Scriitoarea Ioana Pârvulescu: "Nu avem alt vaccin decât cărțile"

Gabriel Liiceanu plânge pentru că nu are ce să pună în sandvișul fiului său. Radu Paraschivescu stă la coadă să cumpere ouă pentru masa de Paști. Mircea Cărtărescu e săltat fără motiv de pe Aleea Circului, unde își face plimbarea de seară, și dus la Miliție.

Aceste amintiri și multe-multe altele – în total 353 de povestiri, scrise de 95 de autori – se găsesc în cel mai recent volum coordonat de scriitoarea Ioana Pârvulescu: „Și eu am trăit în comunism” (Humanitas, 2015).

Conferențiar universitar la Facultatea de Litere a Universității București, Ioana Pârvulescu a publicat romane, critică literară, poezie și eseu, a tradus în românește din Kundera, Rilke sau Angelus Silesius și a coordonat colecția „Cartea de pe noptieră” a editurii Humanitas.

Cu toate acestea, e una dintre cele mai discrete personalități ale literaturii noastre. Tocmai din acest motiv am decis să o cunoaștem și să v-o prezentăm. Și unde am fi putut să o abordăm dacă nu la propria lansare de carte?

*

Lansarea volumului „Și eu am trăit în comunism”, petrecută sâmbătă, 21 noiembrie – cea mai intensă zi de la ediția din acest an a Târgului Gaudeamus -, a adunat un public impresionant. Am văzut-o fugar în mulțime și pe Izabela Odor – femeia în rochie albastră.

Majoritatea spectatorilor au fost atrași de prezența lui Mircea Cărtărescu ori de cuvântarea lui Radu Paraschivescu. Între cei doi, Ioana Pârvulescu era îmbrăcată simplu, în negru, cu un șal crem care îi acoperea un umăr și cu o frizură asimetrică foarte modernă.

Cum era în comunism? „Cum era pe vremea în care făceam trafic cu discuri de vinil? Pe vremea în care bărbații se uitau prin gard la nudiste? Cum era străinul? Cum mirosea el? A săpun adevărat? A deodorant de-ăla bun?”

Întrebările adresate publicului de Radu Paraschivescu au generat câteva reacții empatice. Ioana Pârvulescu doar a zâmbit vag.

Scriitoarea a spus în repetate rânduri că și-ar fi dorit să se nască în preajma anilor 1900, perioadă pe care a documentat-o în cărțile sale de istorie a literaturii. Pentru ea, lansarea acestui volum n-a fost doar un eveniment care trebuia bifat din motive de Public Relations.

Pentru că Ioana Pârvulescu detestă comunismul.

„Noi nu avem vaccinuri pentru comunism, fascism, nazism sau, mai nou, pentru terorism. Nu avem alt vaccin decât cărțile. Această carte acționează ca un vaccin: iei un pic de comunism și te lecuiești pe veci. Auzeam, de la unii și de la alții, mici povestioare de dinainte de 1990. Mi-am dat seama că cei mai mulți dintre noi ne cunoaștem în libertate. Eu, în 1990, făceam o navetă cumplită, nu apucam să îi cunosc decât pe cei din imediata apropiere. Puse laolaltă, poveștile capătă o forță care m-a uimit și pe mine. În momentul în care am văzut poza tot mai aproape, tot mai mare, am descoperit crima”, a spus Ioana Pârvulescu.

În prefață, ea dedică volumul „părinților noștri”, care au trăit acele vremuri, apoi generațiilor tinere, dar și autorilor înșiși, drept consolare. Pentru a încheia astfel: „Nu, nu dedic aceste rânduri comuniștilor, fără de care această carte nu ar fi fost posibilă”.

*

– Ce făceați în 1989?

– Eram profesoară la o școală, la aproape 50 de kilometri de București, și ni s-a dat vacanță mai devreme. Erau, probabil, zvonuri că sunt mișcări peste tot în Europa de Est. Îmi amintesc că ni s-a dat vacanță încă de pe 17 decembrie, ceea ce era devreme, drept care m-am dus la Brașov, la familia mea, și acolo am prins evenimentele.

– Predați literatură modernă. Pe lângă conținutul cursurilor, aveți și o filosofie de viață pe care le-o împărtășiți studenților?

– Poate că filosofie de viață e mult spus. Am, mai degrabă, un instinct matern față de ei: aș vrea să îi feresc de relele posibile, pentru că, oricât de ciudat ar părea, tinerii, cu tendința lor idealistă de a se pasiona pentru lucruri pure și frumoase, riscă să fie victimele ideologiilor.

Noi știm asta de la generația interbelică, care avea tineri străluciți, inteligenți, care nu voiau decât binele și care, totuși, au alunecat spre niște ideologii care nici măcar nu le stăteau în fire.

Inițial, niciunul dintre ei nu avea nimic de-a face cu legionarismul, și au fost victime. În general, tinerii, din intenții bune, pot fi de mare folos într-o situație istorică negativă, dar, de multe ori, își distrug astfel viitorul. La facultate, eu vreau mai ales să îi formez încât să se poată apăra singuri, să gândească cu capul lor.

– Pe dumneavoastră ce v-a apărat de comunism?

– Probabil că educația din familia mea m-a ferit. Prietenii, familia, toți eram de aceeași părere. Bine, în comunism era mai simplu să vezi care era binele și răul. În același timp, am avut norocul unor prieteni bine așezați în istorie, al unei familii…

De pildă, mama nu m-a lăsat să devin comandant de detașament de pionieri, în clasa a V-a. Mama mi-a spus: Nu! Am ascultat-o și s-a dovedit că este un lucru bun.

– Ați avut o copilărie fericită în comunism?

– Cred că, în afara cazurilor ieșite din comun, orice copil este fericit. Romanul „Inocenții”, pe care l-am întrerupt pentru a edita volumul „Și eu am trăit în comunism”, va fi o carte, în linii mari, despre copilăria mea la Brașov.

Da, am avut o copilărie foarte bună, aventuroasă, cu foarte mulți cărți bune, de aventură. Dar, sigur, o copilărie lipsită de hrana bună, de medicamente, de ce trebuie, iar lucrurile se răzbună mai târziu. În Brașov, oraș cu tradiții, pot să spun că, în linii mari, nu mi-am dat seama în ce vremuri trăiesc.

– Când ați început să vă dați seama ce trăiați?

– Am început de prin anul I de facultate, când, în loc să învățăm, profesorii ne-au dus la cules struguri. Atunci am început să văd că ceva nu e în regulă. Bine, și înainte, pentru că eu voiam să fac arheologie, și arheologia era o secție la Istorie, unde se învăța doar istoria partidului.

Nu aveam chef de așa ceva. În perioada de navetă și de profesorat îmi dădeam seama că risc să nu fac nimic cu viața mea. Până în 1989, viața mea nu a început.

– În cartea „Întoarcere în Bucureștiul interbelic”, spuneați că atunci, în interbelic, s-a întâmplat totul. Nouă, astăzi, ce ne mai rămâne?

– Ne rămâne să nu se întâmple totul. În Bucureștiul interbelic s-a întâmplat totul, adică și binele, și răul. Astăzi, trebuie să învățăm să nu se mai întâmple răul. Dacă fiecare își face treaba unde se află și nu încearcă să trișeze, răul poate fi evitat.

– Ați continuat în acest timp romanul „Inocenții”?

– Nu, m-am întrerupt, pentru că am avut multe probleme și a trebuit să mă întrerup din el. Un roman îți cere mult mai multă concentrare interioară decât un volum colectiv, deci am preferat să nu pierd timpul. Dar mă bântuie.

*

Ioana Pârvulescu predă literatură română modernă la Facultatea de Litere din București. Vreme de 18 ani, a fost redactor al revistei „România literară”. În 2013, a obținut premiul Uniunii Europene pentru literatură.

A debutat în 1990, cu volumul de poezie „Lenevind într-un ochi” și a continuat cu volume de critică literară (Alfabetul doamnelor, 1999), teorie și critică literară, eseu (Întoarcere în Bucureștiul interbelic, 2003), antologii.

În 2009 a publicat primul său roman, Viața începe vineri, pentru care, în 2013, a primit Premiul Uniunii Europene pentru Literatură. În 2012 i-a apărut romanul Viitorul începe luni.