Rănit în atacul din Las Vegas: "Atunci mi-am spus − Nu o să mor în noaptea asta. Nu aici"

Jason Plowman împlinește 27 de ani în noiembrie. Trăiește în California și lucrează la afacerea familiei sale − un magazin cu piese auto pentru camioane și alte mașini de mare tonaj.

Înainte de aniversarea din acest an, Jason a decis, împreună cu familia și iubita lui, să urmeze tradiția începută în urmă cu trei ani și să participe cu toții la un festival de country music.

În Las Vegas.

Jason se numără acum printre cele 546 de persoane rănite în cel mai sângeros atac cu armă în mulțime petrecut pe teritoriul SUA în acest secol.

În acea noapte de 1/2 octombrie, tânărul californian a trăit 10 minute în care n-a auzit decât rafale și urlete. A văzut oameni înspăimântați, căzând sub ochii lui. (Puteți urmări aici secvențe video greu de suportat).

Am făcut cunoștință cu Jason printr-un prieten comun, iar el a acceptat să povestească pentru cititorii PressOne amintirea acelei nopți și felul în care i-a schimbat viața.

*

− Ce făceai în seara aceea în Las Vegas? Erai în vacanță?

Jason Plowman: Eram în Vegas însoțit de prietena mea, de familie și de câțiva prieteni, pentru a petrece la festivalul Route 91 Harvest. Participam pentru al treilea an consecutiv, din patru, de când se organizează.

A devenit o tradiție de familie după ce am auzit de acest festival, și am de gând să merg și în viitor.

Înainte de atac, vedeam știri de genul ăsta la televizor, dar nu-ți trece niciodată prin cap că ți s-ar putea întâmpla ție, familiei tale sau apropiaților.

− Cine mai era cu tine?

− Eram la vreo 6 metri de prietena mea, luându-mi ultima băutură înainte să se termine concertul. Urma să mă întorc lângă ea după ce cântecul avea să se fi terminat. Dar asta nu s-a mai întâmplat.

− Se spune că, în momente de genul ăsta, oamenii au tendința de a vedea și de a reține detalii stranii. Ai vreo astfel de amintire?

− Îmi aduc aminte că am auzit ca niște bubuituri răsunătoare și am realizat că nu sunt artificii.

Îmi aduc aminte că lumea țipa: „Oprește-te! Te rog, oprește-te! Unde e? Așa ceva nu e posibil!”…

− Ai încercat să protejezi pe cineva? Care-a fost primul impuls?

− Când au început împușcăturile, m-am rostogolit sub zona barului, iar barmanul a țipat la mine: Ce naiba faci?!

I-am răspuns: Alea nu sunt artificii, lasă-te jos, lasă-te jos!

În momentul acela, luminile s-au stins și muzica s-a întrerupt. M-am târât de la o margine la cealaltă a planșeului, până în spatele unui container metalic cu care se transportă marfă.

Atunci am auzit gloanțele lovind metalul și mi-am spus în gând: Nu o să mor în noaptea asta, nu aici.

Am observat că erau pauze între rafalele de împușcături. Atunci am văzut o ieșire la vreo 90 de metri. Am prins o pauză și am alergat către acea ieșire.

Nu îmi mai amintesc nimic până în momentul în care am ajuns în afara zonei de concert. Aveam o doamnă în brațe, și ea mi-a spus: Mi-ai salvat viața, ești ok?

I-am răspuns: Da, sunt ok.

Dar ea mi-a zis: Nu, ești împușcat.

Și ne-am grăbit în spatele unei mașini de poliție, unde mi-am dat jos tricoul și l-am legat în jurul umărului și la deget, unde mă nimeriseră gloanțele.

Am sunat-o pe prietena mea, care a răspuns foarte calm: Sunt bine, sunt înăuntru. Fiindcă mi-a răspuns așa de calm, m-am gândit că e într-un hotel.

Dar ea a fost în zona de concert până la final, când s-au oprit împușcăturile.

− Îți amintești momentul în care ai fost nimerit de gloanțe?

− Nu-mi amintesc când am fost împușcat. Eram plin de adrenalină.

− Ți-a fost teamă pentru viața ta sau a celor care te însoțiseră?

− Îmi aduc aminte că m-am întrebat dacă să încerc să aduc oameni să se adăpostească în container. Dar dacă am fi făcut asta și atacatorul era jos, și ar fi deschis containerul, eram morți toți.

Din fericire, toată lumea cu care am mers a reușit să scape cu bine de la concert, iar acum încearcă să își revină din punct de vedere mental.

− Ce s-a întâmplat după ce împușcăturile s-au oprit?

− Țin minte că stăteam întins în spatele unei mașini de poliție și le spuneam că am nevoie să ajung la spital, dar că sunt alții mult mai grav răniți decât mine și să le dea lor prioritate la ambulanțe.

Apoi mi s-a spus că e rândul meu să plec. M-am uitat în jur, dar nu vedeam nicio ambulanță. Mi se tot repeta să „intru în mașină” − care s-a dovedit a fi, până la urmă, mașina aceea pe care un veteran militar a „furat-o” ca să ducă răniți la spitale.

Am fost lăsat să plec din spital a doua zi, la 6 dimineața, după ce m-au cusut și mi-au capsat rănile.

− Regreți vreuna dintre reacțiile avute în acea noapte?

− Da. Că n-am fugit s-o găsesc pe prietena mea − deși nu știu dacă aș fi găsit-o, din moment ce ea a alergat și s-a ascuns sub pupitrul de sunet, iar lumea se agita în toate direcțiile.

− Ți-a rămas în minte o secvență anume, pe care simți că n-o vei uita niciodată?

− Cred că nu voi uita niciodată sunetul gloanțelor care loveau containerul de metal și urletele oamenilor de la concert.

− Noaptea aceea a schimbat ceva radical în viața ta – să te facă să-ți reconsideri anumite gesturi sau să-ți schimbi unele obiective?

– Bineînțeles că evenimentul ăsta mi-a schimbat viața pentru totdeauna. E ceva ce n-o să dispară niciodată. La orice concert sau eveniment voi mai merge, o să fiu în alertă maximă și-o să caut mereu punctele de siguranță și ieșirile.

Am realizat, de asemenea, că unele lucruri care obișnuiau să mă enerveze sau să mă supere au devenit neînsemnate.

Chestiile simple, de pildă când cineva îmi taie calea cu mașina, problemele de trafic cu care ai de-a face mereu în California sau când mi se greșește comanda de la restaurant, astea obișnuiau să mă irite. Acum realizez cât de insignifiante sunt față de noaptea aceea.

− Care e acum cel mai complicat lucru pentru tine?

− Cel mai greu a devenit să-mi scot singur câinele la plimbare, seara. Obișnuiam să-l scot în fiecare seară, înainte să mă culc. Acum iau o lanternă cu mine sau o rog pe prietena mea să mă însoțească.

− Te uiți la oameni cu mai multă neîncredere?

− Nu, nu mi-am pierdut încrederea în oameni. Încerc să nu judec pe nimeni după aparențe.

− Ce i-ai spune cuiva care nu a trecut printr-o astfel de experiență?

− Că viața poate să-ți fie luată când nici nu te aștepți, chiar într-un loc care ți se pare sigur și unde te bucuri. Pentru mine, viața a luat acum o întorsătură nouă: nu mai las lucrurile mici să mă deranjeze sau să mă streseze. Sunt oameni care o duc mult mai rău decât mine.

− Poți să spui că ești o persoană diferită față de cea dinainte de atentat?

− Singura diferență e că îmi văd viața cu alți ochi. Trebuie s-o trăim din plin, pentru că ne poate fi răpită în orice secundă.

− Ai încercat să-ți explici motivele pentru care cineva ar trage asupra unei mulțimi?

− Nu cred că o să caut vreodată explicații pentru un om care le face așa ceva atâtor oameni nevinovați. Din păcate, cred că nici Poliția nu va reuși să înțeleagă vreodată cu adevărat de ce ar face cineva așa ceva.

− Crezi că o lege sau o reglementare nouă în ce privește controlul armelor ar funcționa preventiv pentru cazuri de genul ăsta?

− În primul rând, mă întreb ce-a fost în capul angajaților care i-au vândut omului ăstuia atâtea bucăți din același tip de armă, într-un timp atât de scurt.

Am mulți prieteni care au același tip de armă ca aceea folosită în atentat, dar au una singură, nu mai multe de același fel.

Și chiar nu văd o soluție la asta. Merge pe aceeași linie cu − am făcut anumite droguri ilegale, dar oamenii tot le cumpără.

Cei care au intenții odioase, dacă tot încearcă, într-un final reușesc.

*

În noaptea de 1/2 octombrie, un atacator a deschis focul asupra mulțimii care participa la un festival de muzică country din Las Vegas.

Timp de 10 minute, a tras rafală după rafală, de la câteva sute de metri înălțime, ucigând 58 de oameni și rănind alți 546.

În final, atacatorul, pe nume Stephen Paddock, și-a luat viața. Poliția nu a găsit până acum nicio posibilă explicație pentru gestul său.