Români din Olanda: Amsterdam e locul celor mai idealiste proiecte. În ţară, mai întâi ţi se spune că nu se poate

După ce Curtea Constituțională a decis că președintele Iohannis ar trebui să o revoce pe Laura Codruța Kövesi de la șefia DNA și după ce PSD a adunat la mitingul din București aproape 200.000 de persoane, un val de indignare a măturat meleagurile românești ale Facebook-ului.

Mulți oameni au decis − sau măcar s-au lăudat − că asta-i ultima picătură și că România este gaura neagră a cetățenilor cinstiți, în care supraviețuiesc doar rechinii și hienele. Drept urmare − bagajul și la revedere.

M-am întâlnit la Amsterdam cu cinci români care muncesc în Olanda − trei IT-iști, o artistă și un bucătar − ca să aflu ce le place și ce nu în locul în care se află, dacă regretă că au plecat, dacă s-ar întoarce în România.

Amsterdam este unul dintre cele mai cosmopolite orașe din Europa: sunt 187 de naționalități, toată lumea vorbește engleză și, cel puțin pentru anumite joburi, nu ai nevoie să știi olandeză.

Theodor Bălan, 29 de ani, IT-ist.

"Mă simțeam mult mai neintegrat în România. Balanța dintre timpul liber și timpul pe care-l petreci muncind este foarte bună aici, nu se compară cu nicăieri.

Nu lucrezi peste program și nu-ți faci griji în general, nici cu cozi, nici cu hârtii. Totul e foarte bine organizat".

Theodor Bălan are 29 de ani, e din București și a ajuns prima dată în Olanda după absolvirea Facultății de Matematică de la Universitatea București.

A decis să rămână la doctorat în Leiden − oraș aflat la circa 40 de kilometri de Amsterdam −, pentru că primea între 1.500 și 2.000 de euro pe lună pentru cercetarea sa în bio-statistică.

I s-a părut un mare avantaj faptul că primea salariu cu contract de muncă, zile de concediu și, la nevoie, ajutor de șomaj.

Lui Theodor îi place că mediul în care lucrează este plin de "oameni internaționali".

Amsterdam este cel mai puțin olandez oraș din Olanda, spune el. De pildă, jumătate dintre barmani nu vorbesc nederlands. Sunt tineri care ajung aici cu entuziasm și planuri mari, iar asta-i dă orașului o dinamică specială.

Teddy − așa-i spun amicii lui Theodor − spune că mentalitatea oamenilor din Amsterdam l-a făcut să-și dea seama cât de rasiști sunt românii.

Înainte să vină aici, nu i se părea că, dacă are ceva cu țiganii, ar fi rasist: între timp, a ajuns să-l deranjeze acest lucru chiar la prietenii lui.

A vrut să se întoarcă în România când Dacian Cioloș era prim-ministru. I s-a părut că lucrurile încep să se schimbe.

Apoi a văzut că nu-i așa și și-a dat seama că ar fi un pas înapoi din punct de vedere profesional.

"În România mă întorc doar dacă știu că pot să fac ceva care să conteze", spune el, iar această dorință pare a fi o constantă a generației din care face parte.

Teddy crede că în România nu-i pasă nimănui de doctoratul lui − "s-ar pișa pe el". În Olanda însă, patronii se mândresc să aibă asemenea angajați.

Totuși, tânărul doctorand recunoaște că uneori se simte singur și ca un musafir în Țara Lalelelor. De altfel, și-a dat seama că est-europenii nu prea sunt văzuți cu ochi buni.

A decis să accepte însă o "doză mică" de xenofobie pentru că-i place atmosfera din societatea olandeză, îi place că există piste de biciclete dintr-un capăt în celălalt al țării, că aici sunt printre cei mai prietenoși polițiști din Europa și că există "toleranță zero" pentru corupție.

Dacă apare cea mai mică suspiciune că un politician ar fi băgat mâna în buzunarul olandezului, acel politician e dat afară din partid.

"Ei au o istorie democratică foarte lungă. Au una dintre cele mai vechi instituții democratice din Europa − Compania de Ape Olandeză. Este agenția care previne inundațiile.

Cetățenii votează pentru oamenii din conducerea acelei organizații. Țara asta ar putea să se inunde în orice clipă, dar e ținută de niște baraje.

Acum au un plan în care s-au hotărât ca trebuie să investească cam 100 de miliarde de euro în următoarea sută de ani, ca să fie siguri că țara nu se inundă din cauza schimbării climatice", spune Teddy.

Paul, student la informatică.

Paul are 22 de ani și a venit în Amsterdam să studieze informatică. Ne-am întâlnit la o bere, pe o bancă din cel mai mare parc din oraș, numit Vondelpark.

Pentru el a fost un pas normal să studieze în străinătate, fiindcă mai fusese plecat de la 10 la 14 ani, cu părinții, în America.

A fost asistent universitar timp de 6 luni, ca să-și betoneze CV-ul și să-l ajute cu înscrierea la masterat: a predat structuri de date și algoritmi, statistică și inteligență artificială.

Îi place că olandezii "sunt foarte relaxați, nu se stresează la muncă și nu se bagă în fața ta la coadă, cum se întâmplă în România".

Dar are impresia că Amsterdamul e mult prea scump, și asta doar pentru că și-a construit acest brand "hipsteresc".

Așa că se gândește să se mute în Germania.

În România nu s-ar întoarce pentru nimic în lume. "E de ajuns să mă gândesc câți bani au cheltuit ai mei ca să fiu aici, asta fără să iau în calcul că România este cum este".

Alina Lupu, 33 de ani, artistă.

Alina Lupu are 33 de ani, e din Bacău și s-a mutat în Amsterdam tot pentru studii, doar că în domeniul artistic.

În București făcuse psihologie, apoi foto-video la UNARTE. Când avea 27 de ani, a venit la Gerrit Rietveld Academie, unde a studiat 4 ani și a descoperit că e pasionată de performance.

Spune că îi place această formă de artă pentru că nu poate să controleze toți factorii:

"Inițiez procesul, dar nu am de unde să știu unde o să ajungem. Îmi place elementul de imprevizibil. Nu e ca în teatru. Un performance artist dă indicații și pune în context, dar nu face mai mult".

A plecat din România pentru că era plictisită și simțea nevoia unui sprijin din partea anturajului.

În Amsterdam, crede ea, este locul perfect pentru cele mai idealiste proiecte, care prind viață cu ajutorul oamenilor foarte deschiși.

"În România lipsește entuziasmul de a face chestii. Dacă-i propui ceva cuiva, mai întâi îţi spune că nu se poate", crede Alina.

A lucrat ca barista la o cafenea și ca om bun la toate într-un restaurant. Crede că olandezii se mândresc cu faptul că sunt direcți, dar ei i se pare că așa își maschează rasismul față de imigranți.

Într-unul dintre experimentele sociale pe care le-a realizat, a participat la alegerile pentru Consiliul Local al sectorului în care locuiește.

Pentru asta a trebuit să demonstreze că stă în respectivul cartier, a strâns zece semnături de la vecini și s-a dus la ghișeu cu vecinii care garantau că o vor vota.

Apoi, cineva din administrație s-a ocupat de campania sa electorală. I-a făcut postere, profil pe un site, unde cetățenii găsesc părerile ei despre problemele comunității, și a beneficiat chiar și de instruire ca să învețe cum se țin discursurile.

A obținut 82 de voturi, dar și-a atins scopul: să arate că e prea multă birocrație în acest proces care ar trebui să fie mai deschis pentru toată lumea.

Tudor Mărghidanu, 36 de ani, IT-ist.

Tudor Mărghidanu s-a născut la Zalău, a locuit în Cluj și puțin în Malmö, Suedia, iar acum un an s-a angajat în Amsterdam.

Spune că în România se cam plictisea, așă că, la 36 de ani, a decis că acesta ar putea fi ultimul tren pentru experiența de a munci în altă țară.

Lucrează în IT, construiește modele statistice și îi place la job, pentru că mediul este prietenos și divers − sunt 110 oameni de 25 de nații.

"Sunt sociabili olandezii, dar până într-un anumit punct", consideră el.

"Deși multă lume se plânge de România, mi se pare că relațiile de la noi sunt mai bine închegate. Iar mâncarea nici nu se compară. Mâncarea tradițională a olandezilor e groaznică".

Lui Tudor îi place că olandezii sunt relaxați și direcți, că femeilor de aici nu le e frică să accepte treburi de bărbați, dar și că transportul e foarte bine pus la punct:

"Pot să iau oricând un tren care merge repede și nu pute. Poți, de pildă, să locuiești în Haga și să lucrezi în Amsterdam, la o distanță de 50 de kilometri".

