Cosmin Dominte: "Asta înseamnă să fii artist independent în România – vomiți într-o baltă de sudoare"

Actorul Cosmin Dominte. Foto: Lucian Muntean

Când era în școala generală, Cosmin Dominte obișnuia să își pună o casetă cu muzică și să viseze cu ochii deschiși, ore în șir, în timp ce coloana sonoră îl acompania pe scenă, apoi pe platoul de filmare.

De pe la 14 ani, rămas doar cu mama sa, a trebuit să muncească: a cărat marfă la o consignație, a servit într-un bar, a renovat apartamente și a lucrat pe șantier.

La 21 de ani a ales să renunțe la acest repertoriu și s-a mutat din Galați la București. Acum, la 32 de ani, Cosmin Dominte dă mai departe ce a primit de la Gheorghe Dinică, Vlad Rădescu, Marius Manole, Maia Morgenstern, Marian Râlea și mulți alții: motivație.

Este ceea ce ne propunem și noi la rubrica "Vocea și talentul", care debutează prin acest articol: să vă arătăm ce este dincolo de succesul de pe scenă și cum trăiesc actorii și cântăreții din România.

"Lucrez la un one-man show"

– Cum arată o zi obișnuită din viața ta?

– În general, prima dată fac sport. Uneori în sală, alteori mă duc să alerg și dup-aia îmi încep ziua.

Nu am o zi tipică. Asta e interesant pentru mine, cred că de-aia am ales meseria asta. Azi în teatru, mâine cu muzică, poimâine cu poezii și toate activitățile astea îmi aglomerează timpul într-un mod plăcut.

– Ce proiecte ai în derulare?

– Încă joc la Teatrul Național în spectacolele "Revizorul", "Hotel Europa" – care o să urmeze pe 18 noiembrie, "Omul pernă", apoi "Mecanica inimii" – la Bulandra, regizat de Chris Simion. E un spectacol foarte drag mie, că mă distrez și mă întâlnesc cu actori mari: Marius Manole, Marian Râlea, Maia Morgenstern, Dana Rogoz, Corina Moise.

Mai am un spectacol, care se numește "Ceartă (r)", regizat de Teo Herghelegiu, tot în spațiul independent. Mi-e dor de spectacolul ăsta, ar trebui să îl reluăm, dar au fost, așa, hopuri, a rămas o actriță însărcinată și s-a oprit.

Mai este un one man show la care lucrez. N-am făcut niciodată un one man show, m-am gândit că ar fi cazul.

Alături de Marian Râlea, Maia Morgenstern, Marius Manole și Dana Rogoz în "Mecanica inimii", la Teatrul Bulandra. Foto: Arhiva personală

În muzică am concerte. Cel mai recent a fost la Arenele Romane din București, cu Macanache, Subcarpați și DJ K-lu din Timișoara.

DJ K-lu e foarte interesant. El mixează muzică de toate felurile și folosește replici din filme românești, mixează, iar asta e chiar mișto.

Și m-am gândit și la un album nou, cum a fost "JaZZoMetric", de l-am scos anul ăsta, de ziua mea. S-ar putea să fac la fel, de ziua mea să scot un alt album.

Final de concert la Arenele Romane. Foto: Arhiva personală

"Mi se pare ciudat să zici «fani». Sunt oameni care rezonează cu ce fac"

– Ți s-a întâmplat să te oprească vreun fan pe stradă ca să îți ceară un autograf?

– Da, mă mai opresc. Dar mi se pare ciudat să zici "fani". Sunt oameni care rezonează cu ce fac. Cine mai e fan în secolul ăsta? Fan înseamnă să fii așa, spălat pe creier, să crezi că omul ăla... Nu! Poate rezonezi cu ceva ce face el.

Uneori, vin oamenii și îmi citează versuri pe care le-am scris sau o replică din vreun spectacol și nu știu cum să răspund la asta. E ca și cum tu faci niște lucruri și nu prea îți dai seama ce impact au sau pe cine mai interesează.

Eu n-am crescut obișnuit cu prea mult bine și poate de-aia sunt sceptic, nu știu cum să primesc un compliment. Adică mă bucur, dar mi se pare că e prea pompos "ți-a schimbat viața".

"Trebuia să merg pe șine, dar să nu pară că merg pe șine"

– Când ai știut că locul tău e pe scenă? 

– Stăteam ore întregi, așa, în pat, când veneam de la școală. Mama lucra de dimineață până seara. Era plecată de la 8 dimineața până la 6 după-amiaza. Eu mă duceam la școală la 9 sau la 10 și la 1 sau la 2 eram înapoi.

Până venea ea îmi puneam o casetă cu muzică și îmi imaginam cum aș fi pe scenă și cum aș cânta eu versurile alea. Dup-aia, chiar dacă muzica rămânea în background, treceam la platoul de filmare, și muzica era din film.

Adică muzica aia era pentru mine ca o coloană sonoră a visului și stăteam ore în șir cu ochii închiși și îmi imaginam foarte detaliat pe cine aș întâlni, cum am vorbi, ce aș face pe platou, unde ar fi camerele, cum m-aș mișca.

Prima oară când am ajuns în fața unor oameni a fost la un film din afară, Slaughter, regizat de Stewart Hopewell. Mi-a schimbat viața.

Eu m-am dus la figurație, să văd cum este, și el mi-a dat un rolișor. Aveam de mers, cu macaraua după mine, ducând niște pahare de cristal pe-o tavă. Și trebuia să merg pe șine, dar să nu pară că merg pe șine.

Și regizorul m-a întrebat: "Ai mai făcut asta?". Și eu l-am mințit: "Da, cum să nu!". Îți dai seama, nu mai făcusem niciodată, dar voiam să fiu actor.

Am făcut drumul ăla cu șina, așa cum îmi imaginasem când stăteam pe canapea, și a ieșit perfect, din prima! Și ăla a dat stop și a zis: "O avem! Bravo! Cum te cheamă pe tine?".

Se chinuia să zică "Cosmin". I-am zis: "Prietenii îmi spun Jazz". "A, Jazz. One take Jazz! I like that!".

Acolo mai erau oameni de la MediaPro și au zis: "Cine e ăla? Ia numărul lui de telefon", și am ajuns în baza lor de date.

Deci aia a fost prima oară în viață când am făcut ceva. Simțeam cumva că pentru asta m-am pregătit.

Cosmin Dominte (primul din stânga), alături de George Lepădatu, Rareș Andrici și Tudor Andronic în "Omul pernă", la Godot. Foto: Arhiva personală

Dup-aia, pe scenă am ajuns la scurt timp, cu muzica, la o aniversare a unui magazin de pe strada Blănari. Împlinea magazinul opt ani sau zece ani și s-au amestecat trupele: ZOB, E.M.I.L., Recycle Bin.

Acolo m-am urcat pe scenă și am cântat "Killing In The Name", de la Rage Against the Machine. La un moment dat, a venit DJ Dox și și-a pus platanele lui. El mă știa de la un alt film, i-am zis că eu scriu poezii, și el mi-a zis: "Hai, mă, zi niște rime".

I-au plăcut și mi-a zis: "Ia bagă niște poezii de-ale tale, că îți bag eu niște instrumentale". Și i-am zis: "Nu, nu, nu vreau, că nu știu!". "Păi, cum? Ai cântat cu ăștia!"

"Păi, da, dar era altceva, eu nu știu rap, o păcălesc și eu", și nu știu cum a făcut, m-a lăsat în fața oamenilor și ăia se uitau toți așa...

Nici măcar nu știu ce am făcut. Știu că la final m-am dezmeticit. Atât de mare era frica, încât nu știu ce am făcut. La final, erau ăia: "O, bravo! Nu știam că poți să faci asta!".

M-am gândit că poate am o înclinație spre asta și am început să fac muzică. Ăla a fost primul contact.

– La filmările de care îmi povesteai, câți ani aveai? 

– 22-23.

– Și când ai cântat? 

– Tot la vârsta aia.

– Deci a fost decisiv? 

– Am venit în București ca să încerc. De fapt, eu eram înscris în niște baze de date, am avut treabă cu modellingul, și așa m-am băgat în chestiile astea.

– Modelling? 

– Da, mă rog. Nu îmi place lumea aia. Adică e o lume superficială. Era OK ca să faci niște bani repede, dar nu îmi place lumea modellingului.

– Dar, cumva, de acolo ai început? 

– Da, venind la agențiile care m-au chemat să îmi facă poze, am văzut că alții au treabă cu actoria fără să facă școala.

Atunci s-a legat tot, cu Stewart Hopewell, de la o simplă figurație. Dup-aia mi-au crescut banii, mi-am luat prima chirie și nu am mai plecat.

"Mulțumită acestui spectacol avem cariere"

– Care ți-au fost cele mai dragi proiecte?

– Spectacolul "Omul pernă", pentru că jucăm de 5 ani. Au fost 73 de reprezentații până acum și știu că au fost oameni care s-au dus să îl vadă chiar de 12 sau 14 ori, ceea ce e foarte flatant și îmbucurător.

Mulțumită acestui spectacol avem cariere și eu, și George Lepădatu, și Rareș Andrici, și Tudor Andronic. Am zis să nu ne lăsăm, să nu îl lăsăm. Fiindcă, odată ce își ia școala mâinile de pe tine, la revedere! Nu se mai uită nimeni la tine.

Îți iei diploma în brațe, ieși pe Matei Voievod, te uiți spre Piața Iancului, te uiți spre Izvorul Rece, după care te duci acasă. Și zici: "OK, sunt actor. Ha, ha".

Dup-aia îți dai seama că ai îngroșat rândurile șomerilor liber-profesioniști, cum sunt numiți, și că acum trebui să arăți lumii că "și eu pot să fac asta, știu că mai suntem 800 într-un an".

Ies foarte mulți pentru că școlile primesc bani pe cap de elev. Au și mărit numărul celor care pot intra, că primesc bani, și termină câte 40-50 într-un an, și asta numai într-o școală.

Dar mai sunt școli și la Târgu Mureș, la Cluj, la Iași, la Constanța, Spiru, Hyperion, sunt o grămadă. Termină pe an vreo 600 și ceva. Acum mi s-a zis că s-a ajuns la 800. Unde îi bagi pe toți?

Asta înseamnă să fii artist independent în România: vomiți într-o baltă proprie de sudoare și ai de 5 ori pe an senzația – "nu mai pot, mă duc să mă angajez la KFC sau… nu știu".

Dar dup-aia zici – "am tras până aici, mă chinui, asta iese din mine", și îți accepți așa, cumva, condiția. Unii reușesc, alții nu. E ca o loterie, deși noi avem o grămadă de oameni talentați.

În spectacolul "Revizorul", de la Teatrul Național București. Foto: Arhiva personală

"Ar fi bine să te iei în serios"

– Ai avut un mentor? O persoană care să te îndrume?

– Au fost mai mulți oameni. În momente-cheie, întâlnirile cu ei mi-au dat un brânci. Vlad Rădescu, Gheorghe Dinică, Marius Manole, Marian Râlea, doamna Maia (Morgenstern – n.r.), Vlase – Zob, băieții de la Fantome, Bean de la Subcarpați, Macanache.

Când aveam o perioadă proastă sau nu mai înțelegeam ce să fac, erau ei acolo, mă luau de un umăr și "Hai!". Cumva împărțeam drumul.

O surpriză copleșitoare a fost la Gheorghe Dinică. L-am cunoscut și am filmat împreună. El m-a motivat să dau la UNATC, fiindcă eu începusem să profesez fără să am școala.

Citisem cumva literatura de specialitate: Stanislavski. Adică am căutat să văd ce este biblia actorului.

Dar Dinică mă motiva așa, cu d-ale lui. Nu știu de ce îmi vorbea sau de ce mă plăcea. Nu plăcea pe multă lume. Nu era nici un om rău, dar era, așa, foarte asumat.

– Îți mai amintești ce ți-a zis? 

"Dacă chiar vrei să faci meseria asta, ar fi bine să te iei în serios, să te duci la școală, fă-o, și vezi dacă ai ce îți trebuie".

Deși spunea cu amendamentul – "eh, oricum școala nu mai e chiar așa cum era, dar e bine să te duci, să vezi, să încerci pe pielea ta". 

Când a murit, noi jucam într-un serial împreună și ultimele lui filmări, din ultimele zile, sunt cu mine, cu Bartoș, cu Albulescu. Le am acasă. Vorbeam despre UNATC.

Și, dup-aia, când a murit, m-am dus la școală.

Imagine de la concertul de lansare a albumului "ROMANGLISH". Foto: Arhiva personală

"Eu nu am avut parcursul normal cu școala. Eu munceam de la 14 ani"

– Când au văzut ai tăi ce vrei să faci, care a fost reacția lor?

– Doar maică-mea e. Nu există "ai tăi". A zis "dacă asta vrei să faci, bine, dar e greu cu banii, așa am auzit. Dar na, asta e". Ea întotdeauna m-a încurajat.

După care a venit la teatru, m-a văzut, a plâns, acum se uită la filme cu mine și e mândră, îi place.

Eu nu am avut parcursul normal cu școala. Eu munceam de la 14 ani. Când am terminat liceul, munceam. Nu am dat Bacalaureatul, mi-am luat doar diploma. Eram prima generație unde era de ajuns să termini.

Dacă nu dădeai Bacul, nu puteai să te duci la facultate, dar am putut să dau atestat în informatică. Mi-au dat diplomă că am absolvit și că am atestatul ăla.

– Ce ai muncit?

– Am început cu cărat baxuri și marfă la o consignație. Asta am făcut că m-a forțat viața. A intrat mama în spital și am rămas singur. A trebuit să stea internată o vară întreagă.

Atunci am învățat să fac ouă prăjite, cartofi. Știam doar să încălzesc ciorbă. Avem 14 ani atunci.

Dup-aia am ajuns pe șantier la 16 ani, eram în clasa a X-a, renovam apartamente, vile, construcții, case. Dup-aia am ajuns în producție publicitară. Eram si barman, câteva nopți pe săptămână. Era greu, că nu puteam să dorm.

Mă duceam dimineața la birou, ieșeam seara la 5, la 6 intram în tură ca barman, stăteam până noaptea la 3-4.

Dup-aia am ajuns trezorier pe patru județe. Am dat concurs și am intrat, și de acolo mi-am dat demisia. Nu suportam viața asta ciclică. "Dacă de acum fac asta, până când? Am 21 de ani...".

De acolo am venit în București să încerc să mă fac artist. Cam ăsta a fost parcursul.

– Ce i-ai spune unui tânăr care vrea să devină actor?

– Succes! Nu există nicio rețetă... Succes!

Alături de Rareș Andrici în "Omul pernă", la Godot. Foto: Arhiva personală

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează