România în 2019: cinci teme-cheie

Va fi un an greu, cu multe restanțe moștenite dintr-un 2018 tensionat şi frustrant.

În fundalul lui 2019 vom avea relația sfărâmată dintre o coaliție de guvernare care-și execută intențiile „pentru că poate” − sfidător, cel mai adesea − și milioane de oameni care simt, parcă mai mult ca niciodată, că țara lor nu mai e destul de bună pentru copiii lor.

I. Europroblema românească

Începem 2019 în capul mesei europene și, în același timp, în conflict cu valorile și cutumele ei − o premieră în istoria UE.

Mesajele anti-Bruxelles ale Bucureștiului s-au tot acumulat de-a lungul anului trecut, culminând − în decembrie − cu discursul suveranist, vădit anti-european, al șefului PSD.

Și dacă 2017 a fost anul primelor simptome de derapaj, 2018 a făcut din România un candidat consecvent la clubul țărilor-emblemă pentru fenomenul numit „democratic backsliding” − recăderea în păcatul autoritarist.

Contrele Bucureștiului cu Bruxelles-ul s-au văzut lună de lună, în fiecare dintre etapele contra-reformelor din justiție; dar s-au simțit și în alte chestiuni (de exemplu, în demersurile guvernului de a muta ambasada României la Ierusalim, mișcare care intră în coliziune atât intern, cu poziția șefului statului, cât și extern, cu poziția oficială a UE).

De notat, la capitolul relațiilor cu UE, alte două lucruri:

Stare de fapt: Am preluat deja, la 1 ianuarie, președinția Consiliului Uniunii Europene. Urmează un semestru complicat pentru Uniune, cu cel puțin trei evenimente cruciale: Brexit-ul, alegerile europarlamentare și pregătirea bugetului multi-anual al UE.

Punctul culminant al semestrului, în ce ne privește, va fi summit-ul din 9 mai, când șefii tuturor statelor din UE se vor reuni la Sibiu. (O perspectivă lămuritoare asupra mizelor președinției românești, în această analiză PressOne.)

Poziția UE: Tehnic, suntem foarte bine pregătiți pentru rolul pe care urmează să-l jucăm, declara pe 29 decembrie șeful Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker.

„Dar cred că guvernul de la București nu a înțeles pe deplin ce înseamnă să prezidezi țările UE”, adăuga el. E și asta o premieră.

De urmărit: Nu avem niciun motiv să credem că pofta Bucureștiului de gâlceavă se va potoli; vezi, de exemplu, cel mai recent atac al PSD asupra reprezentantului UE la București, Angela Cristea, și contra-replica Bruxelles-ului.

E de anticipat că aceste contre cu UE vor genera un flux de titluri în presa străină (un bun exemplu este articolul publicat pe 30 decembrie de The New York Times; sau editorialul Le Monde din 2 ianuarie).

Ce nu e ușor de anticipat e cum va arăta, la capătul lui 2019, relația noastră cu Bruxelles-ul.

II. Primele teste electorale

Guvernarea PSD-ALDE, care împlineşte doi ani de mandat pe 4 ianuarie, are în față primele sale teste electorale: europarlamentarele din primăvară și prezidențialele din toamnă.

Vom ști, în 2019, dacă nemulțumirile care au erupt periodic în stradă au acumulat − în acești doi ani − suficientă substanță civică încât să puncteze și la urne.

Că nemulțumirile sunt adânci − cel puțin în rândul unei părţi din electorat − e deja o certitudine: o arată manifestațiile masive din 20 ianuarie; cele din 10 august (soldate cu violențe pentru care avem o serie de anchete penale și o rezoluție a Parlamentului European); sau mișcarea Vă vedem din Sibiu, care a tocmai a marcat 365 de zile de protest neîntrerupt.

Ce nu știm însă e dacă aceste nemulțumiri vor avea drept rezultantă o prezență masivă la vot sau dacă, dimpotrivă, se vor traduce prin absenteism accentuat.

Câteva indicii:

Stare de fapt: Deși au rămas mai puțin de 12 luni până la prezidențiale, avem, oficial, un singur candidat pentru Cotroceni: președintele Klaus Iohannis (care, de altfel, și-a anunțat doar în treacăt, acum șase luni, intenția de a candida).

Cel mai mare partid din România nu are prezidenţiabil deocamdată, ceea ce e o premieră.

Circulă varianta candidaturii președintelui Academiei Române, Ioan Aurel Pop; a Vioricăi Dăncilă; a lui Călin Popescu-Tăriceanu, susţinut de toată coaliția; și chiar a lui Liviu Dragnea, care în diverse sondaje e creditat cu procente de o singură cifră.

Cât despre tabăra partidelor de opoziție − PNL, USR și proaspăt înființatul PLUS −, nici acolo nu se simte prea mult aer de campanie.

O excelentă analiză despre ciclul electoral 2019-2020 a făcut în noiembrie, pe blogul său, sociologul Barbu Mateescu; iar lucrurile nu s-au schimbat prea mult în ultima lună.

III. Justiţia, poveste fără sfârşit

Justiția a ocupat agenda publică românească pe tot parcursul lui 2018 (printr-o surprinzătoare coincidență, „justice” a fost desemnat cuvântul anului de Merriam-Webster, care a constatat că numărul de consultări ale termenului a crescut cu 74% față de 2017).

Pe scurt, ceea ce coaliția PSD-ALDE începuse în 2017 − prin eșuata OUG 13 și prin modificarea legilor justiției − a continuat și în 2018, lună de lună, cu încăpățânare și pe mai multe planuri.

Ofensiva include mișcări mai mari și mai mici, iar țintele sunt:

Principalele două evoluții:

Legislativ: Majoritatea parlamentară a modificat masiv ambele Coduri penale și le-a adoptat în galop, în sesiune extraordinară, în ciuda avertismentelor venite deopotrivă dinspre sistemul judiciar și dinspre Bruxelles (celor două legi votate li se adaugă diverse ordonanțe; câteva dintre ele modifică legi abia promulgate).

Deznodământul: CCR a declarat neconstituționale, în toamnă, peste 100 de articole din cele două Coduri, iar Comisia de la Veneția și Comisia Europeană au recomandat, în esență, revenirea la legislația pre-2017.

Nu e clar cum va arăta legislația sistemului judiciar la final de 2019. Coaliția PSD-ALDE susține că recomandările MCV − un mecanism prin care România și-a luat, la intrarea în UE, diverse angajamente − n-ar fi obligatorii (fostul președinte al CCR susține că, de fapt, ar fi).

Iar șeful PSD cere insistent, mai nou, aprobarea Codurilor penale prin OUG (adică scoaterea lor din circuitul parlamentar, deși diverși experți spun că există o decizie CCR care ar bloca o astfel de mișcare).

Cât despre infama ordonanță pentru amnistierea și grațierea unor fapte penale, e de așteptat ca subiectul să intoxice, pentru al treilea an consecutiv, conversația publică.

Nu e săptămână, aproape, fără zvonuri, speculații și declarații pe această temă. Pe 30 decembrie, de pildă, premierul Viorica Dăncilă susținea că toate acestea sunt „dezinformări”. („Nu am discutat încă cu ministrul Justiției despre acest act normativ”, a spus ea).

Instituțional: Reportate pentru 2019 sunt și procedurile de revocare/numire pentru șefia DNA și a Parchetului General, pe care ministrul Justiției, Tudorel Toader, le-a inițiat și le-a trimis la președinție în ciuda avizului negativ al CSM.

În cazul DNA, ministrul n-a ținut cont nici chiar de prima rezoluție a președintelui, propunând-o pentru a doua oară pe aceeași Adina Florea.

Cât despre procurorul general Augustin Lazăr − care vorbește, într-un interviu publicat pe 31 decembrie de Le Monde, despre ceea ce el numește „presiune autocratică” −, acesta a contestat procedura de destituire în contencios administrativ.

IV. Economia în 2019

Încă nu avem date finale, dar e vizibil că, în 2018, creșterea economică a încetinit (ceea ce nu e surprinzător, după impresionantul 7% din 2017).

Majoritatea instituțiilor internaționale de profil și-au revizuit în jos, pe tot parcursul anului, previziunile inițiale.

Iar dacă, anul trecut, economia a pornit la drum sub șocul unor modificări fiscale majore − și a trecut rezonabil de bine peste hop, inclusiv peste mutarea contribuțiilor de la angajat la angajator −, 2019 începe sub semnul recentei ordonanțe de urgență care a consternat mediul de afaceri.

Adoptată fără consultări, fără studii de impact și fără respectarea termenului minimal de 10 zile de la publicarea pe site-ul ministerului, ordonanţa cu pricina introduce abrupt noi taxe în sectoare majore − sistemul bancar, energie și comunicații.

→ De altfel, în 2018 s-a intervenit de 114 ori în legislația fiscală, după calculele Hotnews.ro; parte dintre modificări au fost corecții survenite în urma aplicării precipitate a OUG 79/2017 (așa-numita „revoluție fiscală”).

→ Decalajul dintre salariile de la stat și cele din mediul privat a continuat să crească − și va crește și în 2019; la 1 ianuarie a intrat în vigoare și o nouă majorare a salariului minim;

→ Deficitul bugetar a continuat să crească și el; la 11 luni era de 2,74%, cu 130% mai mult decât în intervalul similar din 2017 − ceea ce pune serios sub semnul întrebării ținta de 3%. (Miercuri, 2 ianuarie, senatorul PNL Florin Cîțu a afirmat că angajații de la Finanțe ar fi puși să măsluiască date; „Este o bazaconie totală”, a replicat ministrul Eugen Teodorovici);

→ Se intensifică, în paralel, și îngrijorările privind o posibilă recesiune tehnică − pentru care, avertizează diverși economiști, România nu și-a pregătit antidoturi în perioada de creștere.

V. Apar alianţele regionale

La capătul lui 2018, actuala guvernare contabilizează 101 kilometri de autostradă, dintre care doar 60 kilometri sunt nou-nouți, dați în folosință anul trecut.

„Infrastructura inadecvată” e o durere majoră în România: se situează chiar pe primul loc, cu 63%, în clasamentul amenințărilor la adresa mediului de afaceri, conform CEO Survey 2018 (în celelalte țări est-europene, infrastructura nu intră nici măcar în top 5 al amenințărilor).

Cu investițiile publice în scădere constantă − am atins cel mai redus nivel din ultimii 15 ani, conform FMI − și cu scoaterea unor proiecte deja anunțate din circuitul finanțărilor europene, în favoarea parteneriatelor public-privat, era de așteptat ca exasperarea să crească.

Anul trecut, această exasperare a luat o formă cu totul nouă: cea a alianțelor regionale și/sau a presiunilor civice.

Prima și cea mai notabilă mișcare este Alianța Vestului: patru oraşe mari − Cluj-Napoca, Timișoara, Oradea și Arad − au anunțat că se aliază pentru a accesa direct de la Bruxelles fonduri europene în exercițiul bugetar 2021-2027 (o analiză PressOne din octombrie, când proiectul purta un alt nume − „patrulaterala” − puteți citi aici).

Presiuni de jos în sus au apărut, în ultimele 12 luni, și în Moldova, unde două asociații civice au organizat proteste și au inițiat discuții cu autoritățile pentru a urgenta autostrada Iași-Târgu Mureș.

„E o chestiune de securitate națională”, spune istoricul Dorin Dobrincu; „avem nevoie de autostrăzi ca să ne dezvoltăm, nu stăm cu mâna întinsă”.

După modelul Alianței Vestului − și ea abia lansată −, în decembrie au fost anunțate alte două alianțe: una în nord-vest (Maramureș, Satu Mare, Sălaj și Bistrița), alta în est (inițiată de șase primari PNL din trei județe, plus primarul Iașului, exclus în 2017 din PSD).

Însă de la anunț și conferință de presă până la pusul lucrurilor în mișcare e drum lung, dacă tot vorbim despre infrastructură; în 2019 vom vedea dacă alianțele anunțate se vor materializa.

Iar dacă e o concluzie de tras, totuși, asta ar fi: țara nu prea mai are răbdare.