asta să nu facă un fotograf de presă.

− Care sunt valorile de la care nu v-ați abătut niciodată, indiferent când și unde ați lucrat?

− I-am iubit pe oameni exagerat. Am căutat să nu mă fac văzut. Am ascultat numai semnalele sufletului și ale minții. Am fost mereu nemulțumit cu cei care făceau de râs această meserie distinsă.

Nu știu să mint și nu știu să trișez. Mă folosesc de Adobe ca de un laborator foto, fără să denaturez adevărul. Nu adaug nori peste niște case plăpânde!

− Ați afirmat că Vrancea este "singurul loc cu care vă mai mândriți". La ce imagini vă gândiți când spuneți asta?

− În Vrancea m-am format, acolo am învățat să vorghesc numai cu Dumnezeu, acolo am făcut primele fotografii și acolo am fost stimulat să nu mă opresc din a fotografia acea lume de taină.

Vrancea este o altă imensă carte de istorie pe care o am pregătită, dar și Ardealul.

Unchiul Toader din Vrancea.

− Ce fotografiați de fiecare dată când reveniți în țară?

− Satul și puținii țărani rămași vii. Îmi mai place să fotografiez suprafața blândă a unei țări batjocorite de semenii săi.

Fug de urât și mă strecor în sufletul oamenilor de la țară, cu liniștea unuia care plânge mereu după ei în exilul meu care nu se mai termină.

Târg din Vrancea.

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează