Scriitorul Nicolaie Bălaşa-Sorescu, membru CNA: "Nu cred că în România există presă care să facă diversiune"

Când Antena 3 a difuzat fotografia trucată cu Laura Codruța Kövesi răsărind dintr-o masă de bar, m-am întrebat ce mai face Consiliul Național al Audiovizualului (CNA).

Așa l-am descoperit pe Nicolaie Bălașa-Sorescu. După ce, timp de peste 20 de ani, a fost inspector CNA, în 2018 a devenit unul dintre cei 11 membri ai instituţiei care supraveghează şi, la nevoie, amendează posturile de radio şi televiziune.

Este doctor în filosofie cu o teză intitulată "Comunicare și înțelegere" și a scris aproape 20 de romane și volume de eseuri.

În interviul de mai jos am vrut să aflu cum se văd lucrurile în rândul membrilor CNA, dar şi cât discernământ are Nicolaie Bălaşa-Sorescu.

Imaginea trucată difuzată de Antena 3 (sus) și fotografia originală (jos). Sursa: Facebook

"Consiliul Naţional al Audiovizualului este garantul interesului public şi unică autoritate de reglementare în domeniul comunicării audiovizuale. (...) CNA trebuie să asigure respectarea de către posturile de televiziune şi radio a normelor privind informarea corectă, viaţa privată, demnitatea umană şi protecţia minorilor".

Sursa: site-ul CNA

 *

− Sunteți membru în CNA, mass-media s-au schimbat foarte mult datorită tehnologiei și vreau să vă întreb dacă credeți că există fenomenul fake news, al știrilor false.

Nicolaie Bălaşa-Sorescu: Sunt două lucruri separate. Una este tehnologia și alta este comunicarea. Tehnologia este suportul prin care poți transmite un mesaj, te ajută să ajungă la publicul larg în fracțiuni de secundă, oriunde pe fața pământului.

Cealaltă parte este comunicarea, în adevăratul sens al cuvântului, sau comunicarea care ajunge sub o anume formă de conceptualizare.

Vreau să vă spun că am făcut și o teză de doctorat chiar în domeniul comunicării, "Comunicare și înțelegere", iar dacă îmi permiteți, ideea principală sau ideea totală ce traversează întreaga mea teză, și cred că este singura în momentul de față în România, este că, atunci când avem un proces de comunicare, trebuie să-l abordăm din cel puțin trei perspective: comunicarea, ca și concept de sine stătător; doi, înțelegerea, care este un alt concept ce pare a fi de sine stătător, însă care nu-și găsește decât partea teoretică în măsura în care e separată de comunicare, și, bineînțeles, acțiunea, în mod special acțiunea socială.

Cea mai importantă este comunicarea socială, care, bineînțeles, se termină cu acțiunea socială.

Știți foarte bine că acestea le-a vorbit Max Weber, iar acolo, la Cluj, îl aveți pe profesorul Marga, care a tradus pe Habermas, un mare profesionist, un mare filosof al comunicării.

Revenind de la partea teoretică a comunicării, sigur că există știri false. Însă știrile false nu țin de tehnologie; ea te poate ajuta să produci o știre falsă și să o difuzezi.

Cel care concepe știrea falsă este omul. Adică omul care încearcă să comunice așa ceva și care o face cu intenționalitate.

Aici, intrăm din nou pe domeniul filosofiei și gradul de intenționalitate poate fi descoperit cu o analiză de tip hermeneutic, de tip holistic, a comunicării.

În măsura în care la televiziune iei în calcul atât mesajul ca atare, cât şi imaginea, zgomotul, gestica, îi analizezi în totalitate pe cei care transmit această informație de tip fals, iar intenționalitatea transpare în spatele tuturor celor care le-am enumerat anterior.

Ca idee, știți că despre intenționalitate s-a ocupat Brentano în mod special, iar intenționalitatea face filonul de pornire al fenomenologiei, formulat ca și concept de către Husserl.

− Credeți că e important ca știrile false să fie îndepărtate din conținutul audiovizual?

− Cum să nu! Categoric că consider că este necesar să fie îndepărtate. Nu pun sub semnul întrebării niciun mijloc mass-media, audio, televiziune, presă scrisă – pentru că presa scrisă are mai mult timp de gândire.

În presa radio-TV, graba aceasta de a ajunge primul cu informația reduce din timpul de verificare.

Știți că orice informație trebuie să fie verificată din cel puțin trei surse. Eu nu pun la îndoială buna-credință a celor care lucrează în mass-media audiovizuală, dar, din dorința de a ajunge primii la ascultători, de cele mai multe ori pașii aceia nu se respectă, și categoric pot să apară și știrile false.

Desigur, știrile false sunt știri manipulatorii și sunt folosite ca și diversiune și alte situații nedorite la publicul larg. Și, aici, misiunea CNA este tocmai de a pune frână acestor știri false.

Să știți că, de când sunt în CNA, am găsit câteva situații de acest gen. N-am să spun posturile la care au ajuns știrile false, însă și pentru ei mi-am dat seama că nu era o chestie intențională, ci a fost un fapt absolut regretabil.

− Deci au fost accidente?

− Au fost accidente, da.

− În contextul acesta, de pildă, credeți că există statul paralel?

− Intrăm pe o zonă a politicului și n-aș vrea să comentez această chestiune din două motive: unu, n-am fost niciodată om politic. N-am făcut parte din niciun partid politic, și nu este un slogan.

Bunicul meu, pe care comuniștii l-au lăsat la propriu în pielea goală, mi-a spus: Orice să faci în viață, dar nu politică!

Și mi-a mai spus o chestiune, care are un pic de ridicol în ea: Niciodată n-ai să ai avere și n-ai să te simți bine decât dacă muncește altul pentru tine.

Probabil că ultima învățătură nu este tocmai etică, dar conține suficient de mult adevăr aplicat.

Prin urmare, dacă n-am fost înainte de '89 membru de partid, și nici n-am putut să ajung la o facultate de Drept sau la una de Filosofie, nici după '89 n-am intrat în niciun partid politic. Niciodată!

N-am fost apropiat decât cunoștințelor, niciodată n-am avut aptitudini politice. Din acest motiv, m-am ținut departe de comentariile pro și contra vizavi de ceea ce se numește statul paralel.

Și, sincer să fiu, nu cred că există un om care să aibă o claritate vizavi de această expresie, statul paralel, în afară de cei care o promovează.

"Am terminat un curs, două, trei, după care o domnișoară extrem de drăguță și amabilă, cu un zâmbet cuceritor, îmi spune − domnul profesor, dumneavoastră vorbiți extrem de elegant și de frumos, numai că noi nu înțelegem nimic".

− Știți că sunt talk-show-uri seara, la televiziunile de știri, în care jurnaliștii vorbesc la modul cel mai serios despre statul paralel, de asta vă întreb.

− Din punctul meu de vedere, cei care discută așa ceva cunosc bine fenomenul sau chiar sunt implicați în el.

Eu pot vorbi despre filosofie pentru că sunt implicat în filosofie, adică am trăit filosofia, pentru mine filosofia nu este doar așa, o carte pe care s-o răsfoiești. E o formă de a trăi, o formă a vieții.

De multe ori, și nu vă spun doar pentru a impresiona, ci vă spun cu sinceritate că oricare dintre marile gândiri ale omenirii m-au impresionat până la lacrimi.

Și sigur că m-au ajutat, de-a lungul vieții, să gândesc mai repede sau să-mi dau seama în ce zonă mă aflu într-o discuție cu cel care este în fața mea și care încearcă să mă convingă de altceva decât realitatea care stă sub ochi.

De altfel, dacă ați fi citit din cărțile mele, ați fi văzut că sunt adeptul realismului critic, care nu stă neaparat sub semnul creștinismului, nu neapărat.

El stă sub semnul culturilor orientale, în mod special în cele de tip budist, dar nu evit creștinismul, fie și doar pentru faptul că valorile creștine − a nu fura, a nu minți, enumerate în cele zece porunci primite de Moise pe Muntele Sinai − sunt legi universale și, sigur, că ele pot fi și legi morale pentru fiecare om de pe suprafața Pământului.

Inclusiv pentru mine sau inclusiv pentru români.

Ei, din punctul meu de vedere, cei care vorbesc cu atâta siguranță, cu mult patos, despre acest stat paralel înseamnă că știu ceea ce vorbesc!

Adică nu știu dacă folosește cuiva așa ceva. Eu, personal, am văzut în aceste emisiuni un tip de umor, hai să zicem, negru.

− Dar ce credeți că înțeleg telespectatorii care se uită la emisiunile acestea?

− Nu înțeleg nimic! Sau nu înțeleg mare lucru. În cel mai rău caz, unii dintre ei pot, din neștiință sau din lipsă de informare, din lipsa clarității termenului, din o mulțime de alte chestiuni...

Facem o paranteză – am fost la o generație din asta mai tânără să le predau un curs de comunicare socială, la Facultatea de Sociologie din Craiova.

Și sigur că sunt foarte mulți termeni specifici cursului, termeni care sunt specifici filosofiei. Sigur că am făcut greșeala, plecând de la ideea că cei care erau în bănci cunosc limbajul pe care eu îl exprimam.

Și am terminat un curs, două, trei, după care o domnișoară extrem de drăguță și amabilă, cu un zâmbet cuceritor, îmi spune: domnul profesor, dumneavoastră vorbiți extrem de elegant și de frumos, numai că noi nu înțelegem nimic.

Ei, vedeți? Cam același lucru se întâmplă și cu cei care se uită la astfel de emisiuni. Ei ar trebui să plece de la niște elemente, să explice termenul ca atare și, sigur, să meargă pe niște chestii absolut cu trimiteri din ăstea exacte.

Statul paralel, să creioneze un fel de definiție, și să spună: din statul paralel face parte X, face parte Y, și funcționarea acestui stat paralel se bazează pe... și are următoarele consecințe.

Adică să se facă cumva înțeles.

Eu presupun că, în proporție de 90, poate chiar 95%, cu excepția celor care sunt undeva în interior sau sunt foarte bine informați despre așa ceva, nu știu despre ce e vorba.

Pe mine nu m-a interesat subiectul și, în ultimă instanță, mi se pare pierdere de vreme să învăț niște lucruri care au caracter peiorativ, adică mă împiedică cumva să gândesc limpede în viață.

"O astfel de fotografie − care, repet, provoacă zâmbetul − nu este un atac la persoană, nu încalcă legislația, nu lezează drepturile minorilor, nu încalcă demnitatea umană și dreptul la propria imagine, acea fotografie nu este condamnabilă. Ea produce puțin umor".

− Să luăm o televiziune care difuzează în prime time o fotografie falsificată și susține că ea este adevărată. Ce consecințe ar trebui să existe?

− Deci, televiziunea ca și post este una, cei care fabrică televiziunea sunt oameni. Asta a fost ideea de a separa lucrurile. Postul de televiziune este definit în legislație.

În România, dar nu numai în România, ci peste tot pe suprafața pământului, în țările civilizate, comunicarea audiovizuală trebuie să fie una responsabilă și este reglementată prin lege.

Legea 504, care reglementează comunicarea audiovizuală, este la fel în proporție de 90-95% ca în toate țările europene.

Prin urmare, în măsura în care pui pe ecran o fotografie din asta trucată, îți pui întrebarea: cu ce scop a fost pusă fotografia respectivă, care este mesajul pe care îl transmiți, ce vrei să faci cu așa ceva?

În condițiile în care pui o fotografie care nu conține un personaj public și care ține de divertisment, de umor, de satiră, de mai știu eu ce, lucrurile nu-s atât de condamnabile.

Fac o analogie, nu știu cât este de permisă. Însuși Iisus, când ajunge la nunta de la Cana Galileii, le spune mesenilor: Ați uitat să vă veseliți!

Transformă vinul în apă, apa în vin, și chiar îi îndeamnă: Bucurați-vă! Adică: Veseliți-vă!

Or, o astfel de fotografie − care, repet, provoacă zâmbetul − nu este un atac la persoană, nu încalcă legislația, nu lezează drepturile minorilor, nu încalcă demnitatea umană, dreptul la propria imagine, intimitatea persoanei, acea fotografie nu este condamnabilă. Ea produce puțin umor.

Există chestiunea asta în Franța, există revistele de umor care fac așa ceva, iau figura nu știu cui și, prin caricaturizarea figurii respective... acest umor îl gustăm fiecare dintre noi.

− Dar dacă e vorba despre un personaj public?

− În lege sunt niște articole care impun... În cazul în care personajul public a săvârșit o faptă sau a făcut ceva sau fapta respectivă este de interes public, atunci imaginea poate fi difuzată.

− Am înțeles asta, dar eu mă refer la o fotografie falsificată.

− Păi falsul e sancționabil. Ca orice fals. Cum să vă spun eu? Orice fals este sancționabil, ca și cum ai falsifica o prăjitură sau orice produs.

Inclusiv fotografia devine un produs și este sancționabilă această intenție, și de sancționare și de difuzare.

Unu la mână, la cel care a falsificat-o stă în spate o anumită stare de intenționalitate, dacă a făcut-o cu bună știință, apoi care este scopul.

Orice comunicare este făcută cu un scop, altfel intrăm în zona patologicului, numai oamenii bolnavi psihic vorbesc de unul singur, așa, fără limită a coerenței și a raționalității umane.

Deci, în condițiile în care falsifici o astfel de fotografie cu bună știință, cu stare de intenționalitate pentru a produce un anumit scop, sigur că este sancționabilă. Postul poate fi sancționat în măsura în care difuzează.

− Dumneavoastră la ce posturi de radio și tv vă uitați?

− Eu m-am angajat în CNA dinainte să fac Facultatea de Filosofie și în toți acești 24 de ani, 25, m-am tot uitat la posturile locale în mod special.

Am urmărit activitatea posturilor locale, și chiar pot să mă laud că aici, în zona în care am lucrat, am aflat cel puțin un mediu jurnalistic de bun simț.

E un mediu care este ușor școlit, adică majoritatea celor care lucrează în domeniul mass-media din Dolj, Gorj și Mehedinți au făcut cursuri de specialitate. Și, bineînțeles, au făcut cursuri inclusiv cu subsemnatul.

− Dumneavoastră ce le-ați predat?

− Comunicare socială. Mass-media. După care a fost o muncă constantă cu posturile de televiziune, mai ales în timpul campaniei electorale, în care ne-am pus de acord asupra textului de lege și asupra fenomenului social per ansamblu și a felului în care ne poziționăm față de orice acțiune dintr-asta socială, adică oriunde în societate.

N-aș putea să spun că sunt mândru, dar sunt mulțumit de faptul că aici, în zona de unde am plecat, există o presă de bun simț.

Oamenii știu foarte bine că există și lege, și dacă articolelor de lege le adaugi bun simț uman, cam totul se rostogolește în viață într-o formă de naturalități, nu neapărat pozitivă, dar în care concretul iese la iveală. Adică este pus în valoare.

Nimeni nu spune că nu trebuie să dai publicității o știre despre un eveniment care este negativ, dar în viața de zi cu zi nu există numai accidente, numai bătrâni jefuiți, numai femei în vârstă violate, cum vedeți că există profilat pe alte posturi de televiziune.

Ci există și o acțiune a unui Consiliu Local, a unui consilier, a unui om oarecare care face o faptă bună pentru societate.

Or, chestiunile astea le-au înțeles cei din zonă și au combinat informaţiile în așa manieră, într-un mod fericit, încât omul să știe tot ce se întâmplă în jurul lui și, ca partener media, să fie un fel de partener de viață, zi cu zi, al cetățenilor.

"Sunt chiar cu picioarele pe pământ și chiar înfipt în realitatea contextuală a fiecărei zi, încât cu greu mă poate păcăli cineva dacă îmi spune o informație care tinde să falsifice prezentul".

*

Dar care erau atribuțiile dumneavoastră ca inspector CNA?

− Atribuțiile sunt definite într-o decizie a Consiliului. Activitatea este reglementată prin decizii și regulamentul de funcționare al acestei instituții – și acolo sunt atribuțiile, începând de la control, îndrumare...

Deci, ar fi structurate pe control, pe verificare, pe îndrumare, pe monitorizare, pe ceea ce trebuie să facă un inspector.

Puteați să și amendați posturile locale?

− Nu. Inspectorul depune un raport de control pe fenomenul în sine, pe fapte ca atare.

Și, în măsura în care se constată abateri de la legislație, spunem că se presupune că personajul X sau postul de televiziune Y este posibil să fi încălcat următorul capitol de lege.

Punctul de vedere este transmis Consiliului, unde este o direcție anume care verifică raportul, și apoi raportul este trimis Consiliului și se ia o decizie de sancționare sau de nesacționare a postului respectiv.

Vă amintiți cam câte rapoarte de genul ăsta ați elaborat?

− Păi, în 24 de ani, mii de rapoarte. Mii de rapoarte. Nimeni după '89 nu știa ce trebuia făcut în audiovizual, așa că am fost pregătiți de către diverse persoane la diverse simpozioane la care am fost.

Nimeni după '89 nu știa să facă decât presă de tip totalitar, adică presa care a fost în timpul regimului comunist.

Cu alte cuvinte, sunt unul dintre cei care − chiar dacă înainte de '89 am scris beletristică, dar nu am publicat − am învățat presă alături de cei din presă când am devenit inspector în cadrul CNA-ului.

Știți că după '89 au apărut ziarele locale ca ciupercile după ploaie, erau cu sutele pe străzi, dar mai toate nu erau suficient de serioase și aveau ca scop principal diversiunea.

Credeți că există și acum posturi de televiziune sau de radio care au ca scop principal diversiunea?

− Eu nu plec de la premisa că au ca scop principal diversiunea, că și-au propus așa ceva. Uneori ești tentat să crezi așa ceva, dar eu nu plec de la premisa asta.

Cum nu plec nici de la premisa că nu există răul. Sigur că există, nu îl poți nega. Așa cum există și răul, există și binele. Unii spun: Domnule, binele există pentru că există și răul.

Dar dacă am extrapola puțin, atâta timp cât a existat presa aia de tip totalitar, a apărut și presa bună, asta diversificată de după '89. Nu poți spune că există posturi care își propun să demoleze România.

Nu am fost niciodată de părerea asta. Că există oameni rău intenționați și în cadrul instituțiilor de presă, este cu totul altă poveste.

Din punctul meu de vedere, aceia sunt ușor depistabili, și cei care îi sancționează în primul rând suntem nu noi ca instituție, CNA-ul, ci chiar cei care sunt conducătorii acelor instituții.

Nu cred că în România există presă din asta care să facă diversiune, specializată doar în diversiune.

Dumneavoastră de unde vă luați informațiile în fiecare zi? Mă refer la posturi naționale de televiziune sau radio.

− În primul rând, eu primesc o revistă a presei prin prisma faptului că lucrez la CNA. Asta e făcută de un serviciu informatic din interiorul CNA-ului.

Dar asta nu e principala sursă de unde îmi iau informațiile. Citesc și presa scrisă, mai ales publicațiile de cultură, revistele online. Am găsit, de exemplu, reviste online de cultură de mare conținut.

Să știți că nu este publicitate dacă vă spun de exemplu că o revistă ce apare în Valea Jiului, "Banchetul", este mult mai consistentă decât reviste de cultură care stau sub umbrela Uniunii Scriitorilor și primesc subvenții de la statul român.

Deci, pe de o parte mă informez din presa care este la nivel național, dar nu doar dintr-un singur post, nu doar dintr-o singură sursă.

Am șansa că, o dată la săptămână, vin în teritoriu și iau informații și din teritoriu, ceea ce mă face să nu fiu dintr-ăsta, cum să zic eu, separat de lumea reală.

Și sunt chiar cu picioarele pe pământ și chiar înfipt în realitatea contextuală a fiecărei zi, încât cu greu mă poate păcăli cineva dacă îmi spune o informație care tinde să falsifice prezentul.

"Ca și în medicină, și aici se întâmplă la fel. Uneori mass-media mai derapează și trebuie pusă înapoi corect pe linia vieții. Asta vreau să fac".

− Ce vreți dumneavoastră să rezolvați în mandatul acesta de la CNA?

− Ideea cu care m-au susținut să vin la București pleacă de unde v-am spus eu. În teritoriu am făcut ceva care se vede, este palpabil.

Vă dau un exemplu: președintele Consiliului Județean de aici, de la Dolj, m-a chemat și mi-a spus, mai în glumă, mai în serios:

Domnule, noi am încercat în fel și chip să ne înțelegem cu cei din presă, o facem contextual, adică ne ascultă contextual, dar nu departe de context. Te pomenești cu ei că, la 2-3 zile, sau la ceva timp, nu mai răspund solicitărilor noastre, parcă nici nu ne-ar cunoaște. Ce le fac?

Unu este educația de tip mass-media, și a doua este că ei nu au voie să aplice legea.

De multe ori, consiliile astea locale, fie ale orașului, fie județene, dacă dau o sponsorizare sau cheamă pe toată lumea la sfârșit de an – că știți că se fac aceste lucruri, sunt legale, sunt la vedere, se fac aceste sponsorizări −, ei cred că presa trebuie să-i și asculte pentru asta, și să devină un fel de servitori ai lor. Asta este fals.

Banii pe care îi dau consiliile nu ajung într-o televiziune nici măcar pentru curentul de câteva luni de zile, nu vorbesc de celelalte cheltuieli. Și atunci, dincolo de această chestiune este demnitatea sau onoarea celui care lucrează în presă.

Pentru că în presă, după părerea mea, fără cele două caracteristici nu prea ai ce căuta.

Deci, plecând de la faptul că aici am asigurat echilibrul vreo 25 de ani, cei cu care mă cunosc și care sunt oarecum în zona asta a politicii au sugerat în luna august să merg la București și să fac același lucru în cadrul CNA.

Locurile au fost distribuite politic, şi nu știu algoritmul ăsta și nici nu trebuie să-l știu.

Sigur, după ce ajungi acolo, trebuie să gândești de acea manieră încât să asiguri un echilibru în informația care curge spre populație, și să fii garantul, cum scrie în lege, al informației publice.

Adică informația respectivă să nu deprime cumva un întreg popor, ci să fie utilă. Cumva, să-i fie partener de drum în fiecare zi.

Și, bineînțeles, să sancționez ceea ce e de sancționat. Și, să găsesc pârghii dintr-astea de a comunica cu cei din presa centrală, încât cumva să găsim căile, și legale, și emoționale, ca să ajungem pe o linie corectă a vieții.

Îi spuneam unui medic odată că, indiferent câte medicamente ai da unui bolnav, în măsura în care nu l-ai pus corect pe linia vieții − și asta se face la nivel comunicațional −, bolnavul respectiv nu se însănătoșește așa de repede și nici nu se însănătoșește sută la sută.

Ca și în medicină, și aici se întâmplă la fel. Uneori, mass-media mai derapează și trebuie pusă înapoi corect pe linia vieții. Asta vreau să fac.

− Credeți că telespectatorii sunt informați corect când li se spune că George Soros influențează politica din România?

− Nu eu am verificat. Această informație apare, am văzut pe posturile de televiziune. Nici eu, nici Consiliul nu avem posibilitatea să verificăm astfel de informații.

Am totala convingere că există suficiente instituții ale statului care se ocupă de astfel de acțiuni şi categoric că, atunci când cineva din presă transmite un astfel de mesaj, fie o face la cacealma, crede el că s-ar putea întâmpla așa ceva, fie că informația este pe surse, și atunci ajunge cumva și în presă.

Repet, nu am dovezile necesare pentru a susține o astfel de afirmație.

Romancier şi doctor în filosofie

Nicolae Bălașa-Sorescu este unul dintre cei 11 membri ai CNA. S-a născut în 1956 și este căsătorit.

În 1980 a absolvit Facultatea de Utilaj Tehnologic din București, iar în 2000, Facultatea de Istorie, Filosofie şi Sociologie a Universităţii din Craiova. Patru ani mai târziu şi-a luat doctoratul în filosofie cu teza "Comunicare și înțelegere".

A fost inspector CNA din 1995 și până la finalul anului trecut, când, la propunerea PSD, a devenit membru al Consiliului.

A scris numeroase romane, printre care Blesteme (1995), Puntea frântă şi căderea spre niciunde (2006), Vămile apocalipsei (2009) şi Lacrimi, bani, suspine (2016).

Partea biografică a interviului

*

− Cum ați ajuns de la Facultatea de Utilaj Tehnologic la cea de Filosofie?

− Este un fel de întâmplare a vieții, un fel de a te duce viața într-o parte și alta și, în același timp, la acest mers au contribuit calitățile social-politice și istorice.

Înainte de '89 nu era atât de ușor să faci o facultate de Filosofie sau Sociologie, cu atât mai mult una de Drept.

De ce? Pentru că sunt născut în '56, iar cei care aveau, să zicem, o etichetă pusă de către PCR nu puteau urma în totalitate cursurile dorite.

Asta pentru că taică-meu și și bunicii mei nu au dat averea la CAP, degeaba, fără niciun fel de rezerve. Atunci taică-meu a făcut 8 luni de pușcărie, iar chestiunea asta m-a împiedicat să fac în viață foarte multe lucruri pe care mi le-aș fi dorit.

În principiu, la facultățile tehnice nu existau opreliști. La Drept și la Filosofie îți trebuia o recomandare de la secretarul politic din localitatea în care ai fost născut, și această recomandare nu a venit niciodată.

Prin urmare, și eu am alunecat pe drumul acesta pe care au alunecat foarte mulți – tehnic – încă din vremea respectivă.

M-am dus la Facultatea de Utilaj Tehnologic pentru că mulți tineri se duceau acolo, mai ales că erau repartizați. Era un miraj – să fii repartizat în orașe în care se construia suficient de mult, dar, cum s-a văzut, mult și de-a valma.

Am lucrat 12 ani până când a trebuit să schimb puțin profilul, și l-am schimbat nu pentru că meseria de inginer era una care îmi provoca un fel de repulsie, ci pentru că simțeam cumva în interiorul meu dorința de a-mi împlini anumite dorințe – e o tautologie.

În plus, ați văzut că după '89 au picat rând pe rând fabricile. În perioada '91-'94, când lucram într-o întreprindere de utilaj greu de la Craiova, nu se făcea nimic altceva decât să restructurezi fabrica.

Restructurare, cu ghilimelele de rigoare – se rezuma la a concedia oameni, a-i da afară, a-i pune pe drumuri cumva.

În astfel de situație, m-am gândit că e bine să mă reprofilez, să mă întorc la vechile pasiuni și să-mi găsesc cumva liniștea într-o lume a gândului. În lumea filosofiei. În lumea în care omul a gândit suficient de mult.

În contextul acesta, m-am consultat cu o rudă mai îndepărtată, dacă e bine să fac Dreptul sau Filosofia. Și cunoștința, care la vremea aceea era șeful baroului de avocați din Craiova, mi-a spus că pot să fac oricare dintre cele două, doar că nu mai am timp să fac profesie în jurisprudență, ca absolvent de drept.

În acest context m-am dus la Facultatea de Filosofie și Sociologie de la Craiova, pe care am făcut-o fix ca la 20 de ani, am avut colegi foarte tineri.

Am făcut-o nu pentru că aveam nevoie de o diplomă, ci pentru că voiam foarte mult să știu ce a gândit omenirea. Și m-am gândit că, la un moment dat, aceste studii îmi vor folosi și îmi voi alege o carieră care să mă trimită spre universitate.

Apoi mi-am încercat norocul. Ca o paranteză, îl știam pe profesorul Vasile Muscă de la Cluj, îl știam din revistele cu profil cultural, o somitate pentru zona respectivă, și pentru toți oamenii din București.

Apoi l-am cunoscut pe domnul Marga, care era ministru al Învățământului. Și pentru că s-a organizat un examen de admitere în adevăratul sens al cuvântului, mi-am încercat norocul și am fost admis la doctorat la Cluj, la secțiunea de metafizică-ontologie.

− Dumneavoastră cine v-a coordonat doctoratul?

− Doctoratul l-a coordonat un profesor din Timișoara, profesorul Constantin Grecu, pentru că domnia sa era atașat la școala doctorală din Cluj, iar noi ne-am ales conducătorii de doctorat în sală, după examen.

L-am ales neștiind foarte multe despre el, dar, ca o glumă, unchiului său, care era profesor universitar la Craiova, nici nu-i venea să creadă că se poate organiza un astfel de examen, și mi-a zis, în glumă: Dacă totuși vei fi admis, alege-ți și tu un coordonator mai tânăr, că s-ar putea să moară până îți termini tu doctoratul!

Și profesorul Grecu chiar arăta un pic mai tânăr și prezenta, așa, garanția viitorului, garanția vieții și că eu aș putea termina doctoratul respectiv!

Doctoratul l-am terminat în al cincilea an, dar l-am susținut la Timișoara, pentru că domnia sa reușise între timp să facă o școală doctorală la Timișoara, și pe toți cei care eram înscriși la dânsul ne-au mutat la Timișoara.

În consecință, pe titlul meu de doctor în științe e trecută Universitatea din Timișoara. Cam ăsta e traseul în domeniul filosofiei.

Încă o dată punctez faptul că tot ce am făcut în domeniul umanist am făcut în mod special pentru sufletul meu și din dorința de a ști ce a gândit omenirea.

Din pasiune.

− Dacă tot suntem în zona asta, spuneți-mi care vi se par cele mai interesante idei pe care le-ați aflat.

− Aproape toată întreaga istorie a filosofiei reprezintă, mai degrabă, o istorie a adevărului. Orice demers s-a făcut în filosofie încă din antichitate sau dinaintea antichității grecești, considerată clasică, sunt niște etape.

Etape în care omul a gândit, într-un fel sau altul, încercând să dea sens lucrurilor și chiar sie însuși. Pentru a putea supraviețui.

Prin urmare, cele mai importante sunt legate de cunoaștere. Începând încă de la Platon, cu teoria cunoașterii, dar asta nu înseamnă că se pot anula cele dinainte de Platon, Thales de exemplu, principiul unu, acel unu al lui Thales, formulat mai înainte în Egiptul antic.

Apoi teoria lui Platon și întregul demers din perioada Evului Mediu timpuriu, Evului Mediu târziu, mă refer după aia, ca etapă principală, la Hobbes și John Locke, cu principiile care punctează empirismul.

Dacă-mi este permis, aș vrea să vă citez două chestiuni care punctează aproape 1000 de ani de gândire, de frământări ale minții umane.

După teoria cunoașterii de la Platon și Aristotel, a urmat o perioadă foarte lungă, precreștină, și omenirea s-a zvârcolit, cu ghilimele de rigoare, pentru a-și găsi din nou stabilitatea emoțională a sufletului și a-și căuta din nou sensul în lume.

Hobbes spune la 1600 că nimic nu a existat în intelectul omului înainte de a fi în simțuri.

Englezii n-au avut foarte mari sau foarte mulți filosofi, dar cei doi menționați anterior sunt foarte importanți pentru gândirea omenirii și marchează un punct de răscruce pentru tot viitorul de atunci și până în momentul de față.

Au trecut aproximativ 50 de ani după Hobbes, și vine un conațional de-al său și spune: Hobbes a avut parțial dreptate. Nimic n-a fost în intelect dacă n-a fost mai întâi în simțuri.

Pune o virgulă apoi și zice: în afara intelectului însuși.

Dumneavoastră știți că atunci, și chiar mai târziu, au existat, la extreme, două concepții.

Una, că mintea umană e tabula rasa și că nu există nimic în ea și că societatea te poate face să înveți totul − te face om, cum s-ar spune în lume.

Și o altă concepție, care spune că omul la naștere are foarte multă informație, concepție împărtășită și acum, de exemplu, de școala de la Palo Alto din America. O școală de lângă San Francisco.

I-am menționat pe cei doi pentru că chiar Kant, în opera lui "Prolegomene la critica rațiunii pure", spune că, dacă n-ar fi fost Platon și Hobbes și Locke, adică gândirea antică și empirismul, el n-ar fi putut deschide problema adevărului a priori și a posteriori.

Și de aici raționalismul pe care îl știe toată omenirea, pentru că este una dintre etapele mari ale gândirii. Dar sigur că nici cu acest tip de raționalism nu se poate ajunge la adevărul absolut, adevăr după care omul a tânjit aproape întreg parcursul său.

Aș face o mică analogie, ați văzut în piesa "Iona", care este de fapt o permanentă frământare a omului de a străbate spații după spații de cunoaștere.

Să spunem că omul, la naștere, este înghițit de acel chit, acea balenă, ea la rândul ei este înghițită de o altă balenă și tot așa. După care sigur că omul încearcă drumul invers, drumul acesta de întoarcere la lumină.

Aș putea spune că există două chestiuni absolut analogice, o gândire a lui Karl Popper, care spune că cunoașterea împiedică sau acoperă adevărata cunoaștere, iar cealaltă, legată de ultima scenă din "Iona", când se sinucide Iona și spune: De data asta o scoatem noi la lumină!

Deci, cu alte cuvinte, omul permanent a vrut să știe nu doar ce poate fi experimentat, nu doar ce poate fi gândit de rațiune, ci să treacă în zona metafizicului și să găsească adevărul absolut.

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.