“România e casa mea: aici pun capul jos pe pernă și dorm liniștită”

„Odată a căzut o bombă aproape de școală”, începe Abeer Mustafa, care a devenit anul acesta – în ianuarie – cetățean român. „S-au spart toate geamurile. Am fugit toți, eram speriați”.

Erau – „toți” – copii încă. Și credeau că „voiau să ne omoare pe toți, să dărâme și moschei, și școli”.

Cine?

„Ei”.

***

Era în 2005. Abeer era, pe-atunci, în clasa a III-a și învăța în Fallujah, un oraș care fusese botezat „orașul moscheilor”; avea peste 200 de moschei, dacă le numărai și pe cele din împrejurimi.

Apoi, vreme de mai bine de un sfert de secol, Fallujah a fost unul dintre teatrele majore de război din Orientul Mijlociu. Orașul, cu o populație comparabilă cu cea a Brașovului, a fost bombardat prima dată în 1991, în timpul Războiului din Golf; apoi s-au dus acolo lupte încă din 2003, imediat ce-a căzut regimul lui Saddam Hussein; iar mai târziu, la începutul lui 2014, așezarea a fost capturată de ISIS – și eliberată abia doi ani mai târziu, în iunie 2016, după așa-numita „Bătălie pentru Fallujah”:

Primele bombe care au căzut în Bagdad în 2003, își amintește Abeer, au răsunat până în Fallujah, la aproape 70 km distanță; apoi tot mai aproape; până când războiul a explodat, cu toată forța lui distructivă, chiar în Fallujah – adică acasă la ea, lângă școala în care învăța.

„Până la urmă” – reia Abeer firul povestirii – „am fugit din Fallujah într-un sat de lângă; de acolo l-am sunat pe tata, care era în România, și i-am zis: «Aici nu mai e de trăit; eu vreau o viață normală, vreau să trăiesc»”.

Voia de fapt – chiar de-atunci, din 2005 – să trăiască în România, unde călătorise pentru prima oară când era în clasa I. Tatăl ei lucra aici încă din 1994, și și-a ținut copiii alături de el timp de doi ani – până când nu s-a mai putut descurca cu cheltuielile de școlarizare.

***

Așa că Abeer s-a întors în Irak. „Noi eram singuri. Mama și tata erau aici, în România”, explică ea. „Eram cu bunicii și unchii și mătușile. Ne era frică. În casele noastre s-au strâns toți oamenii care au fugit din Bagdad; toate casele din Fallujah erau pline, îi primeam pe oameni ca o familie”.

Acum Abeer se apropie de 30 de ani. „Acasă” e acum undeva, în Colentina, într-un loc despre care spune „aici pun capul jos pe pernă și dorm liniștită”. Are grădină. Aduce afară ceai și câteva turte klija cu cardamom și nucă. Școala i-a plăcut întotdeauna, ciripește: avea „numai 9 și 10” când era mică; iar visul ei era, încă din copilărie, „să fiu doctoriță, să fac oamenii bine”.

La mai bine de un deceniu distanță de momentul în care a evadat din Fallujah, visul ei e palpabil: pentru că a trecut cu bine examenul de cetățenie, poate da examenul de rezidențiat la Medicină, în România, cu costuri mai mici.

Și cum a fost, totuși, testul în urma căruia și-a câștigat dreptul de a fi cetățean român?  

„O să vedeți, e foarte ușor la examen, trebuie doar să învățați!”, le promite Abeer Mustafa celor care vin la cursurile de pregătire pentru testul de cetățenie. E veselă; și-a fost întotdeauna într-atât de volubilă încât – spune Cristina Ciobanu de la Activ Random, unul dintre ONG-urile care organizează sesiunile de pregătire – atunci când Abeer apărea în încăpere, „fiecare curs se transforma într-o sărbătoare”.

Acum, Abeer împarte în stânga și în dreapta încurajări și optimism. Răspunde cu naturalețe tirului de întrebări ale aplicanților, calmându-le temerile cu siguranța unui om care nu doar că a trecut deja prin experiența dobândirii cetățeniei române, dar s-a și bucurat de ea.

Statistic vorbind, Abeer Mustafa se adaugă celor 3.268 de străini cărora le-au fost aprobate cererile de acordare a cetățeniei române între 1 ianuarie 2008 și 31 decembrie 2018. Asta înseamnă, în medie, 297 noi cetățeni români pe an, conform Autorității Naționale pentru Cetățenie (ANC). În același timp, doar 615 cereri de cetățenie au fost respinse în același interval – ceea ce înseamnă peste 84% rată de promovabilitate.

Procentul arată bine din punct de vedere statistic; dacă însă schimbăm sistemul de referință, milioane de cetățeni români au părăsit România între 2007 și 2018 – 200.000 anual, grosso modo – stabilindu-se, cel puțin temporar, în țări din Uniunea Europeană.

***

„Vorbim doar limba română!”

E joi seara. Într-o sală mică din București, de pe strada Pitar Moș, un grup de oameni în toată firea se așază pe scaunele școlărești, cu tăblii. „De acum încolo nu mai vorbim persană, nu mai vorbim arabă, nu mai vorbim turcă!”, îi aduce la un numitor comun profesoara: „Vorbim doar limba română!”.

Caietele se deschid la o pagină nouă, literele alcătuiesc cuvinte neștiute până azi, cuvintele se leagă apoi în propoziții. Pe paginile de dictando ale caietelor, sub numele viitorilor cetățeni români, poți distinge cuvinte caligrafiate de oameni care se împrietenesc, unii dintre ei abia la vârsta maturității, cu alfabetul latin:

„stat național”

„și independente”

„indivizibil”

Scriu cu toții după dictare, intuiești, articolul nr. 1 din Constituția României: „România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil”.

Și te întrebi, involuntar, câți dintre noi – cei 19+ milioane care n-am fost nevoiți să dăm vreodată examen de cetățenie – am ști să enumerăm dintr-o răsuflare aceste cinci atribute ale statului în care trăim.

***

Cele 400 de întrebări

După ce vor fi trecut șase luni, toți cei care parcurg, săptămână de săptămână, rutina lecțiilor de română ar trebui să poată trece cu bine examenul de limbă. Iar dacă îl vor lua și pe cel de cunoștințe de istorie, geografie, cultură și Constituție, vor putea deveni cetățeni români.

Sunt oameni în toată firea, cu toții, înfiorați pe neașteptate de emoții de școlar. Sau poate doar de stânjeneala de a lua loc la lecție, în băncuțe, lângă niște străini. Își povestesc unii altora, pentru a netezi asperitățile și distanțele, lucruri despre țările de origine; și-și împărtășesc motivele pentru care încearcă să obțină cetățenia română. Se interesează, în plus, dacă examenul va fi la fel de complicat precum se zvonește. Îi privești cum migălesc, în băncuțele lor de școlar, câteva fraze în limba română; și, în ciuda nesiguranței lor vădite, îți dai seama că au devenit deja parte din peisaj.

Abeer Mustafa îi asigură pe toți că nu, examenul nu va fi greu – dar, cu peste 400 de întrebări la care trebuie să învețe să răspundă, și o mulțime de povești amenințătoare perpetuate în comunitățile lor, ei tot se tem că nu va fi chiar așa ușor.

***

„N-ajunse iataganul barbarei semilune”

Să obții cetățenia română pare relativ simplu, dacă arunci o privire pe site-ul Autorității Naționale pentru Cetățenie.

Trebuie să fi locuit în România timp de cel puțin opt ani (patru dacă ești refugiat; sau cinci, dacă ești căsătorit cu un cetățean român). Trebuie să dovedești că ai un venit stabil aici și că ai unde locui. Trebuie să treci testul de cultură și limbă; și – unul dintre cele mai importante aspecte – trebuie să știi cel puțin cinci strofe din imnul României (pe care, din fericire, la examen nu trebuie să-l cânți – e suficient să-l reciți).

Cuvintele imnului sunt grele și la propriu, și la figurat – cel puțin pentru unii dintre viitorii noștri cetățeni. Cei care-i învață azi versurile nu se simt, totuși, „cruzi dușmani” ai României, cum sugerează imnul că s-ar cuveni să fie; unii locuiesc aici de 10, 15, poate chiar de 20 de ani – și sunt deja impregnați de cultura acestei țări care-și spune despre sine, încrezător, „la trecutu-ți mare, mare viitor”. Ce le spune, însă, imnul național?

„N-ajunse iataganul barbarei semilune,

A cărui plăgi fatale și azi le mai simțim;

Acum se vâră cnuta în vetrele străbune,

Dar martor ne e Domnul că vii nu o primim!”.

Poemul scris de Andrei Mureșanu acum 170 ani, înainte de unirea principatelor – și cu patru decenii înainte ca România să-și fi dobândit independența de sub „barbara semilună” – a devenit imn național al României în 1990, în fierbințeala lunilor de după căderea comunismului. A fost rebotezat la un moment dat „Deșteaptă-te române”, deși titlul inițial, la momentul publicării în „Foaie pentru minte, inimă și literatură”, a fost „Răsunet” („Unu răsunetu”, în original; încă se presupune că poemul lui Mureșanu ar fi fost o replică la poezia „Către români” scrisă cu o lună înainte, de partea cealaltă a Carpaților, de Vasile Alecsandri).

Dincolo de „barbara semilună”, sunt multe lucruri de neînțeles, chiar și pentru noi, în imnul nostru național. Puțini știu azi, de pildă, ce înseamnă „cnuta” care „se vâră în vetrele străbune”. DEX-ul ne spune că acest „cnut/cnuturi” vine din rusescul „knut” și înseamnă un „bici făcut dintr-o curea de piele sau dintr-o funie, uneori cu multe sfârcuri prevăzute cu alice de plumb în vârf”.

Așa să fie. Abeer Mustafa a învățat imnul, cu toate astea, fără probleme. Și l-a pus în fundal pe Youtube și l-a ascultat în timp ce spăla vasele și făcea treabă prin casă.

Cât despre examenul de cunoștințe, spune că a știut tot; mai puțin unde se face vinul: la Murfatlar.

***

„Bine, învăț despre Ștefan cel Mare, dar unde mă opresc?”

La cursul de cetățenie organizat de ONG-ul Activ Random, care promovează educația non-formală în rândul refugiaților și migranților, oamenii vorbesc de România ca despre „țara lor mamă” – locul unde se simt cel mai bine și unde vor să-și crească copiii.

Khawla, din Siria, care s-a stabilit în România după ce a fugit din calea războiului, povestește despre cum e aici pentru ea: „Oamenii vorbesc frumos, sunt vecini, prieteni”, spune. „Am stat și în Germania, și viața n-a fost la fel”.

Mazen, tot din Siria, e în România din 1991, iar Ali, din Iran, e aici de aproape unsprezece ani și are un fiu. Mazen a mai încercat să obțină cetățenia română, dar a fost descurajat de birocrație și de examenul de cetățenie, care s-a simplificat abia în ultimii ani, când pe site-ul Autorității Naționale pentru Cetățenie au apărut cele 400 de întrebări din istorie, geografie, cultură și Constituție la care „solicitanții” trebuie să găsească singuri răspuns – pentru că nu există niciun fel de grilă de corectare sau vreun manual din care aceștia pot să învețe.

[Citiți întrebările pentru examenul de cetățenie: cele despre Constituție, cultură și civilizație, geografie și istorie].

„Nu există materiale de studiu pentru interviu”, explică Eugen Preda, Integration Counsellor la Consiliul Național Român pentru Refugiați (CNRR) – un alt ONG care oferă sprijin migranților, refugiaților și solicitanților de azil.

„Doar de vreun an sunt întrebările publice pe site. Iar întrebările sunt postate, dar nu sunt postate și răspunsurile”, adaugă Preda.

„Nu ai o grilă de corectare, nu știi cât de lungi trebuie să fie răspunsurile, nu știi la ce să te aștepți. Foarte multe persoane întreabă: «Bine, învăț despre Ștefan cel Mare, dar unde mă opresc? Câte lucruri trebuie să știu despre Ștefan cel Mare?»”.

***

„Sunt foarte mulțumită că sunt cetățean român. Merg oriunde vreau”

Trebuie să știți că Abeer Mustafa, care s-a stabilit definitiv în România în 2005, nu e – tehnic vorbind – refugiat; pentru că tatăl ei lucra deja aici, a putut obține viză și a plecat pur și simplu.

Dar ar fi putut să fie.

A făcut liceul la școala irakiană, apoi a intrat la Medicină, la modulul în engleză, unde a făcut primii trei ani în București și ultimii trei în Constanța.

Deși a făcut școala în engleză, a învățat limba română – dar și limba turcă, de pe la prieteni. Și, deși era doar o adolescentă, cel mai mult i-au plăcut în România liniștea și libertatea – care implica și faptul că avea voie să iasă pe stradă neînsoțită.

„Acum casa mea e aici, în România”, spune acum. „Mă mai duc în Irak, dar stau o săptămână, două, maxim o lună. Vizitez neamurile, dar mai mult nu pot. Aici pun capul jos pe pernă și dorm liniștită. Acolo mă gândeam: «Mâine o să trăiesc sau nu?». Și oamenii se întreabă și acum: «Oare o să se întâmple ceva?». «Oare copilul meu mai vine de la școală?». «Oare o să fie răpit pentru răscumpărare?»”.

Cetățenia a venit ca o nevoie naturală a unui om care locuia deja aici de aproape cincisprezece ani. Pe lângă dreptul de a vota, Abeer își dorea și dreptul de a călători liber, a cărui lipsă a simțit-o cel mai acut atunci când a vrut să meargă la Veneția cu mama ei. A cumpărat bilete, a mers la ambasada Italiei ca să își ia viza, și i s-a spus: „Ești irakiană? Și dacă ne aduci toate actele, noi n-o să te lăsăm să intri în Italia. Ai pașaport irakian, sunteți teroriști”.

„Am început să plâng, că găsisem bilete ieftine și voiam să merg cu mama”, spune. „Sunt foarte mulțumită că sunt cetățean român. Merg oriunde vreau. Abia aștept să crească puțin copiii să merg oriunde”.

Cetățenia îi ajută pe oameni și dacă vor să își găsească mai ușor de muncă. Când o ai, „nu-ți zice nimeni, «ești străin, facem pe PFA cu tine – nu-ți mai facem contract de muncă!»”.

Și, cel mai important pentru ea, acum poate da examenul de rezidențiat la Medicină ca cetățean român.

***

„Toată familia mea are cetățenia română. Eu nu vreau să mor refugiat”

Obținerea cetățeniei în România nu este complicată doar din cauza parcursului birocratic – la urma urmei, toate țările solicită cam aceleași tipuri de documente: acte de identitate, cazier judiciar, dovada unui venit și a unei locuințe, și așa mai departe. Problema este că legea cetățeniei române – Legea nr. 21/1991 – nu a mai fost modificată pentru a fi adaptată la necesitățile unor grupuri de persoane care nu pot îndeplini cu exactitate toate cerințele formulate – din motive care nu țin neapărat de voința lor.

„Există categorii vulnerabile, care din diverse motive nu pot obține cetățenia română, pentru că nu pot trece de interviu”, explică Eugen Preda de la Consiliul Național Român pentru Refugiați. „Persoane în vârstă și persoane cu dizabilități, care fac imposibilă memorarea și însușirea cunoștințelor. Dacă tu nu poți învăța despre istoria medievală a României pentru că ai o boală neurologică – sau poate ai 70, 80, 90 de ani – nu există niciun fel de excepție. Legislația nu prevede nicio excepție. În întâlniri, ANC-ul ne-a spus că ei se mai adaptează situației, la o persoană surdo-mută, o persoană fără o mână, dar nu e legiferat nicăieri; și asta lasă loc abuzului”.

Procedurile de obținere a cetățeniei în state ca Marea Britanie, Franța sau SUA sunt similare celei din România, atât din punct de vedere birocratic, cât și din punct de vedere al examenului – cu o diferență semnificativă: toate cele trei state prevăd excepții de la interviu pentru aplicanți peste 65 de ani sau cu dizabilități. În România, indiferent de câți ani ești aici, dacă nu poți învăța pentru examen, nu vei deveni niciodată cetățean.

„Am avut o persoană care este refugiat și nu are o mână. Are certificat de handicap. Scrie cu mâna stângă, dar mi-a zis că, dacă e pus să scrie după dictare la un ritm mai rapid, nu poate. Avem persoane care au ajuns la 80 de ani și ne-au zis: «Toată familia mea are cetățenia română. Eu nu vreau să mor refugiat»”, povestește Eugen Preda.

Iar în ceea ce-i privește pe aceștia, lucrurile sunt și mai complicate, deoarece ei nu pot obține unele dintre documentele de care au nevoie pentru a deveni cetățeni români fără a-și pune în pericol statutul de refugiat: cazierul sau certificatul de naștere.

„În articolul 98 din Legea 122/2006 [privind azilul] scrie că dacă refugiatul s-a repus voluntar sub protecția țării de origine, îi poate fi retras statutul de refugiat. Te temi de persecuția statului și te duci la ambasadă să îți iei cazier? Înseamnă că n-ai nevoie de protecția României”, argumentează Preda.

Însă, deși legea română nu a fost adaptată, practica a fost adaptată: de obicei, refugiaților nu li se mai cere cazierul; dar pentru că legea nu specifică în mod explicit acest lucru, acest lucru nu se întâmplă întotdeauna.

„Unii nu vor să intre în ambasadă”, spune Bogdan Preda, „că le e teamă că nu mai ies de acolo”.

Pentru noi, trăitori într-o țară mai bună decât țările din care acești oameni vin, e un pic greu de înțeles; dar avem destule exemple din care aflăm că ambasadele nu sunt, întotdeauna, locuri în care să te simți obligatoriu în siguranță; cel mai notoriu e cazul extrem al lui Jamal Khashoggi – jurnalistul saudit care, într-o zi, a intrat în consulatul țării sale din Istanbul pentru a-și lua niște acte de stare civilă; și n-a mai ieșit niciodată.

***

„Cred că e undeva, în România, un animal care mănâncă acte”

În final, Abeer Mustafa și-a dat examenul de cetățenie pe 6 noiembrie 2018 și a depus jurământul de cetățean pe 20 ianuarie 2019. Și, spre deosebire de participanții de la cursul de cetățenie – cei care încă se tem de examen – ei nu i s-a părut atât de complicat. „Când deschizi cartea și vezi Constituția, pare foarte greu. Dar când mergi la curs și o profesoară bună explică, nu poți să uiți nimic”.

Tatăl ei, spune ea, încă nu și-a luat cetățenie – pentru că nu a reușit să învețe pentru examen, deși e în țară de aproape 25 de ani; legea nu permite nicio excepție de la testul de cetățenie, indiferent de câți ani ești în România.

E totuși ceva care o amuză – și o uluiește, deopotrivă – la România, această țară în care se bucură că poate pune capul jos pe pernă și dormi liniștită: birocrația. Povestește că a trebuit să își depună dosarul pentru cetățenie de două ori; s-a întâmplat să rateze primul examen pentru că urma să nască, la data stabilită, al doilea copil: „Înainte de examenul de cetățenie m-am dus și le-am zis: «Vă rog frumos… eu o să nasc și nu dau examenul»”. Dosarul cu toate actele îl depusese cu un an în urmă, dar n-a contat; „mi le-au mai cerut odată”.

„României îi plac dosarele foarte mult”, râde Abeer Mustafa. „Dacă faci o sută de cópii, mai vor două sute. La muncă, la primărie, și la naștere, la nu știu ce… Am o biblioteca plină de acte. Mi-e și frică să arunc ceva, că îmi zice cineva: «Abeer, avem nevoie de actul ăla de acum zece ani». Pe cuvânt! Cred că e undeva un animal care mănâncă acte și tot cere…”.

Chiar și așa, Abeer se bucură că a învățat pentru cetățenie. Și nu doar pentru că asta a ajutat-o să treacă examenul; multe lucruri i s-au părut pur și simplu interesante, iar acum constată că le știe mai bine decât românii, ceea ce o face să râdă și mai mult. „Câteodată mai zic: «Uite, asta am învățat la Constituție sau la istorie». Și [ei] îmi zic: «Taci, măi Abeer… că noi suntem români și nu știm astea!»”.

Se totuși se mai simte, din când în când, străină în România. De exemplu atunci când se urcă în autobuz, cu hijabul pe cap, și oamenii se uită ciudat. Sau când merge la plajă acoperită complet – pentru că e muslmană – și din costumul ei de baie din nylon i se se văd doar palmele, picioarele și fața. „Și oamenii mă întreabă, mai ales că mă aud vorbind în română: «Nu te supăra, dar de ce ai venit la plajă dacă ești acoperită de sus până jos?». Și le explic, frumos: «Mie îmi place apa! Sunt musulmană. Asta e». Când vorbesc cu ei, se schimbă și gândirea lor, mai ales când și ei vorbesc frumos cu mine”.

Își amintește încă de casa ei mare din Fallujah, unde se strângea în fiecare seară familia la masă; o familie mare – părinți, bunici, frați, nepoți, unchi, verișoare. Cel mai greu s-a obișnuit, aici, cu faptul că oamenii vor să dea mâna mâna cu ea; în cultura din care vine, bărbații nu dau mâna cu femeile.

Aici toată lumea vrea să dea mâna cu ea. I se pare straniu.

Dar s-a obișnuit.

„Eu cred că România e casa mea. Oriunde m-aș duce, n-aș mai putea locui în altă parte decât România. Chiar dacă, pentru medici, salariile sunt mici. Dar oamenii au inimă aici – și ajută”.

***

Nu ne e la îndemână să vedem România, dacă ne-am născut în ea, așa cum o vede Abeer Mustafa: o țară sigură, normală, adeseori plăcută – deși, ca regulă, e exasperantă birocratic. O țară care se mișcă prea lent, plină de contradicții și frâne – și totuși un loc în care poți pune capul jos pe pernă și poți dormi, liniștit, o noapte încheiată.

E și asta o perspectivă.