Sarma un jour, sarma toujours

Ibrik Kitchen, restaurantul pe care fiica unor emigranți români l-a deschis la Paris în decembrie 2018, a fost inclus de revista Vogue în topul celor mai bune cinci restaurante pariziene ale momentului.

Sarma un jour, sarma toujours, glumește Ecaterina Paraschiv.

Ea a ajuns în Franța în 1987, când încă nu împlinise 7 ani. Tatăl său, pictorul Christian Paraschiv, ceruse azil politic cu un an și jumătate înainte, fiind acuzat acasă de trădare pentru că refuzase să se mai întoarcă după evenimentul la care francezii îi oferiseră un premiu.

Familia Paraschiv a fost evacuată din casa pe care o avea în Piața Romană și mutată forțat în Ferentari.

Soția artistului și-a pierdut postul, iar fiica lor a fost dată afară de la grădiniță, cu interdicția de a se înscrie la școală. Ecaterina își amintește cozile interminabile la care stătea cu bunica sa și păduchii pe care-i vâna după ce se întorcea de la joacă.

Dar își mai amintește și primul zbor spre Paris, în care a strâns toate plicurile de cafea și zahăr din avion pentru a i le face cadou tatălui ei la destinație.

Ecaterina Paraschiv și profesioniștii din bucătăria de la Ibrik. Foto: Pierre Lucet Penato

Prin restaurantul Ibrik, Cathy − cum îi spun prietenii − spune că încearcă să recupereze o emoție pe care a suspendat-o în 10 ani de practică în dreptul fiscal.

Explorarea nostalgiilor a dus-o în zona tradițiilor culinare din Balcani.

Pe care le găsește extrem de ofertante:

"Greșim când pretindem că suntem sută la sută occidentali. Suntem și orientali, nu putem nega asta. E istoria noastră, nu un stigmat".

Cathy lucrează cu doi bucătari români, Bogdan Alexandrescu și Ovidiu Malișevschi, pentru un pariu gastronomic în capitala Franței.

Urmează, spusă la persoana întâi, povestea călătoriei făcute de Ecaterina Paraschiv pentru a-și înțelege originile.

Imagine din Ibrik Kitchen, restaurant situat la numărul 9, rue de Mulhouse.

*

Sunt Ecaterina Paraschiv, fiica unor emigranți români în Franța. Am simțit, după o carieră de 10 ani în dreptul fiscal − o meserie foarte rece, foarte rațională −, să mă întorc cumva înspre cine sunt eu de fapt.

Emoțiile nu prea aveau loc în meseria mea, iar după ce am avut primul copil, mi-am îngăduit să revin spre ele. A fost o carieră foarte frumoasă, m-a interesat mult, dar nu voiam să-mi petrec toată viața făcând o chestie rece, fără iubire până la urmă.

Fata mea avea 3 ani la momentul acela, vârsta la care începea să viseze.

Bun, dar unde erau propriile-mi visuri?

Ești emigrantă, situație care vine cu o presiune suplimentară, vrei să faci o carieră, ești împinsă de părinți, înveți să lupți, să te angajezi în tot felul de bătălii pentru statut, succes profesional.

Viața de emigrant e foarte grea aici, trebuie să te integrezi. Nu ai un nume de familie francez, toată lumea se chinuie să-l pronunțe.

E important să te adaptezi foarte rapid și nu oricum: e un imperativ să fii primul, de la școală la tot ceea ce urmează, pentru că mai e și spiritul ăsta românesc, să fii cel mai bun în tot ceea ce faci.

Asta e foarte de la noi, foarte românesc, să fii cel mai bun. Într-un fel e bine, pentru că te obligă să dai tot ce e mai bun din tine, dar există probabilitatea foarte mare să sfârșești extrem de obosit și întotdeauna sub standarde.

E extenuant să trebuiască să fii mereu la înălțime, iar eșecul are mereu dimensiuni dramatice.

Mai avem și ortodoxia, care ne împinge spre nevroza asta, ne împinge să dăm ce e mai bun din noi, să ne apropiem astfel de Dumnezeu.

La catolici, dacă vrei să te apropii de Dumnezeu, trebuie să le dai mai mult celorlalți, la noi e mai interiorizat: dacă vrei să te duci la Dumnezeu trebuie să fii în fiecare zi cel mai bun.

Asta ne-a transformat într-un popor cu mare voință. În același timp însă, nu prea facem ce vrem noi, asta când reușim să descoperim cu adevărat cine suntem.

Și atunci, la 35 de ani, când ai un copil și capacitatea intelectuală de a te extrage din zona ta de confort, când începi să te gândești la ce vrei cu adevărat, e posibil să reușești să treci dincolo de toate nevrozele tale.

Te gândești la emoții și la ce voiai tu să fii. Iar eu voiam să fiu mereu cu oameni, să vorbesc și să aduc un pic de bucurie.

Am fost tot timpul legată de spiritul acesta pe care mi l-a insuflat bunica mea din partea tatălui, o femeie cu puteri supranaturale căreia îi port numele, Ecaterina.

Am simțit nevoia să mă întorc spre oameni și să le dau puțină bucurie și căldură.

Așa am deschis o cafenea, Ibrik, în urmă cu an an și jumătate.

Nu am avut curajul să deschid direct un restaurant.

Am început cu o chestie mai mică, mai ușor de organizat și administrat.

Încercam să văd dacă Parisul răspunde cum credeam eu că o să răspundă.

N-am investit foarte mulți bani. Locul era mai mic, pentru că ideea mea era neconstruită în totalitate și am zis să limităm puțin riscurile.

Piața franceză a răspuns super-bine. Ok, am zis să fac un nou pariu și să mă îndrept și mai mult spre originile mele.

La sfârșitul lui 2018, a apărut și restaurantul Ibrik, un pariu foarte mare.

Bineînțeles că, în cazul restaurantului, investiția a fost uriașă. În București ar putea fi considerat un local mic, dar pentru Paris, la ce chirii sunt, e unul mare.

Dacă mă așteptam să avem succes? Eu cred foarte mult în cultura noastră balcanică. E una foarte interesantă. Parizienii nu o prea cunosc.

Nu e vorba doar despre România, ci despre toată zona asta din Balcani. Cu excepția Greciei, pentru că toți francezii merg în vacanțe acolo.

Dar când vine vorba de România, Turcia, Serbia sau Croația, nu prea știu ei cu ce se mănâncă și sunt foarte intrigați de melting-pot-ul ăsta cultural și de granița dintre Orient și Occident.

Suntem și orientali − și nu trebuie să negăm lucrul acesta. Mi se pare chiar stupid s-o facem, să pozăm în occidentali sută la sută când nu este de fapt așa.

Nu poți întoarce spatele unei dimensiuni și culturi extrem de ofertante și interesante. E istoria noastră, nu un stigmat.

Restaurantul Ecaterinei Paraschiv. Foto: Pierre Lucet Penato

Ibrik-ul e un mic medicament pentru mine. Exprimă rădăcinile mele. E binecuvântarea bunicii Ecaterina.

Ea a contat extrem de mult în viața mea. M-a învățat să fiu o doamnă și cum se comportă doamnele.

Făcea cafea la ibric acasă − ca mulți români, de altfel. Știu multe persoane, de o anumită vârstă, pentru care ibricul e un obiect sacru. Îmi ghicea apoi în cafea și o priveam fascinată prin ochii de copil.

Fotografie de la mijlocul anilor '30: străbunica Ecaterinei (în centru), împreună cu bunica Ecaterinei (în ie) și cu sora mai mică a acesteia. Foto: Arhiva personală

A fost inginer în industria lemnului, o femeie foarte puternică.

Îmi amintesc o fotografie din anii '60, șocantă pentru mine.

Sunt foarte mulți bărbați, câteva zeci, și o singură femeie printre ei, cu părul aranjat și unghiile făcute, bunica mea.

M-a învățat cum să mă comport ca femeie, să nu las privirea în jos și să am curaj în viață.

Când, în 1986, fiul ei, tatăl meu, a plecat din țară, noi am rămas o vreme într-o situație extrem de delicată.

El fusese acuzat de trădare. Toți am avut probleme, chiar și unchiul meu, care ocupa la vremea respectivă o funcție foarte importantă, fiind director al centralei nucleare de la Cernavodă.

Consecințele au fost grele pentru noi toți. Bunica era anticomunistă două mii la sută și striga peste tot că nu mai voia să audă de Ceaușescu. Toți vecinii au pus-o la zid pentru îndrăzneala fiului ei.

Tata câștigase un premiu în Franța și a primit viza să meargă la festivitate. Trebuia să se întoarcă, dar a cerut azil politic.

A sunat-o pe mama și i-a spus: "Silvia, ce fac, ce facem?". "Rămâi, și eu o să mă descurc cu Cathy!".

Căderea Zidului era la trei ani distanță și nimeni nu anticipa ce urma să se întâmple. Păreau condamnați.

Mama a considerat că locul unui artist e acolo, și nu în România comunistă, asumându-și toate riscurile.

Părinții Ecaterinei, Silvia și Christian Paraschiv (cu mustață). Foto: Arhiva personală

Mama era jurnalistă, așa că imediat au dat-o afară de la Televiziune. Mie mi-au interzis să mai merg la grădiniță, și apoi la școală.

Ne-au evacuat din casa în care locuiam în Piața Romană, ne-au dat afară pur și simplu, și ne-au trimis undeva în sectorul 5, în zona Ferentari. Bucuria mea, fiindcă nu trebuia să merg la ore și mă jucam toată ziua în stradă cu țiganii.

În toată mizeria și sărăcia, nu înțelegeam exact situația în care ne aflam. Păduchii reprezentau însă o problemă. Îi tot pasam de la unii la alții.

Îmi aduc aminte cum stăteam la coadă cu bunica și mă plictiseam teribil așteptând ore și ore. Asta-i o amintire foarte puternică.

O tot întrebam de ce nu putem pleca. Îmi explica faptul că trebuie să stăm ca să luăm de mâncare. Eram un copil, iar lucrurile astea s-au depozitat în subconștientul meu.

Eu și mama am reușit să părăsim România la un an și jumătate după decizia tatălui meu de a cere azil politic. Aveam aproape 7 ani în 1987.

Dar, repet, nu realizam la modul conștient ceea ce ni se întâmpla. Însă existau deja unele reflexe. Uite, când am luat avionul să venim în Paris, am adunat toate lucrurile mici ambalate − zahăr, cafea.

Țipam de bucurie: "Mama, mama, cafea și zahăr, o să le păstrez pe toate să-i fac un cadou lui tata, pentru că astea sunt super-importante, nu-i așa?".

Pentru tatăl meu a fost, de asemenea, un șoc acomodarea la o realitate complet diferită. Se vede asta și în pictura lui. Un an de zile a pictat numai în culori foarte tari, foarte puternice.

Există o serie de tablouri ale tatălui meu din acea perioadă, foarte încărcate de simboluri, dar care pe mine mă deranjează foarte mult. Nu seamănă cu nimic din ce a făcut în toată cariera lui.

A fost un șoc vizual foarte mare. În primele luni, luminile Parisului îi produceau migrene.

Și eu, când am ajuns, i-am arătat mamei vitrina cu dulciuri, cu bomboane ambalate, chiar dacă nu eram pe deplin conștientă că în spatele ambalajului e ciocolată.

Erau atât de colorate și de frumoase încât nu le puteai rezista. La București era o tristețe în nuanțe de gri, negru, maroniu.

Tata mi-a povestit mai târziu că primul lucru pe care l-a făcut când a ajuns la Paris a fost să-și cumpere patru kilograme de struguri. S-a așezat pe o bancă singur și a mâncat până nu a mai putut, până a vomat.

Pe bunica am revăzut-o după Revoluție. Venea la Paris și stătea câte două luni pe an. Când o vedeam, era formidabil pentru mine.

Ecaterina, în copilărie.

Eu am redescoperit România în adolescență. Părinții mei nu prea voiau să merg. La 14 ani, am început să fac vacanțe − o lună, o lună jumătate −, îmi vizitam verișoara, bunica, unchiul.

Îmi plăcea mult atmosfera. Era o sciziune între lumea de la Paris, foarte organizată, cu reguli care trebuiau respectate ca în orice societate avansată, și haosul frumos de la București.

Mă simțeam extraordinar de bine în Capitală.

Mai târziu, când mi-am elaborat teza în drept fiscal, am avut șansa, o fereastră de 8 luni, să mă mut în București, să încerc să descopăr dacă aș putea să mă stabilesc în România. Aveam deja 25 de ani când am locuit o vreme în Capitală.

De fapt, acolo era cartierul general, pentru că aveam o atracție pentru zonele rurale ale României și profitam de fiecare ocazie. Știi cum era pe vremuri − te duceai la toaletă afară, n-aveam nicio problemă cu asta, şi ajutam țăranii să întoarcă fânul.

Acolo mi-am cultivat gustul pentru mâncare − gustul puternic, de la țară.

Uite, un francez născut și crescut în Paris s-ar putea să nu afle niciodată care e gustul unei roșii. Hai, poate când eram mai tânără legumele mai aveau un pic de gust și aici, dar acum nu mai e cazul.

Chiar discutam cu un om destul de important pentru gastronomia franceză și care a vizitat recent România. Îmi spunea că s-a simțit ca și cum ar fi mâncat o roșie pentru prima dată în viața lui.

Paradoxal, nouă aproape că ne e rușine de anumite lucruri care în Franța sunt foarte prețioase. E un trend foarte puternic legat de a-ți produce singur mâncarea.

Sunt din ce în ce mai mulți oameni cu studii care se mută la țară și își plantează ei mere, pere, roșii, castraveți. E un fenomen extraordinar. Francezii privesc țările din Est ca pe o comoară.

M-a interesat mereu cultura asta țărănească. E foarte importantă pentru rădăcinile noastre.

Și munca tatălui meu era foarte axată pe țăranul român. Face parte dintr-un grup fondat înainte de revoluție, care se cheamă Prolog și e foarte axat pe cultura noastră țărănească.

Era alături de Paul Gherasim, de Horea Bernea, Dumnezeu să-i ocrotească, oameni atașați de natură și de spiritul țărănesc. În viziunea lor, filosofia țăranului era mult mai bogată decât cea a orășeanului. Primii au timp să se gândească, să evolueze în natură.

Am studiat lucrul acesta, sunt în căutarea unor lucruri mai rustice, iar discursul merge spre neo-nostalgie și neo-rustic.

Țin foarte mult la nostalgia asta, pe care am explorat-o în ultimii ani cu cafeneaua și Ibrik-ul. În ziua de azi avem nevoie cu toții de valori și le putem găsi în spațiul nostalgiilor noastre.

Banii și celebritatea trec în plan secundar când privești puțin în spate și găsești acolo niște lucruri pe care ni le-au transmis părinții și bunicii.

Din punctul de vedere al gastronomiei e o bogăție uriașă, care poate fi adusă în fața oamenilor care-ți trec pragul. Noi nu le punem în față un Twix, ci "pământ" adevărat, gustul autentic din țara noastră de origine.

Lucrez cu doi bucătari români. Eu sunt pe sală, dar vreau să trec de partea lor și mă apuc să fac bucătărie serioasă.

Mi-am lăsat deoparte niște nevroze, dat fiind faptul că, atunci când am venit aici, am devenit bulimică. Fără mâncare în România, dezrădăcinată apoi, fără prieteni, am găsit un fel de satisfacție în mâncare.

Eram foarte grasă. Din cauza asta am avut o poveste ciudată cu mâncarea, care s-a calmat când am îmbătrânit un pic.

Am fost interesată de mâncare dintotdeauna, dar a existat această traumă: nu puteam să mă apuc, că nu mă simțeam capabilă să mă apropii fără să deschid din nou cutia Pandorei.

Acum mă simt mult mai atrasă de bucătărie decât de sală. Sunt cu clienții mei, sunt foarte fericită, dar sunt tot mai atrasă să înțeleg ce fac profesioniștii cu care lucrez și ce înseamnă rădăcinile noastre.

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.