Tudor apreciază mult respectul olandezilor pentru natură. În timp ce la noi au reînceput frecușurile pentru Roșia Montană, olandezii au grijă de aerul lor.

Amsterdamul este un oraș verde, iar printre oamenii umblă animele nestingherite − iepuri, lebede și rațe.

În ceea ce privește România, Tudor ar vrea să se întoarcă în țară în viitorul apropiat, pentru că acolo este familia sa.

Cristian Groza, 36 de ani, bucătar.

Cristian Groza, 36 de ani, a terminat un liceu sportiv și urma să se facă profesor de sport, la fel ca tatăl său.

După ce a împlinit 18 ani, a mers la Timișoara să facă volei. Se organizau turnee în Olanda, la care participa cu echipa lui.

Așa a ajuns pentru prima oară în Țara Lalelelor și s-a îndrăgostit de oameni și de mentalitatea lor deschisă, respectoasă și lipsită de prejudecăți.

Ne-am întâlnit la parterul unui colț de clădire, unde prepară și vinde goulash.

Vesel și prietenos, i-a întins unui olandez turmentat o bucată de salam de biscuiți: "E ce a rămas de la ziua mea, făcut cu unt de iarbă de la tine. Să nu o mănânci pe toată din prima, că ți se face rău".

Înainte să plece din România, lucrase în construcții timp de câteva luni ca să strângă bani să se mute în Amsterdam.

A emigrat fără să le spună părinților, pentru că se gândea că n-o să-l lase. Avea 22 de ani și voia să încerce ceva nou și extrem, spune el.

S-a angajat la un hotel, unde și locuia. Făcea curățenie și primea 600 de euro pe lună. Era un început. L-au văzut managerii că e descurcăreț și că vorbește bine engleză, așa că l-au mutat la recepție.

Dar a simțit că jobul acela nu e de el, așa că s-a combinat cu un amic din Croația să-și facă o firmă de vopsit.

Câștiga cam 1.000 euro pe săptămână, binișor, dar nici asta nu i-a surâs ca activitate pe termen lung. Așa că s-a întors la hotel, în bucătărie. Pe lângă asta, ca să câștige un ban în plus, mai dădea o mână de ajutor și la un atelier de biciclete.

A lucrat și la recepția unui camping, unde curăța dușurile și weceurile, a fost și figurant în filme. "Orice job vedeam pe afiș, sunam acolo". Totul la negru.

În 2012, prietena lui de atunci i-a sugerat să-și deschidă un serviciu de livrare goulash. Au pornit cu două oale, un frigider și-un scuter. Ea punea la bătaie bucătăria, prelua comenzile, iar el gătea și livra.

Apoi s-au despărțit, iar Cristian a găsit un bar dubios unde patronul, la propunerea sa, a acceptat să-și deschidă și bucătăria. Boss-ului îi convenea fiindcă aducea și alți clienți, pe lângă alcoolicii de serviciu.

"Găteam, livram, veneam înapoi, serveam clienții. Era foarte greu, dar le jonglam. Nu-mi permiteam să iau pe cineva să mă ajute". Dar nici asta n-a mers.

În 2015, Cristian s-a întors pentru trei luni în România, unde și-a dat seama că n-are ce să facă. Avea deja alte standarde și nu a găsit vreun motiv să mai rămână în țară.

Când s-a întors în Amsterdam, s-a angajat ca bucătar oriunde prindea; lucra ca liber profesionist pentru orice restaurant care avea nevoie de el.

Între timp, și-a găsit un locșor, la parterul unei clădiri, unde face tot goulash. Ca orice afacere, îi merge când mai bine, când mai rău, dar îl exasperează că e aproape singur la muncă și că trebuie să tragă cât pentru trei.

"Dacă tot am ajuns de la două oale și-un scuter la un restaurant, am zis că nu am de ce să mă las".

Acum vrea să devină manager și patron de restaurant, să diversifice meniul, să adauge niște vânat și palincă.

Cel mai mult în Olanda îi place că este încurajat să fie el însuși. Ăsta este și mesajul pe care ar vrea să-l transmită românilor:

"Să fie ei înșiși, oriunde ar fi, orice-ar face. Doar așa vor fi acceptați".

Amsterdam, Olanda. Foto: Lucian Muntean

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează