Revoluţia mea cu Buru, Dorel şi Ticuţă

Mie mi-a plăcut la revoluție. A fost frumos.

În dimineața aceea − una cu vălătuci de ceață care lăsau scame umede pe crengi, pe garduri şi pe haine −, am ieșit din bârlog cam dezbrăcat și flămând.

Arătam ca în cântecelul ăla: „Iese dracul dintr-o bortă, c-un papuc și c-o ciubotă”. Îmi lipseau căldura și hrana, lucruri elementare, pentru care se pot stârni revoluții.

Am luat-o în pas alergător spre gară. Acolo era o autoservire, deschisă de la șase, unde puteam cel puțin să mă încălzesc.

Salonul era neîncălzit, ca mai toate restaurantele din Botoșani. Poate că în alte părți prin țară era la fel, dar eu despre Botoșani vorbesc, fiindcă trăiam acolo și am văzut cu ochii mei.

Caloriferele erau reci, iar pe geamuri rânjea gheața. Dar dacă te plimbai în lungul liniei de autoservire, primeai puțină căldură de la galantarele pline cu mâncare ieftină.

Am făcut câteva ture dus-întors, ca să mă încălzesc pe amândouă părțile. De câteva ori chiar am cuprins în palme câte-o cană de ceai, ca și cum aș fi vrut să mă autoservesc.

Dar n-aveam bani nici pentru ceai.

Luam doar puțină căldură. Nu puteam sta mult cu mâinile pe sobiță, că mă împingeau din spate mușteriii. Spre norocul meu, aveam în jur destui, hotărâți să mănânce.

Își umpleau tăvile cu farfurii și căni mari, de inox, peste care pluteau niște norișori de aburi fierbinți.

Se așezau la mese și cărăbăneau potolul la tocătoare, până nu se răcea. Eu mă ațineam pe lângă ei până la masă și beneficiam din mers, termic și olfactiv, de bunătățile lor.

N-aveam nici 5 bani în buzunar. Nu-mi rămânea decât să mă învârt prin autoservire până pe la șapte, când îşi începea serviciul prietenul meu Ticuță Bojescu.

Ticuță era poet, cel mai iubit poet din Botoșani, dar era și șef la depozitul de ambalaje de la „Textila”.

Pe mâna lui erau toate lăzile de lemn în care se transportau bobinele şi pânzeturile. Le zvârlea lemne elevilor de la internatul de peste gard, să facă focul în camere, iar ei îi dădeau la schimb mâncare de la cantină.

În biroul lui din depozit găseai mereu ba un borcan cu mazăre, ba un stavrid cu pireu de cartofi, ba niște varză călită. Godinul, bine hrănit cu lăzi trecute din pix la deșeuri, duduia toată ziua ca un tractoraș.

La șapte fix, mirosind a toate felurile de mâncare, dar leșinat de foame, eram la poartă la „Textila” să-l prind pe Ticuță la intrare.

Ca niciodată, paza era întărită cu miliție. Nu înțelegeam de ce erau controlați și muncitorii care intrau. Pentru că numai ăia care ieșeau din schimb ar fi putut scoate pânză înfășurată pe burtă, cum știam că se face. Se chema că „ieși cu brâul”.

Mi-a fost clar că, fiind atâţia miliţieni la poartă, n-aveam cum să intru cu Ticuță în fabrică, să-i stârpesc mâncărica de mazăre de prin borcane – că era vineri, zi de mazăre la internatul de alături. Măcar să-mi fi dat 5 lei să mănânc și să-mi iau țigări.

Nu era greu să-l recunosc pe prietenul meu în șuvoiul de muncitori care izvora din stațiile de autobuz și curgea spre poarta fabricii. Pălăria lui extravagantă, cât roata carului, pe care o primise de la un pictor, plutea ca un ozeneu deasupra căciulilor proletare.

L-am ochit de cum a făcut colțul pe la uzina electrică, l-am luat în cârligul privirii și l-am adus pas cu pas până lângă mine, cum tragi peștele la mal cu lanseta.

Tot drumul mi-am făcut cruce cu limba și m-am rugat în gând să aibă la el o amărâtă de monedă de cinci lei. Și nu orice fel de monedă, ci una de care se putea dispensa.

Ticuță dădea zilnic cu pălăria după câini, dar cu bani mai rar. Putea să-ți dea o carte, cămașa de pe el, mâncarea de la gură, îți cumpăra medicamente sau făcea cinste la cârciumă, dar bani-bani nu prea vedeai din mâna lui.

Era adeptul de neclintit al ideii că, dacă vrei să scapi de un prieten, nu trebuie decât să îi împrumuți o sumă oarecare și te va ocoli toată viața.

Cinci lei, cinci lei, cinci lei! – repetam în gând, rebegit de frig și amețit de foame.

Nimeni n-ar fi putut bănui că moneda aia invocată cu disperare, o tinichea de aluminiu care îți lăsa negreală pe degete, avea să-mi schimbe viața.

Cred că mă uitam a cinci lei la Ticuță, fiindcă nici n-am apucat să deschid gura când a ajuns lângă mine, m-a tras deoparte și mi-a strecurat în palmă o monedă fierbinte și plină de promisiuni.

Mi-a zis să bag niște calorii la repezeală ca să nu mi se răcească instalația definitiv, pe urmă să ne vedem la „Rapsodia”, pe la zece, să ne cotletizăm omenește. Mi-a dat și un pulover din diplomatul lui uriaș.

Deodată, soarele de pe monedă se mutase în viața mea. Nici n-am băgat de seamă că Ticuță era speriat și că încerca să mă îndepărteze de poarta întreprinderii. Miliția controla om cu om.

– S-a furat ceva din fabrică?

– Da, s-a furat PiErPătrat din circumferința papiotelor, a râs Ticuță de ignoranța mea. Dispari mai repede.

El era informat, eu, nu. Habar n-aveam ce se întâmpla în țară. N-aveam televizor, n-aveam radio, iar în ziar erau numai cuvântările lui Ceaușescu.

Cică vorbise seara la televizor, se întâmpla ceva la Timișoara: niște golani spărseseră niște vitrine…

Am balotat ceva la Iliasca, de urgență, pe urmă am frecat menta pe lângă pilafuri, la căldurică. Pe la opt și ceva am luat-o la picior spre centru, să fiu pe fază când se deschide la „Rapsodia”.

Pe drum m-a uimit un lucru.

De obicei, când voiam să citesc presa locală, așteptam la câțiva pași de chioșc până lua careva „Clopotul”. Îl deschidea o dată, de două ori, din mers, îl întorcea pe-o parte și pe alta, apoi îl mototolea și dădea cu el de pământ.

Nu trebuia decât să-l ridic de jos, să-l netezesc oleacă pe genunchi și, gata, aveam un ziar al meu, bun mai ales la răsucit țigări sau la astupat aerisirile din tălpi.

De citit, nu se putea citi decât „Arca lui Noe”, o rubrică de fapt-divers. În rest, erau numai articole despre cei mai mari știuleți din țară, obținuți la ceapeurile botoșănene, și despre cele mai bune prize din lume, făcute la „Electrocontact”.

Dar în dimineața aia nimeni nu arunca ziarul. Oamenii, zgribuliți, îl citeau și din mers, parc-ar fi fost plin numai cu ştiri din sport și cu „Arca lui Noe”. N-am reușit să pun mâna nici pe „Clopotul”, nici pe vreo gazetă de la București.

Se întâmpla ceva, dar nu știam ce. Plutea în aer.

Pe la 9 dădeam târcoale, nerăbdător, în jurul restaurantului. Era liniște și frumos. Doar câteva echipaje de milițieni și gărzi patriotice se plimbau în sus și-n jos pe Unirii și prin fața Comitetului Județean. Dar făceau asta de câteva zile, eram obișnuit.

Tocmai atunci a apărut și Ticuță. Cu o oră mai devreme. A zis că după 10 beau toți fraierii, noi putem să bem și înainte. Avea diplomatul plin cu sticle de bere. Nu mai văzusem de mult atâtea beri la un loc.

În alte condiții istorice, am fi băut, chiar și iarna, pe o bancă din parc, cu sticla învelită în ziar, să nu se ia sectoriştii de noi; dar atunci era pe cale să izbucnească o revoluție, murea o lume și se năștea alta, milițienii umblau cu mitraliere și cu câini pe străzi, de nu putea omul să bea o bere ca în vremurile bune.

Așa că am intrat în restaurant, prin hotel, și ne-am amestecat printre puţinii clienţi aflați la micul dejun. Ticuță i-a dat cinci lei chelnerului, ca să nu ne vadă, și am început procesul de umezire.

Ca din podea a apărut și Florentin Florescu. Avea ureche fină Florentin ăsta. Te simțea de la doi kilometri că bei fără el.

Era călduț la „Rapsodia”, aveam vedere la stradă, că nu era voie cu perdele la geamuri, beam bere cu cănile de ceai, pălăvrăgeam, era bine.

Cred că pe la a doua sau la a treia bere a izbucnit revoluția la Botoșani.

Întâi au venit niște milițieni. Parcă ieșeau din pământ, din tufișuri, din pereți. Regimul, pe ducă, își scotea organele la vedere. Au făcut un lanț în fața Comitetului Județean.

Printre ei l-am recunoscut pe șeful de post de la mine din comună. Mai bine ar fi fost mobilizată nevastă-sa, că era de două ori mai mare decât dânsul. Știa tot satul că-l bătea cu mâinile goale de câte ori o supăra cu ceva. Și era supărăcioasă tare.

Din restaurant, dacă roteam privirea ca acele pe ceas, vedeam Primăria în stânga, Comitetul Județean de Partid drept în față, Teatrul „Mihai Eminescu” în dreapta.

Stăteam acolo ca la spectacol.

Fără forfota aia albastră, cu luminile roșii ale epoleților, centrul ar fi fost liniștit. Din când în când mai traversa câte unul piața şi milițienii îi făceau loc să treacă.

Nu se auzea decât fâlfâitul steagurilor când le trezea vântul. Nu știu cine și de ce le pusese peste tot, pe stâlpi, pe balcoanele Comitetului sau la teatru, de parcă urma să apară Ceaușescu în vizită de lucru. N-avea cum, tocmai fusese în septembrie, nu venea el așa de des la noi!

Am tot băut bere și mare lucru nu s-a întâmplat cât am băut. Pe la amiază, piața era încă populată numai de milițieni.

Apoi, ca la un semn, în piață s-au vărsat torentele de muncitori din zona industrială.

‒ Nici aici nu scap de ei! a pufnit Ticuță jumătate în glumă, jumătate în serios.

Veneau încolonați, frumos, cu secretarii de partid în frunte, escortați de milițieni exagerat de prietenoși. Ca la nuntă. Duceau deasupra capetelor pancartele cu care ieșeau de obicei la o stimă, la o mândrie…

– „Să condamnăm cu hotărâre actele huliganice de la Timișoara”…

Florentin citea din „Clopotul” cu vocea și cu gesturile lui Ceaușescu.

– Oricine poate să-l imite! – a început Florentin să peroreze, cu degetul ridicat, semn că urmează să spună ceva important. Toți suntem în stare să-l imităm pe Tovarășul. Mai bine sau mai prost.

Dar, de fapt, nu e un act de imitație, nu ține de talentul actoricesc. Toți vorbim și gesticulăm în mod natural ca… – și a arătat cu degetul în sus.

Zic de noi, ăștia care ne-am născut în Epoca-pe-care-cu-legitimă-mândrie-o-numim. Ne-am născut la ordinul lui, am crescut cu el, am adormit și ne-am trezit cu el. Nu-l imităm: el vorbește și gesticulează prin noi. Pentru că el e în noi…

– … şi în toate cele ce sunt, şi-n cele ce mâine vor râde la soare, a completat Ticuță cu versurile din poezia știută de toți. Așadar, să-i dăm ceva de băut Tovarășului din noi. Alo, tovarășe, deschide gura! – a strigat el, uitându-se în sân.

A tras două căni de ceai, pline cu bere, una după alta, și, aplecându-se peste masă, spre noi, a început să declame:

– „Mai bine-n Epoca de Piatră, rece/, Să întâlnești un dinozaur,/ Decât mizeria ce se petrece/ Sub ochii noștri-n Epoca de Aur”.

M-am speriat. I-am făcut semn să tacă și i-am arătat scrumiera și vaza cu flori. Știam toți trei că erau microfoane ascunse. La „Rapsodia” găseai microfoane și-n mâncare. Multe măsele a rupt Securitatea fără să dea cu pumnul.

În momentul ăla piața era plină, colosul proletar, cu steaguri și cu pancarte pe umeri, își întindea o coadă groasă pe sub geamul restaurantului, una pe Unirii și una spre liceul Laurian.

Nu se scanda nimic, nimeni nu vorbea din balconul Comitetului Județean, nu se auzea decât murmurul masiv, amplificat de aerul rece, al oamenilor care vorbeau între ei.

Pocnetul capacelor l-a atras și pe Dorel Andrieș la masa noastră, deși el susținea că ne văzuse de afară, pe geam, în drum spre bibliotecă.

Era tras la față și avea ochii roșii. Nu dormise toată noaptea, stătuse cu urechea pe „Europa liberă”. Avea știri proaspete din Timișoara și din București.

Era în stare să parieze pe toate berile de pe masă că, până seara, cel mult până la Crăciun, Ceaușescu va fi dat jos de gașca lui din Comitetul Central și vom avea alt președinte după atâția și atâția ani, mai mulți chiar decât viața fiecăruia dintre noi – mai puțin Ticuță, care se bucura de un avans de vreo douăzeci de ani.

Spunea asta de parcă nu l-ar fi urât pe Ceaușescu, de parcă nu voia să se termine cu regimul comunist, ca în toată Europa, ci pentru că pur și simplu s-ar fi plictisit, i s-ar fi acrit de atâta Ceaușescu și voia ceva proaspăt, o schimbare. Tot comunism, dar cu alte figuri.

Nici eu nu îndrăzneam să sper la mai mult și, după cum s-a văzut, nici nu aveam temei. Am fost scutit de o deziluzie.

După Dorel au venit la masa noastră și urechile lui Buru, apoi, imediat, Buru însuși, însoțit de câteva sticle de vin.

Buru nu avea niciun talent. Nici din cale-afară de inteligent nu era, prin urmare nu avea nici umor. Totuși, îl primeam cu bucurie în gașca noastră fiindcă avea mâinile făcute, parcă din naștere, să ducă tot timpul câte o sticlă de gât.

Era maistru la „Textila”. Rareori i se întâmpla să iasă din fabrică fără „brâu”, adică fără câțiva metri de pânză înfășurată pe burtă. O perdea, un cearșaf, o draperie, o cuvertură, lucruri de care oamenii aveau întotdeauna nevoie și se bucurau să le cumpere pe nimica toată.

Buru compensa prețul mic prin cantitate, astfel că mereu avea bani în buzunar și ne căuta prin oraș să ne dea de băut. Era onorat să facă asta și se lăuda la toți muncitorii din secția lui că e prieten cu niște poeți și bea cu ei la masă.

Stătea cu noi, cu un zâmbet lat de-o palmă tuflit între urechi, și nu zicea decât:

– Oi, Doamne! Chiar așa? Pfuiii! Nț, nț, nț! Aiii, ia, ia!

Cu vreo 20 de ani înainte – el era de-un leat cu Ticuță –, un activist cultural din întreprindere făcuse prostia să-i publice o caricatură la gazeta de perete a secției, ceva cu o țesătoare ținând în brațe două cupoane de pânză.

Desenul era asezonat cu o strofă cotonoagă: „Noi luptăm pentru pace,/ Dar Maria, n-ai ce-i face,/ Ea nu este ca și noi,/ Precum se vede, ei îi place/ Mai mult la război”.

De atunci, nimeni nu mai putuse să-i scoată din cap convingerea că e caricaturist și stihuitor. Noi îi alimentam iluzia asta lăudându-i desenele și poezioarele – uneori amuzante prin naivitatea lor.

Când ni s-a alipit și Buru, cu muniția lui, decisivă în desfășurarea evenimentelor următoare, totul era pregătit pentru izbucnirea revoluției la Botoșani, cel puțin din punctul nostru de vedere.

La „Rapsodia” se instaurase deja oarece anarhie. Fusese decretată starea de necesitate în țară și nu era voie să se vândă băutură, dar noi făceam disidență în ultimele clipe ale dictaturii. Cu voie de la miliție și de la șeful de sală.

În fond, era interzisă comercializarea, nu consumul, că nu era un regim chiar așa de crud. Iar noi, ca niște buni cetățeni, veniserăm cu sticlele de acasă.

Dintre toți, doar Buru părea îngrijorat.

– Dacă pică Ceaușescu, oare ce ne facem?

Întrebarea lui, deloc naivă, ar fi trebuit să ne pună pe gânduri. Însă tocmai atunci s-a auzit o rumoare dinspre piață și ne-am grăbit să scoatem masa afară, pe terasă, ca să nu pierdem nimic din ce se petrecea lângă noi.

Atunci am făcut primul pas. Ne-am apropiat de evenimente, urmând ca, nu mult după aceea, să intrăm în miezul lor și chiar să le influențăm într-o oarecare măsură, potrivit puterilor și stării noastre de spirit.

Beam direct din sticle, pe terasă, și priveam la spectacol. Sub ochii noștri se scria o pagină de istorie. Nu ne scăpa nimic. Dar poziția noastră strategică avea și un dezavantaj: eram văzuți, la rândul nostru.

În scurt timp ni s-au alăturat câțiva amici de la cenaclu și a trebuit să împărțim cu ei licoriciul, ceea ce, până la urmă, n-a fost chiar o nenorocire, pentru că, îndesindu-se câinii, s-a subțiat osul, și aşa am putut participa cu suficientă luciditate la întâmplările din acea zi memorabilă.

Istoria oficială nu va recunoaște niciodată, dar eu pot spune cu mâna pe inimă, iar prietenii mei pot să jure și ei, că primele proteste fățișe, primele strigăte împotriva lui Ceaușescu de la noi au pornit, de pe terasa restaurantului „Rapsodia”.

Buru a dat tonul. După două-trei beri de căciulă și câteva gâturi zdravene de vin, pe nemâncate, ne-a dat în minte să-l întărâtăm să huiduie. Iar el, la fel de amețit, n-a zis nu, doar că nu știa ce să strige.

Pentru că era o temă destul de grea pentru el, i-am sugerat soluția: „Jos Ceaușescu!”. O clipă n-a stat pe gânduri. Și-a tras haina peste cap și a strigat timid, cu gura la subsuoară:

– Jos Ceaușescu! Huo!

Apoi s-a uitat speriat în jur. Nu-l auzise nimeni în afară de noi. Dar a fost un început.

Când s-a convins că nu-l va împușca nimeni pentru protestul lui cu maximă discreție, Buru a început să țopăie încântat de ispravă. A băgat iar capul în haină și, parcă ar fi scuipat în sân de sperietură, a strigat de câteva ori „Jos Ceaușescu!”.

Deodată s-a oprit și s-a uitat încurcat la noi:

– Dar oare e bine să strigăm așa?

N-am apucat să-i răspundem.

– Tovărăși! Tovărăși! – a bubuit peste mulțime, de la microfonul din balconul Teatrului, vocea unui bărbat.

De după balustrada balconului i se vedea numai capul − mare cât un bostan, parcă tras încoace și încolo de niște sfori nevăzute, ca la teatrul de păpuși. Piața a răspuns cu un „Uraaa” prelung.

Apoi mulțimea s-a mișcat către Comitetul Județean, în valuri, călcând parcă pe o saltea cu apă. Toți ochii erau ațintiți spre balcon. Oamenii așteptau un semn de acolo. Nu prea știau de ce veniseră.

Din clădirea partidului au început să zboare pe ferestre tot felul de obiecte.

Pe deasupra capetelor dansa mărunt Ceaușescu, din zeci de portrete de toate mărimile, Ilenele se întâlneau cu „Stima noastră și mândria”, iar o văcuță de lemn, simbolul zootehniei înfloritoare, păștea spice de polistiren din stema republicii, într-o pădure de seceri și ciocane.

După vizita lui Ceaușescu din septembrie și după Congresul al XIV-lea, din noiembrie ’89, era a treia oară în ultimul trimestru când botoșănenii aeriseau recuzita.

Câțiva inși ieșiseră în față și, întorși spre demonstranți, scandau lozinci și le făceau semn cu mâna să strige toți. În rândurile din faţă s-a auzit un „Ceaușescu – PCR” leșinat, și iar rumoare generală: lozinci comuniste, huiduieli și fluierături topite într-un huiet tulbure.

În balcon a apărut cineva cu un televizor în brațe. S-a sucit într-o parte, în alta, dar n-a găsit un loc potrivit unde să-l așeze și a intrat înapoi în clădire.

– Nu se mai dă film. S-a pierdut caseta, a râs Ticuță, şi noi am râs cu el.

Buru a scos din sacoșă o pâine, doi cârnați și câteva felii de parizer învelite în „Scânteia”. O pată de grăsime se întindea pe figura lui Ceaușescu de pe prima pagină și peste titlul mare: „Să condamnăm cu hotărâre…”.

Buru, din ce în ce mai curajos, a luat un cârnat și l-a plesnit pe Ceaușescu de câteva ori peste nas.

– Na, na, na! Zidirea mă-tii! Na!

Și, parcă n-ar fi fost destul, i-a strivit pe față o felie de parizer. I-a făcut o gaură cu degetul în dreptul gurii și l-a îndopat cu parizer, de-i ajunsese până la ultima pagină.

– Na, na, să vezi și tu cum e! E bun? Îți place?

– Buru, șezi binișor, că se îneacă. Dă-i cu vin, l-a sfătuit Ticuță.

Dopul de plută nu voia să iasă. Am încercat toți, dar degeaba. M-am dus cu Buru în restaurant să cerem un tirbușon. Nu mai era nimeni la mese.

Chelnerii stăteau înșiruiți la geam și se uitau la ce se întâmpla afară. I-am făcut semn unuia și ne-a întins pe la spate un tirbușon. Nici nu s-a uitat la noi. Nu voia să piardă nimic din spectacol.

Am răsucit tirbușonul, am tras cu o mână. Nimic. Am strâns sticla între picioare și am tras cu toată puterea. Dopul nu voia să iasă. A încercat și Buru, tot fără rezultat.

Ne-am unit forțele. Eu am prins sticla cu amândouă mâinile, am fandat cu piciorul stâng în față, ca să am stabilitate, iar Buru trăgea de tirbușon.

În momentul ăla, dar exact în momentul ăla, când noi ne încordam să scoatem dopul, s-a auzit de la microfon:

– Tovarăși! Fraților! Dictatorul a fugit!

Un urlet colosal, din mii și mii de piepturi, s-a ridicat din piață și a umplut cerul. Imediat, din explozia de voci s-au despletit câteva strigăte clare și puternice:

– Li-ber-ta-te! Oléee, olé, olé, olé, Ceaușeeescu nu mai e! Jos co-mu-nis-mul!

Eu și Buru am rămas încremeniți în pozițiile noastre, cu sticla între noi, ca la o probă de trasul funiei. Ne uitam muți unul la altul. Chelnerii ne-au ocolit în fugă și s-au bulucit pe terasă.

Am rămas în restaurant numai eu și Buru. Mie îmi tremurau picioarele și mâinile cu sticlă cu tot. El era alb la față, speriat.

Nu știu cât am stat așa. Într-un târziu, Buru s-a îndreptat de șale, s-a uitat lung la dopul înţepenit și mi-a spus cumva cu tristețe:

– Mai aveam oleacă și-l scoteam.

Mi-a luat sticla din mâini și s-a uitat din toate părțile la dop, clătinând neputincios din cap și bodogănind:

– Oare cum l-au băgat?

L-am lăsat cu nelămuririle lui și am alergat pe terasă. Am nimerit în brațele lui Ticuță. M-a pupat pe amândoi obrajii.

– Ai auzit? A fugit Ceaușescu! Ți-am zis? E libertate, înțelegi?

Nu înțelegeam. Nu mă gândisem până atunci cam ce ar însemna asta, iar în clipa aia nu aveam răgaz, mă bucuram nebunește cu prietenii mei pentru că toată lumea se bucura și era molipsitoare starea aceea.

Ne îmbrățișam, săream în sus, strigam laolaltă cu miile de oameni din piață.

Și atât. Pe urmă ne-am uitat unii la alții. Nu știam ce avem de făcut mai departe. Parcă ajunseserăm cu trenul la capătul unei călătorii, într-o gară necunoscută.

Ne-a trezit din buimăceală unul care țipa la microfon, cu pumnul ridicat în aer:

– Tovarăși, apa de la robinete a fost otrăvită! Am primit telefon că teroriștii au otrăvit apa la stația de pompare din Răchiți. Tovarăși, mergeți în mod organizat acasă și spuneți la toți. Nu mai beți apă!

– Ei, vedeți? – s-a întors Ticuță spre noi. Eu de ani de zile vă spun asta!

N-am avut când să ne bucurăm de otrăvirea apei. Se instalase un microfon și în balconul de la partid, și cineva a strigat de acolo că apa nu e otrăvită, că asta era doar o diversiune a teroriștilor.

– Priviți, tovarăși… fraților, priviți! Beau apă de la robinet!

Vorbitorul a dat peste cap un pahar, ca să arate că nu era niciun pericol. Toți se uitau neîncrezători când la un balcon, când la celălalt.

Într-o parte se spunea că e albă, dincolo se spunea că e neagră. La teatru era umedă, la partid era uscată.

Oamenii nu mai știau pe cine să creadă. Erau panicați. Voiau să afle exact cum stătea treaba, fiindcă aveau copii acasă, nu era de joacă.

Grăsanul de la teatru a simțit indecizia mulțimii și a cerut să i se mai aducă niște apă de la robinet. A băut-o și a ridicat paharul gol deasupra capului, să-l vadă toată lumea.

Cei care se porniseră deja spre case au făcut stânga-mprejur.

– Să mergem la Securitate! Să dezarmăm Securitatea! În aceste momente își încarcă puștile și vine să ne ia libertatea!

– Fără violență! Comandantul Securității a anunțat că este cu poporul. Noi suntem poporul. Nu plecați de aici! Dacă plecăm, teroriștii pun mâna pe instituții și iau puterea. Să apărăm instituțiile! Să apărăm libertatea!

– Dictatorul a fost prins!

– Dictatorul a fugit, s-a ascuns în munți. Este păzit de teroriști care au numele lui tatuat pe piept și pe mâini!

– Fraților!

– Tovarăși! Domnilor!

Cei de la Partid aveau un televizor în balcon – îl instalaseră, în sfârșit, după ce unul se foise jumătate de oră cu aparatul în brațe. Cei de la teatru aveau un aparat de radio. Nu se înțelegeau deloc. Nici pomeneală de consens.

Noi, gașca de la „Rapsodia”, n-am riscat. Am băut numai bere și vin.

La cererea unui grup de revoluționari ieșiți atunci din tură, în salopete unsuroase, chelnerii au încălcat starea de necesitate și au început să vândă băutură. Ne-am aprovizionat de la ei când s-a terminat contribuția lui Buru.

Ca niciodată, Ticuță nu mai părea atât de radios când am destupat vinul. A tras primul un gât, direct din sticlă, și a dat-o mai departe.

– Începând cu sticla asta, vom deveni bețivi, a zis cu o mâhnire ciudată în glas.

N-am înțeles ce-a vrut să spună și nici el nu s-a grăbit să ne lumineze. Tăcea și se uita posomorât în jos. Așteptam toți să spună ceva, însă n-a scos decât un oftat de i-a fâlfâit cravata.

Uneori devenea brusc mai cumpătat, în toiul matrafoxelii, poate și datorită vârstei, și-atunci ne sfătuia șugubăț, ca un frate mai mare:

– Aveți grijă, mahomezilor, că alcoolismul duce la beție!

Am crezut că ne îndeamnă iar să bem mai cu măsură. Însă era mai mult decât atât. Ne-am strâns ciotcă în jurul lui.

– Până acum am băut cum am băut. Se chema că eram boemi. Făceam opoziție. Ne mai smulgea Ceaușescu câte o unghie cu cleștele, noi mai trăgeam o beție.

Îți mai tăia editura îngerii din poezie și-i înlocuia cu fluturi, te făceai muci. Te iei de mine, tovarășe Ceaușescu, de libertatea mea? Lasă că-ți arăt eu ție: mă îmbăt!

Dar de-acum, împotriva cui o să mai bem? Fără frondă, nu există boemă. Fiți atenți la ce vă spun, mânjilor: de-acum înainte, dacă bem, n-o să mai fim decât niște bețivi și atât.

Și a plecat. N-a zis la revedere, n-a strâns mâna nimănui, nici nu s-a uitat la noi, doar și-a luat diplomatul și s-a dus.

Nu prea înțeleseserăm ce a vrut să spună, dar atitudinea și înfățișarea lui – cu pălăria uriașă dată puțin pe spate,  încât părea un sfânt fălcos și încruntat, cu aura înnegrită de fum – ne-au dat sentimentul că asistasem la un moment de înțelepciune, la emiterea unui adevăr de care nu trebuia să ne îndoim.

Plecarea lui ne-a lăsat un gust amar, ne-a cam tăiat pofta de băut, și atunci ne-am decis să contribuim şi noi la victoria revoluției în Botoșani.

Gașca s-a spart în câteva grupuri mai mici. Unii au plecat acasă, alții au plonjat curajoşi în mulțime; alții, în frunte cu Buru, mai puțin sau chiar deloc pătrunși de mesajul lui Ticuță, au mai luat o sticlă de vin și au sărbătorit căderea dictaturii.

Eu cu Dorel și cu Florentin am luat-o spre Comitet. De peste tot, de prin birouri, cădeau cărți și fel de fel de hârțoage.

Clădirea părea o imensă hulubărie din care țîșneau stoluri-stoluri: porumbeii de hârtie își luau zborul, dar, parcă atinși de alice, fâlfâiau puțin, apoi se prăbușeau pe caldarâm.

Revoluționarii adunau cărțile cu brațul și le zvârleau în foc.

Atunci l-am văzut la balcon pe Urechilă, turnătorul nostru de la cenaclu. Se adresa mulțimii.

(După revoluție aveam să scriu un un articol în care îl deconspiram. Ziceam acolo că era clăpăug, că-i ieșeau urechile de sub căciulă ca niște foi de varză, carevasăzică era înzestrat să audă tot ce vorbeam noi.

El a venit la redacție cu un drept la replică, dar nu nega că fusese turnător, ci voia să dezmint chestia cu foile de varză. I-am zis că nu pot retracta total, pot cel mult să pun lobodă în loc de varză, la care el s-a înfuriat teribil și m-a dat în judecată.

Ne-am întâlnit la comisia de împăciuire de la primărie, cum era pe-atunci, și ne-am împăcat. După aceea, am tot zis despre el că fusese turnător, dar fără să mă mai leg de urechile lui.)

Ne-am luat toți după Urechilă – îi mai ziceam și Acolaboratoresei. Dorel, în stilul lui manufacturier, voia să-i scoată dictatura din cap și să-i bage în loc niște democrație. Proaspătă.

Chiar la intrarea în teatru am dat peste Buru. Îl lăsasem la restaurant să țină aprinsă flacăra frondei împotriva comunismului.

Dictatura se mai ținea într-o țâțână, încă nu era clar dacă se terminase sau nu. Iar el, în loc să bea contra, băgase sticla de vin spumos în buzunar și venise la revoluție.

Acum scria ceva pe genunchi. Câțiva inși se agitau și vociferau în spatele lui ca la iarmaroc. Când ne-a văzut, a venit fuga spre noi.

– Fac o listă cu Frontul Salvării Naționale. A spus la televizor că trebuie să facem peste tot feseneuri, să luăm puterea. Cine vrea să-l trec aici? Ne trebuie un director la teatru acum. Cine vrea să fie?

Nu glumea. Avea o listă cu revoluționarii care urmau să ocupe funcțiile importante în județ.

Cum ajunsese tocmai el să scrie lista aceea, n-am înțeles și nici nu ne-am întrebat atunci. Fuga lui Ceaușescu și toate întâmplările care au urmat erau atât de uluitoare, încât apariția lui Buru pe post de secretar al noii puteri părea, pentru moment, ceva normal. O bagatelă.

Probabil că, în momentul când noua putere a dat semne că vrea să se nască, el era singurul de pe-acolo cu pix și cu hârtie în buzunar.

Am refuzat toți trei, pe rând, postul de director al teatrului. I s-ar fi potrivit actorului Constantin Ghiniță, primul care vorbise liber de la balcon. Sau lui Marius Rogojinschi, actorul care cuvântase primul de la celălalt balcon, de la partid.

Totul părea să fie un spectacol bine regizat – și iată că avea și actori.

Era prea mult pentru noi să fim directori. Stânjenit de refuzul nostru, Buru a încercat să ne ofere altceva în domeniul culturii. Nu avea o listă cu posturile de ocupat.

Ne-a rugat pe noi să-i spunem cam ce funcții ar mai fi în cultură și să ne alegem ce ne place.

– Bagă-mă pe mine ceva la cultură! a strigat unul din spate, trăgându-l pe Buru de cot.

– Ceva… ce?

– Ceva cu orchestrele, că cânt la acordeon. Am școala populară de artă. Am luat diplomă la „Cântarea României”.

– Dar ai fost membru de partid?

– Eu? Doamne-ferește! Tata a făcut închisoare că s-a opus la colectivizare. Nu am fost membru de partid. Bagă-mă!

Buru, care nu avusese contact cu cultura decât atunci când strângea de pe masă paharele din care băuserăm noi, ne-a întrebat cam ce funcții ar putea fi în domeniul muzicii instrumentale. Să-i dea una, numai să scape, acordeonistului care se ținea scai de el.

Dar nici noi nu știam cum sunt organizate muzicile în democrație, așa că i-am sugerat să-l pună responsabil cu cheia Sol, să n-o fure careva în vălmășagul revoluției.

Buru era gata să scrie asta, dar acordeonistul i-a dat peste mână, iar pe noi ne-a înjurat, ne-a făcut diversioniști, elemente de dezordine, ceea ce a atras asupra noastră o salvă de înjurături și scuipați.

Ăla a fost botezul flegmelor, materie cu care aveam să ne întâlnim adesea în meseria noastră de ziariști, mai ales în prima parte a anului ’90, până după mineriadă.

Am lăsat noua putere să se înfiripe cum o da Dumnezeu, care de data asta vorbea prin gura bălbâitului de Buru și întărea cu mâna lui neînvățată cu scrisul.

Şi, renunțând fără urmă de regret la mărire și putere, ne-am despicat drum prin mulțime, către balcon. În capul scărilor dinspre foaier am dat de alt grup, adunat în jurul unui zdrahon cu pix și hârtie. Se înjgheba alt FSN.

Aici, lucrurile înaintaseră mai hotârât, încât se ajunsese până la subsolul administrației locale. Din ce-am prins cu urechea, în trecere, era disputată aprig, cu ghionți și cu înjurături, funcția de șef al cantinei de ajutor social. Cantina săracilor.

(Atunci am auzit prima oară că ar exista așa ceva la noi. Nu mult după aceea, când valul revoluției avea să mă poarte spre ziaristică, am căutat cantina săracilor și am scris de acolo unul dintre primele mele articole.)

Am ocolit în grabă grupul și am înaintat voinicește pe scări. În foaier era o forfotă de stup zgândărit cu nuiaua prin urdiniș.

Cineva găsise o armă de vânătoare, una obișnuită, din aia cu două țevi, care se frânge de la jumătate, iar acum o agita desupra capului și îi îndemna pe ceilalți să-l lege fedeleș pe teroristul care intrase cu acea pușcă în teatru, să-l ducă afară la judecata mulțimii.

Teroristul stătea în genunchi și plângea de se cutremura. Ploua cu pumni în capul lui şi cu picioare în coaste. Nici nu mai încerca să se ferească, le lua în plin.

Spunea ceva, dar nu se deslușea niciun cuvânt printre icnetele lui și printre țipetele revoluționarilor. L-au săltat și l-au pornit în șuturi spre ieșire.

Norocul lui a fost că l-a recunoscut un actor: era magazionerul teatrului. Pușca aia, una de recuzită, o avea pe inventar. Asta tot încerca el să spună revoluţionarilor, implorând să i-o dea înapoi, dar nimeni nu-l ascultase din moment ce toată lumea era pusă pe vânat teroriști.

De peste tot din ţară se raportau cifre mari la terorişti capturaţi, iar Botoşaniul nu putea renunţa la un terorist, poate singurul.

Intrarea în balcon era blocată de un ciorchine de revoluționari care se mușcau de mâini, de față, ca să ajungă la microfon. Când, în sfârșit, am ajuns și noi pe balcon, Urechilă nu mai era acolo.

Spre uimirea noastră, mulțimea ne-a întâmpinat cu scandări:

– Flo-res-cu! Flo-res-cu! Flo-res-cu!

Nu înțelegeam de ce scanda numele lui Florentin. De dimineață nu se dezlipise de noi. Nu avusese când să se remarce, fără știrea noastră, cu vreo faptă de letopiseț.

Florentin a salutat poporul cu mâinile în aer, stingherit, și s-a dat repede doi pași înapoi:

– Hai să fugim de aici, că mă pun ăștia șef la FSN.

Nu l-am ascultat. Trebuie să recunosc − l-am invidiat atunci. L-am împins într-o parte și am pășit până la balustradă. Mă așteptam să mi se scandeze și mie numele. Am dat cu ochii roată peste piață. Am făcut cu mâna. Am țopăit. Nimic.

Botoșănenii nu mă voiau. De fapt, nici pe Florentin nu-l voiau.

Ce se întâmplase?

Cine răzbea până la microfon începea să citească pomelnicul cu noua putere emanată din rândul revoluționarilor. Când auzeau un nume, manifestanții din piață îl aprobau cu aclamații sau îl respingeau cu huiduieli.

În timp ce noi ne târam în patru labe printre picioarele revoluționarilor care se băteau să ajungă la microfon, cineva citea o listă cu un FSN încropit pe coridor.

În lista aia era unul Florescu, habar n-am cine. Unul destul de merituos și de cunoscut, fiindcă numele lui era scandat cu forță și cu bucurie tocmai când am ajuns și noi pe balcon.

Însă imediat, de la celălalt balcon al revoluției, de la Comitetul Județean de Partid, cineva l-a contestat pe acel Florescu, cică fusese activist de partid în nu știu ce întreprindere, și mulțimea a început să-l huiduie.

Nu prea rezistau FSN-urile alea mai mult de câteva minute.

Dar, oricât de repede sucombau sub tirul de fluierături, apăreau altele și altele, într-un ritm căruia nu-i puteau face față niște revoluționari cu plămâni normali. Era prea mult de huiduit și de fluierat.

– Fraților! Ascultați-mă pe mine! – a început să strige unul la microfonul de la teatru. Să vină Curcă. Profesorul Curcă este arestat de o săptămână de Securitate. Să-l eliberăm, să fie el conducătorul nostru.

– Ba nu, Curcă e mort!

– Ba e viu! Curcă trăiește, fraților!

– Cur-că! Cur-că! Cur-că! – a izbucnit piața, aprobând furtunos și unanim.

Despre profesorul Petrea Curcă se zvonea că devenise disident de prin noiembrie. Până atunci fusese profesor de filosofie la Liceul Pedagogic − îl știam, deși nu predase la clasa mea.

Avea un doctorat în filosofie, ceva despre Marx. Și, brusc, devenise indezirabil după ce, la o ședință, spusese ceva mai mult adevăr decât în teza de doctorat și, se pare, ceva mai curajos.

De atunci se tot zvonea ba că era arestat, ba că era sechestrat la domiciliu, ba că fusese omorât.

Câțiva demonstranți s-au dus la Curcă acasă – locuia în apropiere – și l-au adus în piață. Omul stătea bine-mersi la televizor, în pijamale.

S-a îmbrăcat pe fugă, militărește, și a sosit grabnic în piață, încă legându-și cureaua și potrivindu-și pe cap căciula de miel.

A fost împins în față, la microfon. Când a trecut prin fața mea, în înghesuiala aia, m-a călcat pe bombeu. A durut. A fost primul și cel mai direct contact cu puterea proaspăt instaurată.

Iar țipătul de durere, scurt și înăbușit, a fost singurul sunet pe care l-am scos de la balcon, nicidecum discursuri înflăcărate, cum avea să se scrie a doua zi în ziar, făcând din mine, pe nedrept, un erou al revoluției de la Botoșani.

Manifestanții l-au primit pe Curcă cu urale şi i-au scandat numele minute în șir. A fost unanimitate. Era susținut, la microfon, din amândouă balcoanele.

O mică și cu totul scuzabilă desincronizare între agitatorii de la cele două microfoane făcea să se audă „Cur” de la Partid și „Că” de la Teatru, dar împreună, legat, ieșea un „Curcă” amplu și optimist.

– Cur!
– Că!
– Cur-că! Cur-că!

Florentin s-a întors spre noi și a întrebat:

– Cur că ce?

Am izbucnit în râs.

– Da, fraților, se auzea din balcon, domnul Curcă e printre noi! A fost arestat de acasă, de la Santa Mare.

– San-ta Ma-re! San-ta Ma-re!

– Frați români! Botoșăneni! Domnul Curcă este profesor! Să avem în fruntea noastră un intelectual de marcă!

– Mar-că! Mar-că!

Profesorul a făcut semn cu mâna să înceteze strigătele, ca să spună și el ceva. Dar mulțimea i-a aplicat pe loc, și fără menajamente, o corecție:

– Nu mai da din mâ-nă! Nu mai da din mâ-nă!

Nimic altceva nu făcea din el un candidat nepotrivit la șefia județului, după jumătate de secol de dictatură. După acest retuș fin, dar esențial, Petrea Curcă s-a mutat din balconul Teatrului la Comitetul Județean.

Revoluționarii îi făceau loc să treacă prin mulțime. Noi ne-am ținut pe cărărușa din urma lui și, într-un minut, eram în sediul Partidului. Nu știam încotro să apucăm, fiindcă niciunul dintre noi nu mai intrase vreodată acolo.

Ne-am rupt de grupul care roia în jurul lui Curcă și am luat-o la întâmplare pe holuri. Eram curioși să vedem cum e înăuntru. Am încercat să ne băgăm nasul în câteva birouri, dar erau deja ocupate de revoluționari care nu ne lăsau să intrăm.

Ei nu s-au mai mișcat de acolo zile întregi, au rămas să păzească birourile de teroriști și, până la urmă, au rămas definitiv, ca funcționari noi, nepătați.

Doar la veceu am putut intra, însă nu era nici o scofală să-l ocupăm ca să revendicăm o funcție mai târziu, pe principiul primului venit.

Am bătut toate coridoarele din cap în cap mai bine de o oră, fără să contribuim cu ceva concret la victoria revoluției. Nu mai era nimic de făcut.

Ce fusese de aruncat se aruncase, activiștii ăia mari fugiseră de mult, fiecare scaun era ocupat de un revoluționar, la fiecare geam era un ciorchine de anticomuniști, iar balconul gemea de lideri proaspeți.

Eram dezamăgiți. Nu știam cât de aproape ne aflam de comoara Securității.

Era frumos la Partid. Nici pe departe luxul la care mă așteptam, dar frumos.

Semăna cu o școală obișnuită, numai că fuseseră smulse toate tablourile de pe pereți, chiar și reproducerile după „Carele cu boi” ale lui Grigorescu sau după peisajele lui Andreescu. Unele fuseseră aruncate pe geam și sfârșiseră în foc, iar pe altele le duseseră revoluționarii acasă ca amintire.

Sediul Comitetului Județean de Partid rămăsese fără pază − milițienii care îl încinseseră de dimineață cu un brâu albastru dispăruseră, așa că orice obiect mai mic decât un birou, ceva ce putea fi cărat în spinare, dispărea fără nici un fel de opreliște.

Chiar mă mirasem, la intrare, de ce erau așa de burduhoși revoluționarii care părăseau sediul.

Noi n-am vrut să furăm nimic de la Partid, dar până la urmă n-am plecat cu mâna goală. Așa s-a întâmplat. Și nu pot spune că a fost un furt.

Ne-am luat după manifestanții care ieșeau cu câte ceva ascuns sub haine. Ce puteau să ia? Cărți, tablouri, hârtie de scris, creioane, un preș mai mic, pe unul l-am văzut ducând un scaun pe cap, altul căra pe umeri un radio cât un cufăr, o femeie a ieșit cu un braț de umbrele identice, negre și lungi, cu mâner încovoiat, ca la cârje.

Florentin, cum nu se poate el abține când îi vine ceva pe limbă, a și comentat − cică numai o femeia putea să ia atâtea cârje. Nu știu ce era cu umbrelele alea şi ce rost aveau ele în clădirea Partidului.

Pâș-pâș pe urma hoților, în sens invers, am ajuns la subsol. Spre surprinderea noastră, în loc de putoarea subsolurilor de bloc ne-a atins direct la stomac un miros de mâncare gătită.

Am mai coborât o scară și ne-am pomenit în mijlocul unui restaurant. Ce mirare! Habar n-aveam că există așa ceva acolo.

Nici țipenie de revoluționar. Doar mese și scaune răsturnate, parcă se învârtise un tractor printre ele. Multe nu mai aveau toate picioarele.

De acolo se înarmaseră revoluționarii pe care îi văzusem afară cu câte un picior de scaun în mână, gata să-i cotonogească pe teroriști și pe sovietici, dacă aveau să treacă Prutul cu tancurile lor, așa cum se zvonea.

Se vorbea tot mai mult despre teroriști la microfoanele de afară și, trebuie să recunosc, lui Florentin și lui Dorel le cam tremurau izmenele de frică. Mie, nu, că eu nu aveam izmene, situație ce avea să se schimbe radical foarte curând și cu totul neașteptat.

Din salonul restaurantului, mergând pe unda miroznelor, am ajuns în bucătărie. Pustiu și acolo. Niște lăzi frigorifice mari, ca de alimentară, se întindeau de-a lungul unui perete.

Toate erau deschise, cu capacele ridicate, iar în ele, nimic, numai gheață. Ni s-a părut tare ciudat că, în afară de două căzănele de inox, nu mai exista altceva, ca într-o bucătărie: farfurii, tacâmuri, fețe de masă.

Mirosea a carne friptă pe plită și a ouă prăjite, semn că bucătarul se apucase de gătit, dimineață, dar – a zis Florentin – l-a prins revoluția și i-au ieșit cotletele comuniste pe-o parte și democratice pe cealaltă.

Am cotrobăit prin toate dulapurile, prin sertare, în cuptor și n-am găsit decât un colț de pâine, uscat. L-am băgat în buzunar, să-l rod mai târziu.

La ieșire am luat-o pe alt coridor și am dat într-o scară îngustă, de serviciu. Am urcat două sau trei etaje și am ajuns într-un hol micuț. În capătul holișorului era o ușă închisă.

Am ciocănit doar așa, în joacă, să auzim niște înjurături noi, cum ni se întâmplase de fiecare dată când am vrut să intrăm într-un birou deja ocupat de revoluționari.

Însă de data asta nu ne-a alungat nimeni. Biroul era gol, părea nerevendicat. Revoluționarii îl abandonaseră fiindcă era cam lăturalnic și riscau să nu-i bage nimeni în seamă.

Luaseră însă mesele și scaunele, două și două, după urmele picioarelor din mochetă și după sertarele făcute surcele și aruncate pe jos. Nu mai rămăseseră decât două fișete de metal, și alea sparte, trântite cu ușile în jos. Peste tot erau împrăștiate hârtii și hârtiuțe.

Nu era nimic interesant în cămăruța aia și am fi plecat dacă Dorel, curios din fire și obișnuit de la bibliotecă să apuce cu mare grijă fiecare petic de hârtie, nu s-ar fi aplecat să ia de jos un dosar subțire, legat cu sfoară.

L-a deschis la întâmplare, a plimbat privirea pe pagină, apoi a început să dea filă după filă, tot mai preocupat. Ne-a arătat și nouă.

Pusese mâna pe un dosar secret al Securității. Scria asta pe copertă.

Erau fel de fel de hărți, tabele, scheme, fotografii cu clădiri din oraș, pagini întregi cu rapoarte scrise de mână sau la mașină.

Aveam sub ochii noștri planurile de acțiune în caz de situații speciale: război, cutremur, inundații, foamete și, chiar așa, revoltă.

Ne-au atras atenția, la prima privire, niște liste cu numele unor oameni pe care îi cunoșteam ori de care doar auzisem.

În primele rânduri, sus, erau ștabii de la Partid. Îi știam după nume. Mai jos am descoperit ziariști locali, directori de întreprinderi, de școli, tot felul de șefi mai mari sau mai mici, destul de cunoscuți într-un oraș nu chiar așa de mare, precum Botoșaniul.

Dorel, o enciclopedie de bârfe și de flecăreli urbane, a recunoscut nume de judecători, procurori, milițieni. Câțiva ziariști de la „Clopotul”, singura publicație locală, pe care îi știam din vedere sau numai după semnătură, apăreau acolo cu grade militare și cu tot ce aveau ei de făcut în situații deosebite.

În alt dosar cules de pe jos am găsit planurile alimentării cu apă a orașului și, iarăși, o listă cu nume de ștabi și stăbuleți care, în situații de urgență, săreau instantaneu din izmenele civile în pantaloni cu vipușcă și aveau grijă de apa de băut a botoșănenilor, mai exact a acelor botoșăneni care întrebuințau așa ceva.

Misiunea fiecăruia era detaliată la liniuță. Numele lor nu îmi spuneau nimic. Poate Dorel să fi auzit de ei, dar nu l-am mai întrebat, fiindcă toți trei eram băgați cu capetele până la umeri în dosarele strict secrete, absorbiţi de lectură.

Mă întrebam dacă responsabilii cu apa chiar se activaseră la răzmeriță și ar fi putut fi găsiți în acele momente la stația de pompare din Răchiți sau pe malul lacului de acumulare de la Bucecea, pe Siret, unde apa orașului era otrăvită jumătate de oră și potabilă în următoarea jumătate.

Se tot striga asta la microfon: când așa, când așa.

Erau tare interesante dosarele alea. Ne plăcea să le citim. Arătau gradul și preocupările ascunse ale unor concetățeni altminteri stimabili. Erau pline cu date despre economia județului nostru, cu totul diferite de cele din ziare sau de ceea ce învățaserăm noi la școală.

Florentin a dedus că nimeriserăm în biroul securiștilor care se ocupau de Comitetul Județean de Partid. Cum existau securiști la el, la „Electrocontact”, care păzeau să nu ne fure americanii secretele prizelor electrice, așa existau, la vedere, în fiecare întreprindere și în fiecare instituție importantă.

Era de neînchipuit cum scăpaseră dosarele de curiozitatea revoluționarilor. Probabil nu-și dăduseră seama. Intraseră doar să ia scaunele și birourile.

Ca să descopere ce comori stăteau ascunse între coperțile dosarelor ar fi trebuit să le citească, măcar să le răsfoiască, așa cum făceam noi.

Dar nimeni dintre adevărații revoluționari nu avea atunci timp de citit și, cum avea să se vadă mai târziu, mulți nu prea avuseseră nici până la revoluție.

Era vremea faptelor. Trebuiau să apere instituțiile de teroriști.

Ne-am gândit să punem bine dosarele alea, să nu se piardă în focul revoluției informații importante despre unul dintre județele țării.

Dorel și-a burdușit sacoșa, Florentin − gentuța de umăr, eu mi-am îndesat câte am putut la curea. Am hotărât să le ducem la Dorel acasă și să ne întoarcem mai târziu după celelalte.

Bine-am făcut atunci că am luat cât puteam duce. Pentru că, seara, când ne-am dus după a doua încărcătură, am găsit câțiva revoluționari cărând hârtii cu brațul din clădire, poate și din biroul securiștilor: le aruncau pe foc, în mijlocul pieței, să se încălzească.

Păzeau sediul de teroriști, înarmați doar cu niște picioare de scaun și cu niște doage luate de la butoaiele cu varză murată din piață.

Drept să spun, i-am invidiat pentru neînfricarea lor. Nu ne-au mai lăsat să intrăm, au zis că toate birourile sunt pline cu revoluționari, că nu mai e niciun loc.

Am ridicat fișetele în picioare, să vedem ce mai rămăsese în ele. Erau și câteva dosare, nu foarte importante, însă le-am luat să le citim mai târziu pe îndelete.

Și în cele mai anoste documente găsești uneori lucruri interesante, la fel cum în cele mai proaste cărți sclipește câte o replică memorabilă ori scoate capul vreun personaj demn de atenție.

În rest, erau numai tipărituri: culegeri de legi și decrete, cuvântări, cărți de drept, broșuri de propagandă, ziare puse la grămadă. Nu ne-am mai obosit să le răsfoim.

Fișetul în care cotrobăiam eu avea raftul de jos, raft de tablă, îndoit cu lovituri de bocanc. Se vedeau urmele loviturilor. Cine spărsese fișetul nu se mai aplecase până la podea să vadă ce e acolo.

M-am pus pe burtă și am strecurat mâna pe sub raftul îndoit. Am tras afară câteva teancuri de coli A4, fine, o plăcere să scrii pe ele. Câteva sute de coli.

Hârtia de scris era o raritate, aşa că am împărțit-o frățește, la ochi.

Când am mai bâjbâit o dată pe după raftul îndoit, am simțit la mână o sforicică. Abia puteam să o țin între degete. Am tras încet, încet, până am putut să o înfășor o dată după deget.

Era un șnur de bocanc. La capătul șnurului era și bocancul. L-am dibuit apoi și pe celălalt. Nu a fost ușor. Chiar m-am tăiat puțin la mână în muchia raftului, devenind astfel primul rănit al revoluției din Botoșani, calitate pe care nu mi-a recunoscut-o nimeni.

Dar a meritat. După un minut țineam în mână o pereche de bocanci negri, militărești, cu carâmbi înalți, nou-nouți.

Fiindcă bocancii erau numai doi și nu-i puteam împărți cu prietenii mei, mi i-am adjudecat. I-am încălțat fără să mai stau pe gânduri. Îmi veneau perfect. Parcă ar fi fost un dar din partea Securității.

Încălțările mele puturoase și cu găuri în tălpi le-am plasat strategic după ușă, ca să protejăm dosarele rămase, până aveam să ne întoarcem după ele.

Încălțat cu bocancii ăia noi, rezistenți și frumos mirositori, eram fericit. M-a cuprins un fel de euforie, simțeam un imbold nestăpânit de a face lucruri remarcabile.

Am vrut să iau și eu un picior de scaun de pe undeva, să apăr cuceririle revoluției, dar prietenii mei m-au potolit.

Le mulțumesc și acum: datorită înțelepciunii lor, am renunțat la glorie și, scotocind mai departe în fișet, m-am ales cu izmene și cămașă de corp, tot militărești, din pânză, plus o vestă și o pereche de mănuși.

Eram emoționat de-a dreptul. Eu nu-i dădusem nimic revoluției, iar ea îmi dădea mie atâtea!

N-a trebuit să mă gândesc de două ori. Am intrat cu mare viteză în hainele noi și, chiar dacă pe deasupra aveam tot îmbrăcămintea veche, eu mă simțeam cu totul alt om.

M-am schimbat. Nu doar de haine. Am simțit, odată cu căldura izmenelor și a cămășii de corp, că mă cuprinde o încredere de neclintit. E o prostie zicala asta a noastră că nu haina face pe om. Eu așa cred.

Am vrut să ne ducem la Dorel să punem bine documentele, dar la ieșire ni s-a pus în cale niște salam. Era salam adevărat, din carne. Mirosea de la depărtare.

În holul central al palatului era o masă. Cineva scotea salam și pâine dintr-o cutie și le împărțea revoluționarilor.

Doamne, ce frumos era salamul ăla! Avea două fundițe la capete, iar la mijloc purta o cingătoare de hârtie în culori aprinse.

Două rânduri de rombulețe argintii îl străbăteau de la un capăt la altul. Pielița strălucea ca oglinda. Iar felia, tăiată pieziș, arăta un belșug nebun de carne cu insule minuscule de slănină, într-o simetrie perfectă, parcă așezate cu mâna.

Era salam adus de la Gospodăria de Partid, ceva ce activiștii mâncau în fiecare zi la restaurantul de la subsol, iar acum se înfruptau și revoluționarii. Ne-am așezat și noi la coadă și ne-am susținut unul pe altul ca să nu fim împinși în afară.

După câteva îmbrânceli, am ajuns la altar și ne-am împărtășit cu pâinea și salamul revoluției.

Eu m-am așezat încă o dată la rând, că-mi era foame de prin septembrie, dar un tip cu un băț în mână − bățul de la pancarta cu care venise să demonstreze împotriva huliganilor de la Timișoara −, m-a tras afară, m-a demascat, și toți revoluționarii au început să mă înjure.

Strigau la mine că de ce stau de două ori la coadă? – nesimțit ce sunt! Să iau doar o porție, să ajungă la toți.

Ce era să fac? Am înghițit în sec și am plecat privind neîmpăcat înapoi.

De ieșit, se ieșea ușor din palat. Mai greu era să intri. Ușa era păzită de câțiva zdrahoni. Salamul nu ajungea pentru toți.

Deși purtam pe dedesubt haine de securist, revoluționarii din piață nu m-au mirosit. Se mai împuținaseră după ce devenise clar că se terminase cu Ceaușescu.

La statuia lui Eminescu, chiar în fața Teatrului, ne-am întâlnit iar cu Buru. Făcea el ce făcea și numai pe lângă poeți își găsea loc.

Era cam posomorât fiindcă, după ce scrisese cu mâna lui lista cu noua conducere a județului, ca secretar de ocazie, până la urmă alții, mai rapizi și mai bine orientați, ocupaseră birourile de comandă din palat, iar el fusese dat la o parte.

Când ne-a văzut, s-a mai înseninat puțin la față. Ne-a întâmpinat în felul lui, cu sticla de șampanie pe care, spre bucuria noastră, o trecuse neatinsă prin valurile acelei amiezi agitate.

Fără să se gândească o secundă la consecințe, Buru a dezlegat dopul din frâiele lui de sârmă și a tras un pod de palmă sănătos în fundul sticlei, cum știa el că se face.

Pocnitura a răsunat în piață ca un foc de armă.

Un urlet grozav a clocotit în piață și oamenii au început să alerge în toate părțile. Un bărbat cărunt, cu pungi negre sub ochi, a strigat la microfon, de la balconul teatrului, că teroriștii trag în popor. Lunetiști.

Și-a desfăcut haina și, cu pieptul gol, se întorcea în toate direcțiile și striga:

– Unde sunteți, ucigașilor? Mercenari ai lui Ceaușescu cu c mic! Maimuțoii neamului! Trageți aici, dacă aveți curaj, nu în popor! Nu trageți în copiii noștri!

Un ofițer de armată a apărut tot atunci la balconul de la Partid și a anunțat că, de la aeroportul Salcea, se îndreaptă către Botoșani aviație inamică. Că invadatorii au fost somați să părăsească spațiul aerian al județului, dar au refuzat.

– Cetățeni! În calitate de comandant al trupelor din Botoșani, am ordonat bateriei de rachete să întâmpine cu foc aviația ostilă!

După câteva minute, același ofițer a strigat că teroriștii blocaseră gurile de lansare și rachetele nu puteau ieși din puțurile lor. Pur și simplu nu li se deschideau capacele.

Ochii tuturor, bulbucați de spaimă, s-au ridicat spre cer în așteptarea avioanelor inamice. Spre cinstea botoșănenilor, adică și a mea, nimeni n-a fugit.

Așteptam moartea să coboare peste noi în rafale de mitralieră.

Am stat, am stat și, dacă am văzut că moartea nu mai vine, l-am luat și pe Buru cu noi și am pornit spre Parcul Tineretului, la Dorel.

Dar din urmă ne-a ajuns și ne-a luat cu el un val de revoluționari plecați să caute teroriști pe clădirile din jurul pieței.

Am fost împinși în sus, spre parcul Eminescu. Când am ajuns la UCA, hotelul Partidului, patru soldați cu pistoale-mitralieră încercau să apere un milițian de furia mulțimii.

L-am recunoscut pe Mitică, prietenul din copilărie al lui Ticuță. Era bătut și plin de scuipați. Mulțimea urla că e terorist și voia să-l spânzure pe loc, dar soldații îl apărau. Până a ajuns la TAB-ul armatei, a mai luat câțiva pumni în cap și câteva flegme pe epoleți.

Mitică, blajinul Mitică – terorist? Nu ne venea a crede.

Nea Manole, administratorul de la UCA, prietenul nostru, ne-a povestit ce se întâmplase.

Mitică venise la prietenul lui, cazat la hotelul Partidului, să mănânce. Ăla avea niște cârnați de acasă şi îi ținea atârnați pe balcon, la rece.

Când Mitică a ieșit să ia mâncarea, cineva din stradă l-a văzut cu cârnatul în mână și a dat alarma: un terorist a montat un simulator de tragere pe balconul hotelului!

Câțiva bărbați cu banderole tricolore pe braț s-au cățărat pe TAB și au început să lovească în turelă cu pumnii. Cereau să le fie predat teroristul.

Nu voiau în ruptul capului să admită că fusese vorba de o confuzie, ceea ce, de altfel, era lesne să se întâmple, dată fiind asemănarea înșelătoare dintre un cârnat atârnat în balcon și un simulator de tragere.

Asta pentru că niciunul nu văzuse vreodată un simulator, iar mulți cam uitaseră cum arată un cârnat.

Dacă a văzut că n-are cu cine se înțelege, comandantul a dat un ordin sec și TAB-ul a luat-o încetișor spre parcul Eminescu ducând în burta lui de oțel, pe lângă echipaj, un cârnat afumat, un milițian pe jumătate mort de spaimă, iar deasupra, pe blindaj, câțiva revoluționari hotărâți să nu lase armata să-l facă scăpat pe terorist.

Ne-am cocoțat și noi pe blindat ca să vedem unde era dus Mitică și să depunem mărturie, dacă ar fi fost nevoie, că nu era decât un milițian luat cu hurta de la un post comunal.

Se purtase frumos cu noi de dimineață, în restaurant, aşa că merita să facem măcar atât pentru el. Și, oricum, altceva nu prea mai era de făcut pentru victoria revoluției, care după câteva ore de agitație confuză, dădea semne de netăgăduit că va degenera în democrație originală.

După o sută de metri, la poarta parcului era păruială mare în jurul unei mașini de pâine. Un grup destul de numeros o oprise ca să verifice încărcătura. Se zvonise că pâinea ar fi fost otrăvită de teroriști, care puseseră otravă în loc de drojdie.

Voiau să scape în felul ăsta de o mare parte din populația ce se revoltase împotriva regimului. Era bătaie pe franzele.

Revoluționarii cu banderole au sărit de pe TAB și s-au apucat să facă ordine, așa că franzelele au fost împărțite în mod organizat și oamenii cu plecat cu ele în brațe să verifice acasă dacă sunt otrăvite.

Noi ne-am continuat drumul pe TAB către Casa Tineretului, apoi spre cartierul Primăverii. Ne îmbrățișam tustrei, strigam în cor „Dacii înving oricum”, le arătam trecătorilor semnul victoriei cu degetele rășchirate în V, iar ei ne răspundeau ridicând mâinile în aer și dansând de bucurie ca la meci.

Cum TAB-ul abia se târa printre oamenii care ocupaseră tot bulevardul, mulți se țineau după noi și strigau „Dacii înving oricum!”, în ritmul impus de Florentin.

Se ridicase în picioare pe TAB și dirija corul revoluționarilor. Și această joacă a noastră a fost consemnată a doua zi, în ziar, pe prima pagină, ca fiind un aport eroic la victoria revoluției.

Comandantul TAB-ului, văzând că a scăpat de îndărătnicii revoluționari cu banderole, ne-a dat și pe noi jos în dreptul Maternității.

Florentin a propus să intrăm, să facem niște copii, ori măcar să verificăm dacă laptele sugarilor nu fusese otrăvit, fiindcă se părea că în ziua aceea nimic nu scăpa neatins de otravă.

Pentru că plimbarea cu TAB-ul ne îndepărtase de blocul lui Dorel, ne-am abătut pe la un prieten de-al nostru, care mă găzduise câteva luni, cât fusese nevastă-sa fugită cu altul, și am lăsat dosarele la el.

Acolo erau în siguranță. Era cu desăvârșire exclus riscul ca prietenul nostru sau năbădăioasa lui nevastă să citească vreo pagină.

Nu aveam un plan cu dosarele alea. Nici nu știam exact ce era în ele. Ne făcuserăm o idee vagă doar cât le frunzărisem în birou. Bănuiam că e vorba despre lucruri importante, doar erau strict secrete, și că trebuie salvate de la foc și păstrate, așa că le-am luat.

Le-am lăsat la amicul nostru și am fi uitat de ele dacă întâmplarea nu ar fi făcut să ajungem toți trei reporteri la „Atitudinea”, primul ziar democratic apărut în Botoșani după revoluție.

N-am șantajat pe nimeni cu hârtiile alea, n-am bătut toaca în târg că le avem și nu am spus nimănui ce scria în ele.

Dar când Iliescu a despicat în două apele presei botoșănene − de o parte fostul ziar al PCR-ului, iar de cealaltă parte „Atitudinea” noastră −, am început să ne apărăm pozițiile publicând câte ceva de fiecare dată când foștii ziariști comuniști ne atacau în gazeta lor.

În felul ăsta i-am mai rărit, iar celor care n-au vrut să lase pixurile jos nici când i-am demascat măcar le-am mai amorțit puțin limbile.

Pe la sfârșitul lui februarie, începutul lui martie ’90, ne-am pomenit la redacție cu un polițist tare supărat pe presa democratică. Ne-a spus că ne leagă fedeleș pe toți și ne dă foc dacă nu îi predăm documentele pe care le tot publicăm în ziar.

Așa primise ordin de la comandantul poliției, colonelul Diamandescu.

Spre mirarea noastră, un căcăcios de coleg de-al nostru, un bigot care se închina la fiecare început de frază când scria un articol (dar se vede că Dumnezeu nu-l asculta, că tot proaste îi ieșeau), a scos din sertar câteva dosare și i le-a dat.

Erau alte dosare. Pe ale noastre le mutaserăm la Dorel și mai scoteam de acolo câte o filă când aveam nevoie.

Înseamnă că mai luaseră și alții dosare secrete din biroul securiștilor. Polițistul a plecat mulțumit și ne-a lăsat în pace o săptămână, până la următorul număr, când am publicat încă o pagină cu ștampila „Strict secret”.

A doua oară a venit alt polițist, de data asta în civil și mult, mult mai supărat.

În redacție eram numai eu și cu Florentin, jucam table.

Polițistul, în civil, s-a așezat cu fundul pe colțul biroului, ne-a împrăștiat pulurile cu mâna, mi-a stricat o poartă-n casă și, fără introducere, ne-a somat să-i spunem de unde tot scoatem documentele alea. Să i le predăm pe toate.

Democrație, democrație, dar așa ceva nu avem voie să publicăm, nici măcar să deținem. Și dacă, întâmplător, ne-ar cădea un document în mână, așa, din cer, mergând pe stradă, nici să nu-l citim dacă vedem pe el ștampila cu „Strict secret”.

Să nu ne pună dracul să nu i le dăm pe toate, chiar atunci, că o încurcăm. Fără mănuși, fără farafastâcuri birocratice: pur și simplu o luăm în freză pe stradă, dă o mașină peste noi.

I-am zis că documentul reprodus în ziar l-am găsit în birou, printre alte hârtii.

Redacția de la „Atitudinea” era atunci într-unul dintre birourile fostului Comitet Județean al PCR. Câțiva băieți îl ocupaseră la revoluție și nu-l mai eliberaseră.

Acolo dormiseră, acolo mâncaseră vreo două luni de zile, până când unii au primit niște funcții și au plecat prin alte birouri, iar ceilalți au rămas în continuare și, de-acum, făceau parte, într-un fel, din redacție, deși nu scriau niciun rând.

Stăteau pe-acolo de dimineața până seara, fără vreo treabă anume, și toată lumea din palatul administrativ îi știa de ziariști și îi trata ca atare, iar ei nu voiau să contrazică pe nimeni.

Biroul ne rămăsese așa cum se găsea în momentul revoluției, cu mobilier, cu hârțoage în sertare, cu telefon, chiar cu câteva umbrele nou-nouțe. Și acolo găsiserăm, cică, documentele.

Polițistul nu ne-a crezut. Era, de fapt, un fost securist, știa prea bine de unde proveneau documentele. N-aveam cum să-l aburim. Matca nu murise, lucra în continuare în stup și își trimisese albinuțele să recupereze mierea de la prădători.

A cotrobăit prin toate sertarele, dar n-a găsit ce căuta. A plecat amenințându-ne încă o dată că ne mănâncă pușcăria dacă nu predăm documentele.

A revenit a doua zi cu o somație scrisă, semnată de șeful poliției județene, și cu un procuror.

Ne-a pus pe toți, câți eram atunci în redacție, să declarăm în scris de unde avem documentele pe care le publicăm în ziar și unde le ținem ascunse.

Eu am scris că nu ascund nici un document nicăieri, că mi le aduce o păsărică în cioc, la fereastră, fix cu o zi înainte de a trimite ziarul la tipografie, dar oamenii legii – așa ne învățaserăm să le spunem – nu m-au crezut. Au rupt declarația și m-au pus să scriu alta.

Într-o lună de zile, de când apărea gazeta noastră, apucaserăm să pricepem ce putere aveam, prinseserăm curaj.

Nu ne mai tremurau izmenele când se rățoia la noi unul sau altul, indiferent de funcția lui, mai ales polițist, într-o vreme când foștii milițieni încă nu-și intraseră bine în pielea cea nouă − nu ieșeau în oraș decât pentru urgențe, iar atunci umblau în vârful picioarelor, să nu atragă atenția.

Însă, de data asta, cu legea pe masă și cu procurorul în coasta noastră, nu era de glumit. Am povestit totul exact așa cum a fost și am dezvăluit ascunzătoarea.

După ce a comparat declarația mea cu a lui Florentin Florescu, securistul a zis, încântat, că da, se pupă, și ne-a cerut să-l însoțim acasă la Dorel, de unde a luat sacoșa cu documente.

Dosariada părea încheiată.

Numai că eu omisesem un detaliu în declarație. Când publicasem prima oară un document în ziar, la tipografie nu dusesem originalul, din cauză că greu mai recuperai ceva de acolo; iar dacă se întorcea vreo hârtie în redacție, era boțită, murdară de tuș, inutilizabilă.

Copiasem mai multe documente, care mi se păruseră mai interesante pentru ziar, și lucrasem numai cu copiile.

Despre copiile alea nu am declarat nimic. Le țineam în apartamentul abandonat al lui Buru. Câtă vreme Poliția nu avea un echipaj specializat în speologie, erau în siguranță acolo.

Așa că, pe la jumătatea lui martie, am mai pocnit un comunist cu o caracterizare de la Securitate. De data asta am fost luat pe sus și dus la Poliție.

Am dat declarații, cu doi polițiști și cu un procuror pe capul meu, o zi și o noapte, până am făcut gaură în tăblia mesei. Mi-au spus că mi s-a întocmit dosar penal pentru deținerea fără drept a unor documente secrete și punerea lor în circulație, sau cam așa ceva.

Le-am dat toate copiile pe care le mai aveam. Şi, chiar dacă după aceea nu am mai publicat nimic, ei tot credeau că mai ascund pe undeva niscaiva fițuici secrete și, până m-am mutat la Iași, m-au mai chemat de câteva ori la Poliție pentru alte declarații.

Nu știu ce s-a întâmplat cu dosarul după plecarea mea din Botoșani.

Mă gândesc că poate și asta a contribuit, ulterior, la condamnarea mea pentru un articol.

N-a murit nimeni la Botoșani, la revoluție, nu s-a tras niciun glonț, dar ăsta n-a fost motiv să nu apară sute de revoluționari cu carnet.

Chiar și anul ăsta, 2018, la atâția ani de la acele întâmplări pașnice, s-au mai dat zece hectare de pământ pentru zece eroi ai revoluției de cârpă din Botoșani, care abia după 29 de ani și-au amintit să își facă și ei carnet de luptător în ’89.

Ba da, a fost rănit cineva. Nu pun la scoteală rănirea mea la deget, când am cotrobăit în fișet. E vorba de un rănit de glonț.

Șoferul Iulian Domnescu, născut în 1958, trecea cu TIR-ul prin oraș în ziua de 22 decembrie 1989. Nu participa la revoluție, omul își făcea treaba: căra marfă. La un moment dat, din față i-a venit o mașină militară condusă de un soldat. În dreapta stătea un ofițer.

După ce a trecut de mașina militară, șoferul de TIR a simțit că îi curge sânge din piept. Nu îl durea nimic, dar sânge curgea. Fusese împușcat. Cel mai probabil din greșeală.

Nu s-a aflat nici până azi cine l-a împușcat, cum de s-a tras acel unic glonț la revoluția din Botoșani.

Domnescu a supraviețuit după câteva operaţii şi vreo cinci luni de stat prin spitale. În lipsa unor eroi veritabili, este considerat singurul rănit în revoluția botoșăneană, deși nu a participat la evenimente. Trecea și el pe acolo.

Oricum, avem un rănit printre sutele de revoluționari, dintre care mulți au primit pământ, scutiri de impozite, repartiții de case şi spaţii comerciale, iar 62 dintre ei primesc și acum indemnizație de revoluționari.

Cel rănit este singurul care nu-și mai primește îndemnnizația. Din 2010. Pentru că nu și-a schimbat la timp carnetul.