RU din RO (4). Dan Dungaciu: În România, relația cu Rusia este una de politică internă

Profesorul universitar Dan Dungaciu, sociolog de meserie, s-a specializat în explicarea mecanismelor de propagandă rusească cu care se confruntă țările din estul Europei. Este unul dintre fondatorii Laboratorului de Analiză a Războiului Informațional și Comunicare Strategică (LARICS).

Ultimul episod al seriei de articole pe care am intitulat-o „RU din RO” este un interviu în care profesorul Dungaciu „citește printre rânduri” ceea ce ar trebui să înțelegem din ofensiva diplomației publice rusești în centrele universitare din România.

Promotorii politicilor venite pe filiera agențiilor rusești mizează pe curiozitatea unui public care − așa cum spunea în episodul anterior președintele ONG-ului Vostok Grup − nu mai asociază Rusia de azi nici cu stalinismul, nici cu Războiul Rece purtat de Occident împotriva Uniunii Sovietice.

Dungaciu afirmă însă că e o naivitate să crezi că în spatele inițiativelor rusești stă un simplu interes cultural sau academic. Parafrazând o faimoasă strofă comunistă, în această parte a lumii „politica e-n toate, e-n cele ce sunt și-n cele ce mâine vor râde la soare”.

*

− Am pornit de la incidentul de la Craiova, unde un ONG numit Centrul pentru Politică Externă și Studii de Securitate a semnat un Memorandum cu o structură a Ministerului rus de Externe, și am vrut să înțelegem care sunt, în acest moment, legăturile dintre România și Federația Rusă. Vă rog să explicați, pentru început, ce este diplomația publică și dacă ea poate să camufleze activitatea de propagandă.

− Episodul pe care l-ați menționat este relevant din mai multe puncte de vedere.

În primul rând, instituțiile de învățământ academic au libertatea să construiască asemenea parteneriate sau să invite experți din orice zone − în funcție de modul în care își proiectează strategia, inclusiv comunicațională.

Asta e valabil atâta vreme cât nu se încalcă legislația sau anumite prerogative de politică externă pe care România le urmează. Nu asta ar fi problema pe fond.

Numai că acest tip de comunicare publică poate să fie folosit de statul „partener”, și aici intervine ineditul acestui caz. Iar la Craiova a fost un eveniment foarte interesant, care n-a fost clarificat deocamdată.

Știrea a apărut timid în presă, dar a stârnit o discuție când a fost verbalizată de către purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe de la Moscova. Ăsta a fost, de fapt, declanșatorul poveștii.

Întrebarea este: cum s-a ajuns ca un purtător de cuvânt al unui stat foarte semnificativ, cu audiență globală, să facă un asemenea anunț? Adică acest anunț a trecut prin toate filtrele de comunicare și toate verificările Ministerului de Externe Rus, care este o instituție foarte serioasă.

În realitate, am constatat că era ca în bancul cu Radio Erevan: nu era Volgă, ci era bicicletă, și nu a fost câștigată, ci i-a fost furată.

De ce rușii au ținut să lanseze acest mesaj?

− Deci nu credeți că a fost o „eroare de comunicare”?

− Sunt două ipoteze, din punctul meu de vedere. Sau cineva le-a dat niște garanții foarte solide și rușii au făcut această comunicare înainte ca lucrurile să se valideze − pentru că situația, cum am urmărit eu de la distanță, nu era certificată.

Sau rușii știau că așa se va întâmpla, știau că o să apară o discuție în România, dar nu i-a interesat. Și atunci lucrurile se mută într-un alt registru, al comunicării strategice.

Pentru că nici o comunicare internă din România nu poate acoperi aria de comunicare a purtătorului de cuvânt al Ministerului rus de Externe.

Dacă, de pildă, rușii au dorit să comunice asta chiar cu riscul că nu se va întâmpla și că nu e adevărat, atunci au vrut să transmită un mesaj.

− Acesta fiind…?

− E foarte posibil − și este evident că speculez în acest punct − să fi vrut să transmită că au o colaborare cu România. Deci, discuția, după mine, ar trebui să înceapă de aici: cui i-au transmis rușii că încep o colaborare, fie și academică, cu România?

Vorbim despre un parteneriat, un acord girat de Ministerul lor de Externe: nu este o chestiune între ONG-uri.

− Aceste manevre diplomatice vi se par mai curând unele disperate, pentru a recupera din prestigiul Rusiei, sau doar extrem de versatile în a valorifica situația din teren? De fapt, întrebarea este: vorbim despre o abordare defensivă sau ofensivă în relațiile bilaterale?

− Eu nu cred că Rusia avea foarte multe de pierdut în România, pentru că prestigiul Federației Ruse în România, o știu bine cei care se ocupă, nu este foarte ridicat.

La ei este o situație de genul „ce-am avut și ce-am pierdut”. Interesant este însă că Federația Rusă a dorit, probabil, să trimită către alți actori mesajul că are o comunicare inclusiv cu România.

Pot să fie actori de tip euroatlantic, SUA sau țări europene, sau actor din zona imediat apropiată, Ucraina, Republica Moldova.

Este evident că mesajul lor a fost auzit și în aceste state și este evident că acestea au auzit cu mult mai puțin mesajul transmis de comunicatorii din România, chiar și autorizați, cum ar fi rectorul de la Craiova.

Fiindcă ei urmăresc cu mult mai multă atenție ce spune purtătorul de cuvânt al Federației Ruse decât ce se spune la București. Din punctul acesta de vedere, dacă Rusia și-a asumat acest risc, a făcut-o pentru a transmite un mesaj în afara României.

„Povestea cu Rusia nu e niciodată numai academică, numai economică, numai socială. Cu cât te apropii mai tare de Est, cu atât este mai prezentă influența politicului în orice alt tip de activitate. Este o iluzie să crezi că poți să faci activități culturale dacă n-ai nicio relație politică”.

− Fiindcă ați spus și dumneavoastră că există această tentație a „fructului oprit” în zona universitară: de ce credeți că diplomația oficială acceptă tacit această a doua linie de diplomație? Facem, din nou, un dublu joc?

− Cred că România este într-o ambiguitate ontologică, dacă pot să spun așa, în ceea ce privește relația cu Federația Rusă sau cum ar trebui să se raporteze la Federația Rusă.

Întrebarea fundamentală în România este: ce politică vrem noi să ne asumăm față de Federația Rusă? Iar chestiunea asta nu s-a discutat niciodată în mod serios.

În România, relația cu Federația Rusă este o chestiune de politică internă, nu de politică externă.

Altminteri spus, nici măcar nu-ți pui problema ce strategie vrei să adopți în relația asta, pentru că primul lucru care te întrebi este: ce vor spune ceilalți din politica internă apropo de ce fac eu cu Rusia?

Situația este atât de nefirească, încât nici măcar nu se discută despre asta, ci doar despre potențialul unui pericol sau al unei greșeli sau al unui joc în raport cu Federația Rusă. Și, atunci, sigur că totul este blocat.

Ca să ieșim din dilema asta, inițiative precum cea de la Craiova n-o să ne ajute, sunt complet inutile.

Ce are nevoie România, după părerea mea, este să pună la masă oamenii care au incidență directă sau indirectă pe relația cu Federația Rusă, începând cu oameni de la Președinție, Ministerul de Externe, Guvern, servicii secrete.

Să stea la masă și să pună pe hârtie foarte clar: ce vrem cu Federația Rusă?

Dacă vrem investiții economice și suntem capabili să rezistăm unor asemenea investiții − pentru că omul de afaceri rus nu este omul de afaceri din Olanda, Italia sau America, iar orice investiție economică atrage alte tipuri de inserție în viața socială, politică, mediatică, culturală a României −, deci, dacă suntem capabili, atunci să ne asumăm chestiunea aceasta.

Deci trebuie să decidem dacă suntem capabili să rezistăm, și România să nu-și schimbe plaja strategică ca urmare a unui asemenea tip de intervenții. Dacă vrem sau avem nevoie de investiții din Federația Rusă. Dacă vrem să facem un joc energetic spre Est, și așa mai departe.

Lucrurile acestea trebuie să fie discutate de oameni care au acces și la decizie, și la informație, și pe urmă să se ia o decizie cvasi-consensual și să se ajungă la una dintre aceste concluzii:

a) domnule, nu are rost, că nu câștigăm nimic;

b) am câștiga ceva, dar nu suntem siguri că ne-am putea securiza vectorul strategic, deci mai bine nu;

c) am câștiga ceva și suntem siguri că ne putem securiza și vectorul strategic, deci am putea începe o discuție. Ș.a.m.d.

Numai după ce se creează cvasi-consensul acesta la nivel societal-politic − că nu e o discuție pentru public − se poate începe o relație cu Federația Rusă, și toți actorii care sunt implicați ar trebui să-și asume acest tip de contract tacit.

Altfel, repet, orice s-ar spune sau s-ar încerca pe relația cu Estul n-ar avea nicio șansă de izbândă, pentru că totul intră în malaxorul de politică internă, și atunci n-are nicio șansă ca măcar să fie discutat ca proiect de politică externă.

Eu nu spun ce trebuie făcut în relația cu Federația Rusă. Spun că, în momentul acesta, nu se poate face nimic fiindcă nu există această decizie, care, după părerea mea, nu se va putea lua până nu vor fi politicieni suficient de legitimi și suficient de puternici ca să clarifice aceste lucruri.

Acum suntem într-o bâjbâială. La nivel academic, universitar, think-tank-uri, sigur, există libertatea pentru oricare din aceste institute să facă ce dorește, dar nu cred că asta este calea ca să avem o discuție serioasă pe povestea cu Rusia.

Fiindcă povestea cu Rusia nu e niciodată numai academică, numai economică, numai socială. Cu cât de apropii mai tare de Est, pornind dinspre UE, către Moldova, Ucraina, Federația Rusă, cu atât este mai prezentă influența politicului în orice alt tip de activitate.

Este o iluzie să crezi că poți să faci business în statele astea dacă nu ai și o relație politică. Este o iluzie să crezi că poți să faci activități culturale dacă n-ai nicio relație politică.

Așa funcționează spațiul post-sovietic. Este o iluzie să crezi că te duci la Moscova să faci mari acțiuni, dacă nu ai și un obiectiv politic.

Asta e realitatea acestui spațiu. Dacă ne place, putem să mergem acolo, dacă nu, putem să îi întoarcem spatele, dar trebuie să luăm o decizie, fiindcă altfel o să mai stăm încă 20 de ani în pasta asta complet ineficace.

− O întrebare pe care o ridică toți cei care au inițiative de colaborare academică sau culturală cu instituții și agenții ale Rusiei este următoarea: de ce reacționăm atât de defensiv când e vorba despre Rusia și mult mai moderat când e vorba despre alte superputeri, cum sunt China sau SUA?

− Eu vă spun un lucru legat de ce se întâmplă în această regiune. Această regiune nu este de capul ei.

Dacă România vrea să își asume un rol în parteneriatul strategic cu America, atunci evident că ea trebuie să țină seama, că-i place, că nu-i place, de ceea ce spun americanii.

Or, comunicarea strategică a lipsit, din păcate, până la recentul discurs al lui Wess Mitchell de la Atlantic Council (Wess Mitchell este adjunctul secretarului de Stat al SUA pentru Europa și Eurasia − n.r.).

În acel discurs, Mitchell a spus foarte clar că, din perspectiva americană, lumea se îndreaptă spre o confruntare între marile puteri. Nu e o confruntare de tip Războiul Rece, dar e una care antagonizează marile puteri, și a numit explicit Federația Rusă și China.

În regiunea noastră, adică Europa Centrală și de Sud-Est, Rusia și China se bat pentru supremație. America face și ea asta, încercând să protejeze statele de aici.

Ca atare, e absurd ca aceste state care au intrat în NATO pentru ca americanii să le protejeze în fața Rusiei să facă acum jocuri cu Rusia.

Asta spune Wes Mitchell, că e absurdă situația în care am ajuns − să facem „сozy nuclear energy deals”, adică să facem afaceri în energie nucleară cu Rusia: tu m-ai rugat să te bag în NATO de teama Rusiei și acum faci afaceri cu Federația Rusă.

Acesta e peisajul regional. Din acest punct de vedere, e naiv ca tu, România, să spui − dom’le, știți cum e, și cu sufletul în Rai, și cu slănina în pod, că noi suntem neutri. Păi, nu poți să fii neutru!

Dacă ți-ai asumat parteneriatul strategic cu America, trebuie să joci așa.

Jocul pe care îl face Budapesta, de pildă, e un joc al neutralității: și în UE și în NATO, dar și investiții cu rușii, cu echivalentul maghiar al Gazprom-ului, deal-uri energetice și tot ce presupune asta.

Eu nu cred că România ar trebui să joace așa. Cred că România ar trebui să joace asumându-și parteneriatul strategic cu SUA, deci spunând foarte clar: noi suntem de partea aia.

Nu putem să fim și de-o parte și de alta, să facem ce-au făcut toate statele din Est până acum. Asta e diferența dintre România și alte state, și de asta România nu se poate uita la fel și la Federația Rusă, și la America, și la China.

− Mai am o întrebare, legată de mentalități. Avem un acord interguvernamental între România și Federația Rusă privind regimul juridic al mormintelor militare. Această cooperare are la bază o emoție foarte puternică despre cel de-al Doilea Război Mondial, iar oficialii ruși nu ezită să folosească această portiță a luptei comune româno-ruse împotriva fascismului. E un discurs care a fost folosit și înainte de 1989, și care încă are efect. De ce?

− El funcționează pentru că, din perspectivă occidentală, acest discurs nu și-a schimbat valabilitatea.

Pentru noi, în perioada comunistă, acest discurs era asumat ca nefiresc, iritant, fiindcă în România nu exista diferență între ocupația sovietică și ocupația nazistă: noi am ieșit dintr-o ocupație prin altă ocupație.

Dar în Occident se face o diferență foarte clară între URSS și Germania nazistă.

Oricând ar părea de paradoxal, faptul că Regele Mihai a fost redecorat de către Federația Rusă nu pare deloc nefiresc în Occident, pentru că discursul antihitlerist, antifascist, este unul care e extrem de natural.

Pe tema asta, nu te poți lupta ideologic cu Federația Rusă, fiindcă ea a fost, în acest caz, de partea bună a istoriei.

Din acest punct de vedere, România ar putea, ca exercițiu de imagine, chiar să valorizeze mai mult faptul că a luptat alături de Armata Roșie împotriva Germaniei naziste − oricât de paradoxal ar suna chestia asta spusă la București −, pentru că este partea bună a istoriei și partea bună a URSS-ului, pe care nimeni nu i-o va contesta, niciodată.

În interiorul Federației Ruse, să vorbești în context negativ despre Marele Război pentru Apărarea Patriei, cum îi spun ei, este… nu un afront, este un atac existențial. Este linia roșie pe care nu o acceptă.

În Occident, lucrurile acestea se petrec într-un mod similar, fiindcă ei recunosc 100% aportul pe care URSS-ul l-a avut la înfrângerea Germaniei naziste.

Deci, asta nu e o linie care ne-ar diferenția, ci care ar veni natural în siajul apartenenței noastre la spațiul european și euro-atlantic. Cam ăsta este, într-un fel, paradoxul.

Din perspectivă estică, ai impresia că ăsta este un discurs de tip comunist. Sau asociat cu comunismul, fiindcă am fost obligați să-l asumăm, să-l verbalizăm, să-l memorăm.

Dar noi ne-am trezit într-o realitate care așa vorbește în mod natural. Nu e nimic impus pentru ei, așa cum a fost pentru noi înainte de 1989.

A, că armata care a eliberat Europa de Germania nazistă a devenit în spațiul estic armată de ocupație, da.

Dar, din păcate pentru noi, partea aceasta de istorie nu este asumată de partenerii noștri din Occident, așa cum am vrea noi, cum ar vrea balticii, polonezii, ungurii și foștii cehoslovaci.