Din jurnalul unui Beagle. "Când îți iei oameni în grijă, trebuie să-i faci să te asculte"

Foto: Arhiva personală

Dragă Jurnalule,

După ce, în ultima săptămână am avut ceva timp pentru introspecție, am descoperit că am o voce puternică și chiar muzicală, că aspiratorul nu îmi e prieten – mi-a mâncat orezul, iar de atunci am răcit relația –, că frigiderul preferă să păstreze pentru el toate bunătățile și mie îmi aruncă doar firimituri, zgârcitul naibii!

Mai cred că trebuie să iei multe aspecte în considerare când adopți niște oameni și despre asta aș vrea să scriu câte ceva.

*

A trecut ceva timp de când m-am instalat – destul de confortabil – în casa celor pe care i-am adoptat.

Am un băiețel și o fetiță, ceea ce e bine, fiindcă altfel presupun că s-ar fi bătut între ei dacă aveam, de exemplu, doi băieți. Ăștia doi nu se bat, ba chiar cred că se plac. Este și mai simplu, fiindcă ei își fac de lucru unul cu celălalt și astfel găsesc timp pentru mine.

Am avut, în ultima săptămână, o petrecere de ziua mea la care însă nu au venit decât prietenii lor, am descoperit despre mine că îmi place să mănânc orez și morcov (cine ar fi crezut, nu?), că ador untul de arahide și că pot cânta. Din păcate, cei doi pe care îi am în grijă sunt afoni, Jurnalule, așa că nu apreciază concertele pe care, cu atâta generozitate, le ofer.

Săptămâna trecută, la petrecere, am cunoscut două fete foarte simpatice, Jurnalule! Una era îmbrăcată într-o rochiță corai și, recunosc, deși am fost foarte atent, i-am destrămat-o puțin. Ea a râs și tind să cred că nu i-a displăcut în totalitate micul nostru flirt, dar uneori devin cam sălbatic și aș vrea să o protejez de această latură a personalității mele. Cred că are nevoie de un tip mai calm, un bulldog englez sau ceva de genul ăsta.

Cealaltă, în rochie cu buline, mi-a lăsat impresia că ar fi ușor melancolică, așa că am sărutat-o de câteva ori pe picior. Avea jucării agățate de urechi, Jurnalule! Ce poate fi mai distractiv?! Am făcut fotografii, ne-am jucat și aproape că îmi venea să îi adopt pe toți, să îi țin aici, dar ăștia doi ai mei deja sunt destul de greu de întreținut.

Au fost așa de dornici de joacă încât, la final, eu am adormit, iar ei tot ar mai fi vrut să se hârjonească!

*

Oamenii pe care i-am adoptat au numeroase tabieturi stranii – dimineața beau cafea și lâncezesc pe canapea, iar în ultima clipă se ridică și fug de acasă. Mereu îi aud: «Iar am întârziat!».

Eu nu întârzii niciodată Jurnalule, mai ales dacă vorbim despre lucruri serioase cum este joaca. Ba, uneori, mă trezesc mai devreme decât ei și nu fac altceva decât să aștept, răbdător, să se ridice din pat.

Uneori, ei dorm atât de mult, încât mă tem pentru sănătatea lor – așa s-a întâmplat la finalul săptămânii trecute, când ea a rămas în pat până la prânz și eram așa de îngrijorat, încât, când am văzut cum lipăie cafeaua, am plâns din nou de fericire. Nici nu știam că pot avea așa de multe emoții, și toate de când am adoptat bulgărașii ăștia doi!

Mă îngrijorează totuși că el a început de curând să mă amenințe cu papucul... S-au obrăznicit, Jurnalule! Ea, când insist cu ceva presant, cum ar fi mingea care a ajuns după canapea sau rața din cauciuc pe care nu o găsesc, încrucișează brațele și se întoarce cu spatele. Am impresia că e doar o tehnică, așa că nu mă las intimidat.

