Ramona Strugariu, optimista de la Bruxelles. Sau cum victoriile mici schimbă vieți

Patru jurnaliști români beau o bere pe o terasă din centrul Bruxellesului, într-o seară de toamnă. Poveștile lor, nu lipsite de o anumită tristețe, vorbesc despre România ultimilor 20 de ani – un loc unde mai totul are tendința de-a se întoarce în timp, înainte de 1989.

Cu câteva ore înainte, într-o şedinţă a Consiliului Superior al Magistraturii, reprezentantul societății civile, Victor Alistar, votase pentru legile justiției promovate de PSD.

"Țara asta n-o să-și revină niciodată, ce mai facem noi aici?!..." − e un gând pe care-l auzi tot mai des în comunitățile de acasă. Iar jurnaliștii sunt, și ei, oameni.

− Nu, băi! Nu e așa! O să fie bine, o să vedeți! Eu sunt optimistă, o moldoveancă optimistă!

Ramona Strugariu râde cu încăpățânare. Are 37 de ani și de 8 ani trăieşte în capitala Belgiei. Acum doi ani, după incendiul din clubul Colectiv, a fost unul dintre oamenii care au vegheat ca răniților transportaţi la Bruxelles și familiilor lor să nu le lipsească nimic.

A insistat pentru mutarea lor la spitale din străinătate atunci când ministrul de atunci al Sănătății, Nicu Bănicioiu, spunea că România poate gestiona singură situația răniților. S-a trezit cu noaptea-n cap și a făcut ronduri la spital, apoi a venit în țară să negocieze ajutor pentru ei.

Pentru asta, unele publicații de la București au făcut-o ba soroşistă, ba trompetă băsistă.

A văzut atunci toată mizeria unui sistem public care face economii la buget cu viețile oamenilor.

Mai târziu, într-un dialog emoțional, Ramona mi-a povestit despre cei șase ani în care a lucrat cu copii malnutriți abandonați în spitalele româneşti, apoi despre plecarea ei de acasă.

Mi-a spus că niciunde pământul nu are un miros asemănător cu pământul din curtea bunicii ei din Moldova. Şi, ca portret, mi-a trimis o fotografie cu munți.

"La mine, portret înseamnă poza aia cu muntele de-acasă", spune Ramona. Foto: Arhiva personală

"Veneau cu oale de mâncare la spital, șosete, haine, pături..."

Zilele imediat de după incendiul de la Colectiv i-au rămas Ramonei în memorie drept momentul în care cele două bule ale comunității românești din Bruxelles − angajații din instituțiile europene și cei veniți pentru contracte sezoniere − s-au unit într-o solidaritate care o emoționează și acum.

"S-au mobilizat exemplar în două, trei zile. Luni am pus un anunț pe Facebook și am creat un eveniment, să ne întâlnim în fața ambasadei pentru un moment de reculegere, și-n timpul ăsta redactam scrisori să încercăm să transferăm oamenii în străinătate.

Joi, în fața ambasadei, erau sute de oameni. Apoi am ajuns acasă și am creat un grup în care au intrat mii de oameni care întrebau cum pot să ajute: curgeau mesajele, la fiecare două minute venea un mesaj. N-am văzut niciodată, niciodată, comunitatea românească de la Bruxelles mai unită decât atunci", își amintește Ramona.

Și oamenii nu s-au oprit acolo.

"Mâncarea! Veneau cu oale de mâncare la spital, șosete, haine, pături, și-au oferit casele pentru rudele celor transferați... La un moment dat, stăteam pe rând de pază la poarta spitalului, să-i oprim. Încercam să le spunem că le mulțumim din suflet, dar au nevoie de liniște să-și revină, că toți aveau copiii în terapie intensivă.

În fiecare dimineață, la 3 sau la 4 dimineața, noi primeam câte un mesaj. Multă vreme, mesajele astea au venit de la părintele Patriciu, care are o comunitate foarte faină la biserica Sfântul Nicolae de aici, și care face lucruri minunate.

Părintele a stat foarte mult cu noi la spital. Și ne transmitea – Totul e ok, noaptea a trecut cu bine. Și atunci noi știam că nu s-a întâmplat nimic rău cu nimeni. Așa au trăit părinții ăia foarte multă vreme..."

Ramona Strugariu (în dreapta), la un miting anti-corupție din capitala Belgiei. Foto: Arhiva personală

Privind înapoi, Ramona mărturisește că a existat un moment foarte greu.

S-a petrecut când, printr-un geam de spital, a văzut cum reacționau la explicațiile medicilor părinții unui băiat de 15 ani, Pavlos Popovici, care își salvase din Colectiv prietenul aflat în scaun cu rotile.

"Am avut un declic când, la un moment dat, am urcat la terapie intensivă, și era Pavlos acolo. Și venise medicul să stea de vorbă cu părinții lui.

Urmărind mesajul medicului și văzând cum li se schimbă fețele, vedeam tot ce trăiesc ei cu fiecare informație care li se dădea.

După ce s-a terminat discuția, am coborât undeva în spatele spitalului și am plâns până am simțit că leșin, că nu mai pot, că mă duc de pe picioare pur și simplu. Ăla a fost... În rest, n-am avut momente"

Al doilea lucru de care își amintește este furia constantă și rece.

"Cred că furie mai mare ca atunci n-am simțit niciodată în viață. Pentru ticăloșii care au făcut posibilă o asemenea nenorocire. Care au fost efectiv vinovați și responsabili, și nu mă refer doar la partea cu focul, ci și la povestea cu bacteriile din spitale.

Și încercam să-mi controlez furia ca să pot fi eficientă. Știam că trebuie să existe un echilibru în comunicarea dintre familii și reprezentanții statului, între mine și niște părinți foarte furioși și frustrați, la rândul lor... Adică am încercat să aleg latura constructivă", rememorează ea.

Ramona Strugariu

Pare incredibil, dar autoritățile de la București nu prea voiau să trimită răniții în străinătate, chiar dacă exista această posibilitate și România nu avea condiții să-i trateze adecvat pe toți.

"Au fost momente în care prima ta reacție, ca cetățean, e să te înfurii și să țipi: băi, duceți-vă dracului, cum adică?!

Și apoi te gândeai: Ok, hai să nu scriem așa, hai să reformulăm: știți, nu este posibil, pentru că... Lucrurile s-au așezat cumva când a venit guvernul Cioloș și am avut cu cine sta de vorbă.

După ce am cerut audiențe și am mers în țară, nu am vorbit la pereți. Deși piedicile le-am văzut clar.

Când am ajuns prima dată la premierul Cioloș, lângă el era un ministru al Sănătății care nici măcar n-a ridicat prima pagină de la mapa aia... Și pe care l-am văzut că e într-o lume paralelă cu ce spuneam eu de pe partea celalaltă a mesei. Dup-aia a și plecat".

Ministrul Sănătății era, la acea vreme, Patriciu Achimaș-Cadariu. El avea să demisioneze în urma unei raportări în care susținea că dezinfectanții diluați își făcuseră efectul în spitalele din România.

"A fost foarte interesantă întâlnirea cu autoritățile. Îți dai seama foarte repede dacă vorbești la pereți sau nu. Și, extrapolând, îți dai seama şi dacă guvernează la pereți sau nu: cât de mult le pasă de ce spun oamenii și cât de mult au de gând se se implice ca să producă schimbări".

Toți cei opt răniți transferați la Bruxelles s-au întors acasă. Ramona spune că au trăit împreună asemenea momente, încât, și dacă nu se mai văd zece ani, se pot reîntâlni ca și cum ieri s-ar fi despărțit.

"Au supraviețuit toți opt, în condițiile în care doi ajunseseră la Bruxelles mai mult morți decât vii. Adică au fost resuscitați...

Bacterii au avut toți, numai că cei doi erau cazurile cele mai grave, și cu infecțiile, și cu suprafața mare arsă.

Păstrez legătura cu toți. Nu vorbim atât de des pe cât mi-aș dori, dar, dacă ne întâlnim acum și bem o cafea, iar apoi nu ne mai vedem decât peste 10 ani, e ca și cum ar fi fost ieri".

În România, după aproape doi ani de la #Colectiv, aceste amintiri s-au estompat. Politicienii par să fi uitat zilele când zeci de mii de oameni sfidau frigul pentru a scanda "Corupția ucide!".

Dar Ramona Strugariu privește cu optimism tot ceea ce va urma. Are încredere în generațiile tinere, care, spune ea, înțeleg ce înseamnă apropierea de Europa, drepturile omului și șansa la o viață mai bună.

"PSD-ul este un strateg bun în timpul campaniilor electorale: pentru că mint foarte frumos și foarte elaborat și oamenii continuă să-i creadă.

Și atunci vin și întreb: unde este opoziția, care să demonteze argumentat fiecare minciună spusă? Eu văd că mai degrabă societatea civilă face lucrul ăsta. Dar nu văd opoziția să iasă și să spună: asta este o mare mizerie!"

Ramona, la un protest din acest an. Foto: Arhiva personală

Energia și optimismul Ramonei vin dintr-o experiență a tinereții. În clasa a 12-a, ea devenea voluntar într-un program dedicat copiilor abandonați în spitale, malnutriți și ignorați de o societate întreagă.

Studentă în primul an la Facultatea de Drept din Iași, Ramona muncea ziua în spitale, iar noaptea învăța. Atunci a înțeles că poți schimba viața unui om dacă îi dăruiești afecțiune constantă, atenție și grijă.

"Am văzut copii de 6 luni pe care, dacă-i ridicai în soare, vedeai prin ei... Cântăreau 4 kilograme. Erau în categoria de vârstă 0-5 ani. Ăia mai mici nici nu mâncau singuri, nu știau să folosească lingurița, să se joace sau să interacționeze cu alți oameni.

Începuturile programului la Iași au fost absolut sinistre. Unii erau legați de pătuțurile de fier, iar alături vedeam găuri în pereți...

Și am aflat că asta era activitatea lor principală: se plictiseau îngrozitor și, fiindcă nu aveau jucării, cât era ziua de lungă făceau cu degetele găuri în pereți..."

Rând pe rând, Ramona și colegii ei i-au învățat pe acei copii să țină o linguriță în mână, să desfacă o banană, să mănânce un iaurt.

"Îi luam în brațe și-i ridicam din pătuț. Cred că ăsta a fost momentul care unora le-a schimbat viața. Am avut destule povești triste, dar balanța a fost, de departe, înclinată în partea bună. Mulți dintre ei au recuperat problemele și au ajuns la un comportament adecvat vârstei.

Am lucrat la un moment dat cu un băiețel care se legăna și pe care nimeni nu-l văzuse râzând, nici măcar zâmbind.

După vreo șase sau șapte luni de când ne tot tăvăleam pe jos în camera de joacă, și eu râdeam ca proasta, și el se uita la mine cu figura aia gen − Ce faci? Ce încerci să-mi comunici, că nu știu exact cum să reacționez?, într-o zi a râs în hohote.

Nu pot să-ți descriu ce-am simțit, pentru că nu am cuvintele... Parcă îmi pusese Dumnezeu mâna-n cap și-mi deschisese poarta spre Rai. Nu-mi venea să cred..."

"Victoriile astea care par mici de fapt îți schimbă viața. Mie, perioada aceea mi-a schimbat viața complet, mi-a dat o perspectivă asupra lumii pe care nimic nu o poate echivala. Ce înseamnă să vezi cât impact poate să aibă în viața unui om afecțiunea și consecvența ta de a-i face bine pur și simplu!"

Ramona și-a dedicat copiilor șase ani din viață. În paralel, învăța pentru facultate.

"Stăteam la spital până pe la 3, apoi mergeam la seminar. De multe ori nu apucam să mă schimb, că purtam salopete speciale, pe care voluntarii le aduceau, că spitalul nu avea...

Și mergeam la seminarii așa, cu tot felul de chestii pe mine: iaurt, cereale, mai un pișu', mai altele... Și, după ce intram pe ușă, colegele îmi spuneau: Dragă, puți!

Și aveam un sentiment de mândrie cu totul și cu totul special! Nu te mint, nu m-a durut niciodată chestia asta. Și știi de ce? Pentru că mi se părea că fac o chestie atât de mișto... Că habar n-aveau ele de unde veneam eu și ce însemnase ziua aia pentru mine".

*

Emigrarea n-a venit din vreo revoltă − pur și simplu soțul ei a primit o ofertă de serviciu la Bruxelles. Mai mult, pentru că purta o sarcină cu probleme, medicul ginecolog i-a recomandat să plece, pentru a fi supravegheată mai bine.

La câteva zile după ce a ajuns la Bruxelles, era deja internată. A urmat un drum lung, iar acum, Ramona râde la o masă cu jurnaliști deprimați, încurajându-i.

− România e bine, România e frumoasă și are toate șansele! 

Vrea să se întoarcă în țară și să găsească normalitate. Firescul vieții, în care oamenii se respectă, se ajută și se înțeleg. O comunitate unită și iubitoare, la asta se așteaptă.

"Eu nu mi-am pierdut speranța în România și în schimbarea ei. Asta vreau să spun. Chiar cred foarte tare că putem să ne hotărâm soarta, inclusiv politic, dacă reușim să ridicăm niște generații care să urmeze acea masă critică necesară pentru ca votul lor să existe și să conteze.

Cred că trebuie răbdare și foarte multă consecvență. Știu că, la un moment dat, te plictisești și spui: Băi, da' numai eu să strig, numa' eu să ies în stradă?! Bun, lucrurile nu se schimbă peste noapte, dar, încet, păstrând presiunea constantă și lucrând la starea de spirit a oamenilor, este posibil!"

Ramona Strugariu