Scriitorul sirian Adonis: "Dacă ne-ar fi cu adevărat frică de islam, ar trebui să ajutăm ţările arabe să îşi separe religia de stat"

Adonis este considerat cel mai important poet contemporan de limbă arabă. Numele său real, Ali Ahmad Said Esber, este moștenirea primită la naștere de la teritoriul pe care-l poartă în suflet, Siria, însă pe care l-a părăsit în anii ’50.

Adonis are 87 de ani și spune că a renăscut grație poeziei, care l-a ajutat să găsească și întrebările ajutătoare pentru a-și explica cea mai îngrozitoare dilemă omenească: ce va fi după moarte?

Stabilit în Franța, Adonis poartă mărcile unui intelectual occidental și lejeritatea unui american, altoite pe un suflet profund mistic.

Religia și creația sunt precum ziua și noaptea pentru poetul sirian, care are o poziție ireconciliabilă față de Dumnezeul monoteist.

Venit în România pentru ediţia 2017 a Festivalului Internaţional de Carte Transilvania (FICT), Adonis ne-a vorbit despre viață, migrație și, un pic, așa, despre artă.

*

− Spuneați că nu v-ați simțit niciodată în exil, cu toate că v-ați părăsit țara de origine pentru o cu totul altă cultură. Cum ați defini exilul?

− În primul rând, aș dori să spun că exilul există. Noi venim în această lume fără să fim întrebați. Exilul există deja.

În al doilea rând, exilul, în sensul profund al cuvântului, nu înseamnă a schimba o geografie a unei țări cu o alta, România sau Siria pentru Franța. Peisajul este aproape același. Copacii sunt aproape aceiași, pământul e aproape la fel, munții la fel, și așa mai departe.

În al treilea rând, dacă nu îl cunoști pe celălalt, rămâi întotdeauna separat de el. Poți să mănânci alături de el, poți să vorbești cu el, dar e imposibil să îl înțelegi pe celălalt cu adevărat și, neînțelegându-l, e imposibil să te înțelegi pe tine însuți.

Deci, ne naștem în exil, trăim în exil și murim în exil. Din acest motiv spun că, pentru mine, exilul nu există.

− Faptul că nu mai există dialog între oameni, între culturi și civilizații, face din fiecare dintre noi un exilat?

− Bineînțeles, aproape cu toții suntem azi niște exilați. Iar exilul definitiv este moartea. Murim singuri, la fel cum ne-am născut. Singuri.

Dar, trăind în exil, ființa umană are mijloacele și formele de expresie pentru a-și camufla acest exil. Spre exemplu, dragostea e un astfel de mijloc. La fel sunt poezia și artele, în general, mai cu seamă dansul și muzica.

Trebuie să insistăm întotdeauna asupra naturii umane: omul nu este țara lui. Omul este ființa lui. Țara mea e femeia pe care o iubesc, bărbatul pe care îl iubesc.

− Diaspora din Siria este, potrivit unor statistici ale ONU, printre cele care cresc cel mai repede, fiindcă sirienii se refugiază din fața războiului. Pe de altă parte, România, unde e pace, are a doua rată de creștere a diasporei din lume. Și sirienii, și românii fug din țările lor. Credeți că această realitate tragică ne unește într-un fel de frăție a tristeții?

− În tot cazul, migrația forțată, cum e cea din Siria sau migrația spontană, dorită, cum e în cazul românilor, e o mare problemă pentru toată lumea. Cu toate că migrația nu e ceva de dată recentă − se întâmplă din cele mai vechi timpuri.

Grecii, sumerienii, babilonienii, cu toții au migrat, geografia este deschisă. Nu e ceva nou. Diferența dintre migrația de astăzi și cea din vremurile mai vechi este una de grad, nu de natură. Omul este, în sine, o ființă care migrează, călătoare.

În fiecare dintre noi se află dorința de a schimba, la un moment dat țara, de a călători, de a vedea o altă lume. Și asta nu e o dimensiune care să îi aparțină doar omului, chiar și păsările migrează, schimbă țara.

Migrația ne ajută să îl cunoaștem mai bine pe celălalt, să depășim fenomene precum rasismul sau obscurantismul. Migrația întărește fraternitatea între oameni. De asta, pentru mine, migrația are un aspect pozitiv, fiindcă e în măsură să creeze o altă istorie a umanității.

Spre exemplu, New Yorkul, în ciuda politicii americane pe care o detest, este un oraș unic în lume fiindcă e creat de emigranți, de italieni, chinezi, francezi, asiatici, arabi, evrei. E un oraș creat de migranți, care dă dovadă de o creativitate extraordinară. Bineînțeles, eu nu încurajez migrația, dar ce spun e că trebuie să îi vedem și aspectele pozitive.

−V-am citit cartea de dialoguri cu Houria Abdelouahed, Islamul și violența, iar ceea ce m-a uimit este evaluarea chirurgicală pe care o faceți islamului, fiindcă spuneți că s-a născut din violență. Vă rog să ne explicați ce înseamnă islamul pentru dumneavoastră și ce înseamnă civilizația arabă…

− În primul rând, aș vrea să spun că violența aparține monoteismului. Nu e doar o caracteristică a islamului. Și Biblia e o carte de o violență extremă. La fel Coranul, e o carte a violenței, sunt niște cărți surori; Coranul e o versiune mai nouă a Bibliei.

În creștinism, Isus Cristos, nu Biserica, ci Cristos se jertfește și moare pentru oameni. El suferă din pricina violenței, dar El însuși nu a fost niciodată violent, dimpotrivă, a eliberat femeia, poziția Lui față de femeie este una extraordinară.

Cu Biserica e cu totul altceva. Ca în cazul iudaismului, ca în cazul islamului. Ăsta e un prim punct.

Un al doilea punct este următorul: aici, în România, cu toții vă nașteți într-o ambianță creștină, însă românii nu sunt cu toții creștini în sensul religios al termenului. Eu m-am născut într-o societate musulmană, dar nu sunt un om religios. Ne naștem în culturi care poartă aceste etichete: creștină, musulmană și așa mai departe.

În al treilea rând, cred că ar trebui să facem distincție între islamul instituțional, regimurile politice și islamul ca o credință individuală. Dacă vorbim doar despre credința unui singur om, nu putem să fim împotriva sa, fiindcă e dreptul lui de a-și apăra credința.

Dar nu putem să fim de acord cu instituționalizarea islamului, cu regimurile politice islamice care manipulează oamenii în numele lui Dumnezeu. Trebuie să separăm tot ce este religios de tot ceea ce este politic, cultural sau social.

Îmi puteți aminti, fiindcă eu nu știu, numele unui singur poet despre care să putem spune că a fost un mare poet și un mare credincios? Dacă vă gândiți la poetul francez Claudel, probabil că e singurul exemplu. E ceva extrem de rar să găsești un mare creator care să fie în același timp un mare adorator, un om foarte religios.

Și asta fiindcă religia este un răspuns, în vreme ce arta, poezia, reprezintă o întrebare. Sunt lucruri radicalmente diferite.

Putem să trăim într-o societate creștină, musulmană sau iudaică fără să fim practicanți. Cei care au construit civilizația arabă nu erau religioși, dimpotrivă, s-au poziționat împotriva religiei oficiale.

Filosofii au fost împotriva islamului, poeții au fost împotrivă, arhitecții și misticii au fost împotrivă. Și ei au fost masacrați în aceeași manieră în care a lucrat și Inchiziția.

Civilizația arabă nu a fost creată de islam. Islamul a venit după arabi. Dumnezeu le-a vorbit arabilor și înainte de islam.

Civilizația arabă conține islamul, nu invers. Alfabetul s-a născut înaintea islamului. Sumerul, Babilonul, fenicienii au existat înainte de islam.

Tot ce a rămas esențial din punctul de vedere al unei civilizații exista deja înainte să apară islamul. Putem spune că, acum, civilizația arabă conține toate aceste popoare de expresie arabă.

− Sunteți vehement împotriva religiei… Cum ar arăta o lume care s-a eliberat de religie?

− Văd o lume credincioasă, una care să își pună întrebări despre ce a făcut religia din această lume. Monoteismul nu a făcut decât război, de-a lungul întregii sale istorii, în numele religiei. Ierusalimul e un oraș sacru, venerat de toate cele trei mari religii monoteiste, iudaismul, creștinismul și islamul.

Dacă este adevărat că religia este o expresie a păcii și a fraternității și ar exista un singur Dumnezeu, acest oraș ar trebui să fie cel mai frumos din lume. Dar, de fapt, e printre cele mai sălbatice din lume. Așadar, o lume fără religie ar fi, poate, mai bună și mai orientată spre fraternitate.

Religia, în zilele noastre, este unul dintre cele mai mari capitaluri ale puterii. Iar religia nu funcționează în serviciul oamenilor, ci oamenii lucrează în serviciul religiei.

Religia, așa cum este ea practicată azi, e împotriva omului. Asta nu înseamnă că ființa umană nu are nevoie să creadă. Are nevoie, ca să se apere de moarte. Fiindcă moartea este ceva oribil. Dar întrebarea există: ce este după moarte?

Așadar, ființa umană are nevoie de un răspuns la această întrebare. Dar căutarea acestui răspuns ar trebui să rămână în sarcina lui însuși, a omului, să nu fie un răspuns care vine din exterior. E o chestiune care ține de interior.

E un răspuns care se caută personal și individual, un răspuns la care omul are dreptul. Numai omul și-l poate da, singur. Cred că răspunsul tău este cu totul altul decât răspunsul pe care îl caută mama ta sau tatăl tău.

− Dar cei care nu sunt destul de puternici pentru a găsi pe cont propriu răspunsul la această întrebare îngrozitoare, cu ce l-ar putea înlocui pe Dumnezeu?

− Fiecare e liber să creadă ceea ce vrea. Existau oameni care venerau copacii sau animalele. Asta nu înseamnă că, dacă eu cred într-un copac sau cred că un animal este sfânt, pot să interzic altcuiva să creadă altceva. Credința este proprie.

Umanitatea are, să presupunem, un milion de ani, iar monoteismul are, cât, 3.000 de ani? Unde a fost Dumnezeul monoteist în restul timpului? De ce nu a existat de la originea umanității?

Dumnezeul monoteist e o invenție a omului și de aceea toate monoteismele au creat regimuri dictatoriale, în care Dumnezeu era în cer, iar aici, pe pământ, era regele, ca să manipuleze și să monopolizeze.

E greu să spui asta, dar eu o spun și o simt. Consider că monoteismul este anticultură și antiumanitate și nu a creat decât tirani. Civilizații cum sunt China, Grecia antică, Egiptul antic au inventat lucruri extraordinare despre care învățăm și astăzi.

În plus, un grec, un egiptean, un sumerian, popoarele pre-monoteiste, nu s-au războit pentru a-l apăra pe Dumnezeu. Ei s-au bătut din motive economice, politice. Monoteiștii pleacă la război pentru a-l apăra pe Dumnezeu.

− Putem spune, totuși, că Dumnezeu e folosit ca un pretext al războiului, care poate compromite credința, când motivele rămân aceleași, economice și politice, puterea…

− Da, cred că da. Dar există un element nou. Au fost create armate pentru a învinge alte armate în numele religiei, au existat războaie religioase. Doar în cazul iudaismului nu s-a observat această divizare. Poate pentru că au fost persecutați iudeii.

Nu vreau să te fac să renunți la convingerile tale, nu vreau să înțelegi că predic ateismul!

− Știți, desigur, că una dintre cele mai mari frici ale europenilor este islamizarea. Pentru că trăiți la Paris din 1975, spuneți-ne cum s-a schimbat acest oraș, care este un creuzet de migranți, în ultimii 30 de ani.

− Cred că schimbarea Parisului nu poate concura cu ceea ce s-a întâmplat la New York. În Paris există africani și musulmani. Dacă ne imaginăm că Parisul va ajunge ca New Yorkul, acest lucru nu va fi decât o îmbogățire a orașului.

Problema care se pune este asta: de ce regimul politic din Franța − în perioada Hollande, mai puțin acum −, de ce SUA și Europa sprijină regimurile islamice precum Arabia Saudită sau Qatar, unde există un islam religios, dacă le este frică de islam? E doar un pretext, nu le este frică de islamizare.

Dacă ne este frică de islam, să nu ne schimbe modul de viață, de ce să îl susținem în țările arabe, de ce să creăm Al Qaida, bin Laden, Statul Islamic?

Cred că sunt unele chestiuni care ne depășesc pe noi, oamenii simpli, dar trebuie să regândim relația cu islamul instituționalizat și nu trebuie să mai dăm atenție presei.

Dacă ne-ar fi cu adevărat frică, ar trebui să ajutăm țările arabe să își separe religia de stat, așa cum s-a întâmplat în Europa. Dar nici politica americană, nici cea europeană nu au avut vreun dialog cu forțele progresiste din lumea arabă, ci mereu doar cu alte grupuri religioase. Și așa a ajuns Frăția Musulmană la putere.

− Aș vrea să încheiem acest interviu într-o notă mai pașnică, și m-aș întoarce la biografia dumneavoastră. V-ați început cariera de poet printr-un episod demn de „O mie și una de nopți”. Mă refer la momentul în care, copil sărac fiind, fără mijloace de a merge la școală, ați ajuns în fața președintelui Siriei și i-ați recitat din propriile dumneavoastră poeme. Așa ați ajuns să primiți o bursă școlară. V-ați gândit vreodată că poezia v-a reașezat destinul?

− Nu cred că există un destin prestabilit. Fiindcă, dacă ar fi așa, și totul ar fi scris dinainte, ar însemna că omul nu mai poate face nimic pentru a-l schimba. Cred însă că există șansă, că există situații, coincidențe, nu știu cum să le numesc, iar cazul meu a fost excepțional, nu este o regulă.

Așa a fost. Fără acele poeme, nu aș fi astăzi cu voi. Poezia m-a creat. Poezia mi-a deschis posibilitatea de a deveni ceea ce sunt. De aceea obișnuiesc să spun că, în timp ce majoritatea oamenilor au o singură mamă, eu am două: mama mea naturală și poezia.

− Vă mai amintiți versurile care l-au impresionat pe președinte?

− O, e foarte greu să le traduc… Nu îmi amintesc, din nefericire, acum nu-mi amintesc. A fost o poezie clasică. Dar cred că am păstrat-o pe undeva printre hârtiile mele și când o să încep să îmi scriu autobiografia, o să scriu și despre această poezie.

Până la 14 ani n-a învățat decât Coranul

Adonis (sau Adunis) este un pseudonim pe care poetul sirian și l-a luat când avea 17 ani. Alegerea acestui pen name se leagă de renașterea mitului lui Adonis ca temă în poezia arabă din secolul XX.

Despre influența sa asupra gândirii arabe, presa occidentală scrie că e comparabilă cu revoluția adusă de T.S. Eliot în literatura de limbă engleză.

Adonis s-a născut în 1930 într-o familie modestă de săteni de lângă orașul Latakia, în vestul Siriei. Singura învățătură de care a avut parte până la 14 ani a fost Coranul, pe care îl memora la moschee.

În 1944, când președintele nou înființatei republici siriene a vizitat regiunea, Adonis a ajuns în fața sa și i-a recitat una dintre poeziile proprii. Impresionat, președintele l-a întrebat dacă poate face ceva pentru el. Tânărul de 14 ani i-a răspuns că vrea să meargă la școală.

Adonis trăiește la Paris din 1975. În 2011, anul Primăverii Arabe, a câștigat premiul Goethe și, teoretic, figurează de fiecare dată printre scriitorii luați în calcul de juriul care acordă premiul Nobel pentru literatură.

Iată două dintre poemele sale, unul în română, celălalt în engleză:

Cine e băiatul acesta care trimite
pietre către cer?
Cine e băiatul care prinde orizontul
cu năvodul său de sânge?
Iar tu, şeicule,
care-ţi deschizi pieptul pe vârfuri de munte,
învaţă-ne
ce şopteşti văzduhului,
când păsările-şi caută exil,
ce şopteşti ţărânii,
când îşi zbârleşte scaieţii?

*

Beginnings of the body, ends of the sea

Maybe
there is no love on earth
except the one we imagine
we will win, some day
Don’t stop
Go on with the dance, dear love, dear poetry
even if it were death
I imagine I am the sound of singing
rolling in waves among the bending reeds
I mix with light in the sun’s chamber
in the tents of the trees
I hide
among springs sometimes
and sometimes I descend the slope
of depths I cannot see
Ah love—a spring
falling aslant from the heights of fatigue
From nothing
where meaning
wanders in the wilds
love comes, and remains strange
wider than we had pictured, and higher
Is there a refuge from these embers?