De când dormim separat, nu mai stau totuși cu grija lor, deși le păzesc ușa – sunt atât de tăntălăi încât mi-e și frică să îi las nesupravegheați.

Când îți iei oameni în grijă, trebuie să-i faci să te asculte. El, cel puțin, mi-a scos peri albi. Îi spun întruna că este prea sedentar și că ar trebui să se joace mai mult, dar nu face altceva decât să îmi arunce rața de cauciuc și să aștepte să i-o aduc eu!

Fac asta de câteva ori – chiar cu entuziasm, fiindcă țin la el –, dar răbdarea mea are o limită și, apoi, mă tem că se îngrașă dacă nu aleargă și el!

Oamenii sunt, totuși, foarte drăguți și cred că oricine ar trebui să aibă măcar unul – mie, cel puțin, îmi plac la nebunie. Îmi place să îi văd cum se agită ei și țipă când le iau câte o jucărie preferată – de regulă, cea în care stau încălțați – și sunt adorabili de-a dreptul când mănâncă și își apără mâncarea!

Îmi place să îi privesc când își pun tacticos hrana pe masă și, din când în când, recunosc că poftesc. După atâta muncă, atâtea rațe de alergat și mingi de prins, aș lua și eu acolo o bucată de șuncă sau ceva de genul ăsta, dar ei mârâie, își arată colții și își apără hrana, de îți vine să și râzi. Dacă nu ar mânca toate prostiile, aș mai zice, dar te-ai îngrozi, Jurnalule, zău!

Mă întristez însă când văd cât de des se spală – mi-e teamă să nu răcească, toată lumea știe că oamenii sunt sensibili. Așa că, de fiecare dată când unul merge la duș, plâng de supărare în fața ușii de la baie, iar când iese am grijă să îi șterg fiecare picătură. Cu limba.

Ei râd, sărmani inconștienți care nu au aflat probabil despre pericolele pneumoniei!

Într-o zi, când lăsasem niște orez pe podea – m-am luat cu treburi și am uitat de el –, ea a venit repede cu aspiratorul. Ți-am zis data trecută că suntem prieteni eu și bestia de aspirator, dar, de data asta, nemâncatul a înghițit tot orezul, iar ea îi ținea isonul! Ba parcă îl și îndruma chiar acolo unde era mai mult orez! Nu știu de ce ar hrăni cineva creatura asta bună de nimic, zău!

În altă zi, când reușisem să obțin cu greu un pachet cu gumă de mestecat, s-au alarmat amândoi și mi l-au scos, pur și simplu, din gură. Dar, dacă vreau să îi ling pe față, se feresc... Cine să îi înțeleagă?

Totuși, partea bună când adopți oameni este că poți să îi privești cum se dezvoltă. E remarcabil să vezi cum trec prin toate etapele astea: la început sunt foarte pisicoși, apoi devin ceva mai rebeli, cum sunt ei doi acum, și, în final, presupun că vor mai îmbătrâni și se vor calma.

Îmi pare rău doar că ăștia doi ai mei nu se joacă deocamdată cât ar trebui la vârsta lor – șase ore pe zi mi s-ar părea imperativ, dar presupun că am nimerit un soi mai leneș.

Mă mai bucur că, deși nu mă așteptam, puișorii ăștia dau semne de inteligență – le place să colinde fără lesă, seara vin mereu acasă și chiar știu să găsească drumul! De fiecare dată mă bucur teribil când văd că, așa tonți cum sunt, au găsit drumul spre casă – și iarăși plâng de fericire!

Ar mai fi multe de spus, Jurnalule, dar zilele astea sunt foarte ocupat – îmi cresc dinții și, pentru că ei nu sunt acasă, mă gândesc să rod un cablu, ceva...

Sunt bune și pentru tartru, mai ales cel de internet!

*

Din aceeași serie a mai apărut:

Din jurnalul unui Beagle proaspăt adoptat

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează