Provizii pentru carantină în caz de coronavirus? Ilustrație Lucian Muntean

Radu Umbreș, antropolog: Suntem mai vulnerabili la „virușii culturali” decât în fața epidemiilor reale

În mijlocul epidemiei de coronavirus, internetul ne-a livrat fiecăruia un platouaș cu de toate: teamă, teoria conspirației, tutoriale despre spălatul pe mâini și despre cum se folosește – sau nu se folosește – masca chirurgicală. Cifre și statistici, unele adevărate, altele false.

Reacțiile oamenilor, amestecate, au produs la răstimpuri amuzament pentru toate bulele internetului. Unii au dat năvală în supermarketuri și s-au aprovizionat ca pentru apocalipsă sau au decis să evite orice contact cu asiaticii de pe străzile Bucureștiului.

Alții au decis să-și trăiască mai departe viețile și să se mire de cât de rău a luat-o razna toată lumea.

Dar dacă, de fapt, gândim cu toții după același mecanism? Dacă în spatele fiecărei reacții aparent exagerate a românilor se ascunde un proces de gândire prin care, la un moment dat, o să trecem toți?

Radu Umbreș, doctor în antropologie socială la University College London și lector la SNSPA explică în interviul de mai jos de ce, la sfârșitul zilei, suntem cu toții mult mai vulnerabili în fața „virușilor culturali” decât în fața epidemiilor reale.

Radu Umbreș. Fotografie de Marius Tudor

Reporter: Tot vorbim de „infodemie” în ultimul timp, mai ales în contextul coronavirusului. Ce e infodemia?  

Radu Umbreș: Termenul de „infodemie” e nou, dar conceptul nu e nou deloc. Dan Sperber a lansat această idee acum 34 de ani. La el se numea „epidemia reprezentărilor”.

El spunea că toată cultura trebuie studiată cum studiem epidemiile, viruși care sunt în mintea noastră și care circulă între mințile noastre. Și orice fel de chestie culturală are o viață, ca o epidemie.

Unele chestii apar, infectează câțiva oameni și dispar. Altele, tot globul. Unele rezistă câteva zile, altele rezistă ani.

Infodemia, această idee de „epidemie a ideilor”, e destul de veche în antropologie și în evoluție culturală, dar știm cum se întâmplă lucrurile. 

– Ce idei se prind și ce idei nu se prind? 

– Să continuăm comparația metaforică cu virusurile. În cazul lor, ai doi factori cauzali: gazda și interacțiunea între indivizi. Un virus poate să infecteze o gazdă cu un sistem imunitar deficitar sau cu o fiziologie care permite infecția cu acel virus. Sunt virusuri pe care sistemul nostru imunitar îi combate repede și dispar, și virusuri pentru care nu avem soluție imunitară. 

Partea cealaltă ține de interacțiunile între oameni – dacă un virus infectează foarte ușor, dar este limitat la un om care e singur pe o insulă, n-o să infecteze pe nimeni altcineva.

Un virus care se transmite printr-o interacțiune socială foarte simplă, o atingere sau un strănut, o să se răspândească foarte repede.

La fel și unii viruși mentali au succes pentru că reușesc să găsească o poartă de intrare în mintea noastră, prin care noi ajungem să credem anumite lucruri, să le ținem minte bine, să nu fie de neînțeles, să fie atractive. 

Dar noi trebuie să fim susceptibili la acea informație. Acești viruși mentali, ideile, reprezentările, practicile, trebuie să se poată și transmite de la unul la celălalt.

Degeaba apare o idee genială, dacă ești singur pe o insulă. Va muri odată cu tine. 

– Ce idei ne-au „infectat” în cazul epidemiei de coronavirus?

– Noi suntem niște organisme evoluate, și la fel și mintea noastră este un produs al evoluției. Nu total determinat de evoluție, dar într-o anumită măsură structurată de mecanisme adaptative timp de milioane de ani.

Evoluția naturală selectează și stabilizează niște dispoziții mentale care au fost la un moment dat utile pentru supraviețuirea și reproducerea indivizilor.

Cazul concret la care mă gândesc aici e teama de patogeni. Foarte multe animale, în special cele omnivore, se feresc de patogeni în diverse feluri.

Știm, uneori înnăscut, alteori dobândit cu ușurință, că anumite lucruri sunt bune de mâncat, altele nu, că o chestie care are un anumit gust e posibil să fie otrăvitoare, sau transmite un semnal de boală, și se feresc de acei patogeni. La fel suntem și noi. Scârba este reacția emoțională provocată de ideea, reprezentarea contactului cu un patogen. 

Însă ce e cel mai periculos pentru un om din punct de vedere al patogenilor? Alți oameni.

Un animal bolnav e periculos, dar un om bolnav e și mai periculos. Patogenii care îl populează e foarte posibil să se poată transmite. De-asta avem înclinații înnăscute de scârbă față de fluide corporale, în special sânge, salivă, răni deschise, semne de boală, pustule, care ne duc cu mintea, involuntar, la ideea de contaminare. 

Cum ne protejăm de coronavirus? Ilustrație Lucian Muntean

– Practic, nu mai suntem atenți la cifre și statistici, ci la reprezentările din capul nostru?

– Aici intervine factorul virușilor culturali, care se transmit dintr-o minte în alta. Dacă vom auzi o poveste despre virusuri și oameni bolnavi, automat vom dezvolta o aversiune față de acestea.

Dar de unde ne luăm noi cea mai mare parte a informațiilor pe baza cărora luăm aceste decizii? Din exterior, de la ceilalți oameni sau din realitatea imediată. Iar noi căutăm o eficiență în colectarea de informații.

Ne-ar trebui cea mai multă informație posibilă, la cel mai redus cost cu putință. Telefonul, presa, mass-media, scad destul de mult costul de căutare a informației, însă problema e calitatea informației. 

Uite, îți dau exemplul filmulețului cu legumele chinezești. Toată lumea, haha, uite ce proști sunt românii!

Dar sunt ei oare proști de fapt? Hai să vedem.

Te duci în mall să-ți faci cumpărături. Ai aflat că există un produs care există în China. Ai aflat niște informații, poate nu știi foarte mult, dar știi: virus, contagios, risc de moarte, China.

Astea sunt informațiile care circulă, care sunt prezentate. Și tu te uiți la o ladă frigorifică cu legume de multe feluri. Și te întrebi: de ce să risc eu, acea șansă foarte, foarte, foarte mică că poate cineva bolnav în China a strănutat pe pak-choi-ul pe care eu o să-l mănânc?

E o șansă foarte mică, evident, dar alături am legume franțuzești. De ce să nu cumpăr chestia cealaltă, nu e nicio epidemie în Mediterană. 

E o diferență foarte mică, dar scalată la mai mulți oameni care gândesc la fel face ca legumele chinezesti să rămână, cumva – într-un mod rezonabil – acolo în frigider.  

Dacă n-ar mai fi nimic de mâncat în lume și nimeni n-ar mânca legumele chinezești, atunci putem să discutăm de iraționalitate. Însă aici vorbim de o raționalitate limitată, cum este a tuturor, n-ai toate informațiile, să stau să caut – dar este el chiar făcut în China, dar oare din ce zonă sunt legumele, sunt din Wuhan sau din Guangzhou? De ce să investesc atâtea resurse? Chiar îmi trebuie atât de mult legumele alea chinezești?

Radu Umbreș

– Logica asta nu e o pantă alunecoasă către teoria conspirației?

– Aici trebuie să legăm costul informației de relevanța informației. Noi credem că a crede ceva e ori adevărat, ori fals, zero sau unu. Credințele nu sunt așa.

De exemplu, eu sunt destul de convins că mâine este joi și sunt destul de convins că mâine o să fie vreme bună. Amândouă sunt credințe. Dar una este mult mai puternică decât cealaltă.

Hai să ne uităm ce se întâmplă cu credințele care nu sunt foarte puternice. De exemplu, citesc că virusul a fost creat în laborator din SUA.

Asta e o informație de tip „junk” (gunoi, n. red.), de calitate foarte scăzută. Care nu mă ajută foarte mult. Adică, cu ce îmi schimbă mie viața, în mod direct, dacă virusul a plecat de la un pangolin (animal despre care s-a presupus că ar fi sursa de infectare, n. red.) sau a fost creat într-un laborator?

Ce fel de decizii o să iau eu altfel dacă virusul vine de acolo sau de dincolo? E la fel. O să mă spăl pe mâini, o să mă feresc de legumele chinezești, sau de chinezi, dar n-o să asediez ambasada Statelor Unite cerând să văd unde este acel laborator.

O să înregistrez informația asta colo, într-un sertăraș, în categoria, cum era pe vremuri la „Academia Cațavencu„, bârfe cu parfum de credibilitate. N-o să acționez pe baza acestei informații. 

Însă ce poți să mai faci cu această informație junk? Poți să o dai altora și să câștigi de pe urma ei. E suculentă din punct de vedere cognitiv. Teoria conspirației este ea însăși un virus mental. E atractivă. Îți spune o poveste.

Așa – că apare de la un pangolin – e așa și așa, dar dacă e creată într-un laborator, deja poți să-ți imaginezi cum făceau ăia arme biologice acolo, poate le-a scăpat, am văzut eu într-un film, s-a spart eprubeta, sau dimpotrivă, au trimis un spion care a lansat o bombă biologică în China.

Ne atrag poveștile de genul ăsta. Vedem niște comportamente umane pe care le putem înțelege. Credem noi foarte mult în adevărul acestor povesti? Nu. Dar ele sunt atractive. 

Și ce poți să faci această informație? Să o dai altora și să câștigi puncte reputaționale. Să îi distrezi, ia uită-te cu ce poveste a venit ăsta. Să o folosești ca să demonstrezi ceva: v-am spus eu că nu putem avea încredere în stat, ați văzut ce s-a întâmplat după vaccinuri? E, ce, nu știm noi, HIV n-a fost tot așa în laborator, îmi spuneți mie

Deja, când emiți informația asta, are niște beneficii și niște costuri pentru tine.

Dacă o trimiți anumitor tipuri de oameni, or să spună că omul ăsta e credul și nu înțelege realitatea. Dar pentru alți oameni, pentru care credibilitatea informației nu e extremă, e entertaining, virusul se transmite mai departe.

Dar el n-o să producă comportamente costisitoare, cu excepția șansei minuscule ca un individ să își ia arma semiautomată și să intre într-un laborator să împuște pe toată lumea.

Alte mecanisme stau în spatele acestor comportamente extreme, cum ar fi tulburările psihice – dacă nu era povestea cu virusul din laborator, altă poveste ar fi activat o reprezentare paranoică. 

Majoritatea oamenilor care primesc și transmit teoriile conspirației nu cred atât de mult în informațiile astea încât chiar să acționeze. Nu s-a dus nimeni că cumpere ouă de la găina aia de la EVZ care a făcut pui vii. Dar a fost entertaining pentru o zi, două? Sigur. Ai arătat unui prieten ziarul și a râs și el cu tine? Sigur. 

Radu Umbreș

Și contează și valența știrilor. Știrile negative prind mai repede decât știrile pozitive. Și există un motiv destul de bun, din istorie, pentru care suntem atenți la știri negative, pentru că știrile negative sunt cele care îți pot afecta în mod real viața, nu alea bune.

Cele mai mari riscuri (cum ar fi riscul de moarte de pe urma unei boli sau a unui accident) sunt mult mai răspândite și mai probabile decât cele mai mari oportunități. 

Dacă combini bias-ul (favorizarea, n. red.) pentru chestii negative cu faptul că aceste informații sunt de calitate inferioară și nu ne influențează foarte mult viața, atunci ele se pot răspândi foarte mult, și pare că o grămadă de lume crede o grămadă de prostii, când de fapt ei sunt mai mult un fel de purtători pasivi ai virusului mental.

Cât ne vor costa toate pagubele create de coronavirus? Ilustrație Lucian Muntean

– Cum se schimbau lucrurile dacă virusul venea din Franța, spre exemplu, nu din China?

– Dacă era un virus din Sulawesi, de exemplu, sau Kiribati, nu știai de ce să-l legi. Însă „chinezesc” sugerează ceva care este atât departe, cât și aproape.

Că știm cum e cu China, că sunt mulți oameni acolo, că e o țară mare, vedem produse chinezești peste tot, dar China de fapt e foarte departe, cine știe ce se întâmplă acolo, poate ăia mănâncă câini.

E un exemplu foarte bun de străin care poate fi reprezentat, însă reprezentarea e incompletă, nu știm exact cum este, dar ne putem folosi imaginația pentru a umple golurile. Spre exemplu, boala vacii nebune, care a plecat din Marea Britanie, n-a fost tocmai un virus exotic, era mai de-al nostru. 

Ca un exemplu al virusologiei mentale, putem să ne uităm chiar la numele virusului. Științific, el se numește „coronavirusul sindromului respirator acut sever 2”, sau SARS CoV-2.

Boala se numește COVID-19.

Dar el s-a răspândit printr-o prescurtare ușor de ținut minte și de transmis, și bună pentru glume cu o bere un nume ghinionist – Corona.

La fel a fost cu encefalopatia spongiformă bovină. Cine?? Ah, boala vacii nebune. Mecanismele comunicării umane fac ca unii termeni să se transforme în forme care să ne infecteze mai ușor mințile.

Iar dacă virusul din China a infectat câteva zeci sau sute de mii de oameni, „coronavirusul” a infectat cateva miliarde de minți. 

– Atunci de ce ne e cel mai frică? De virus, de străinii de la care a venit, de potențialele lui consecințe lui asupra stilului nostru de viață? 

– Primul mecanism al fricii este cel legat de virus. Dar nu fix de virusul ăsta, ci de reprezentarea din capul nostru despre virus și înclinația noastră de a ne feri de patogeni. După aceea, povestea se construiește cultural. Cum auzi de virus, ce faci. 

Referitor la această nebunie a maselor, dacă te uiți pe datele recente, o să descoperi că noi nu suntem chiar atât de creduli încât să mergem cu turma și să fim aceste mase proaste și iraționale. Există anumite momente, punctuale și care nu durează foarte mult, și de obicei găsim explicații destul de bune pentru ele.

Un om poate sa facă un lucru irațional toata viața, uneori mulți oamenii pot să facă lucruri iraționale laolaltă pentru puțin timp, dar nu există mulți oameni care să facă mult timp chestii iraționale. 

Pot să dau un exemplu foarte simplu: să zicem că ești undeva pe o stradă foarte aglomerată și la un moment dat cineva se uită în sus, începe să urle și fuge. Șansele sunt mari ca foarte multă lume să facă acest lucru.

Există această contagiune emoțională. Dar apoi te uiți în jur și vezi că ceilalți au alergat un pic ca să fugă de un pericol necunoscut, dar n-or să alerge toată viața. Au fugit doar cât să îndepărteze pericolul imediat. 

Noi ne uităm la ce fac oamenii din jurul nostru și există o masă critică – ajunge să vezi 2-3 oameni într-un supermarket cum îndeasă merinde în coș încât să te gândești, dacă ăștia știu ceva? N-ar fi o soluție prudentă să fac și eu asta? Până la urmă ce se poate întâmpla rău?

Îmi umplu debaraua cu mâncare, dar tot o mănânc până la urmă. Că oamenii nu cumpără salată verde, să se strice. Complet rațional. Ar fi irațional dacă oamenii ar cumpăra căpșuni. Dar cumpără mălai, făină, conserve, chestii care țin. 

Trebuie să vedem raționalitatea din spatele unor lucruri aparent iraționale.

Radu Umbreș

Iar dacă vezi 10 oameni care fac asta, ai impresia că lumea e plină de oameni care se pregătesc pentru apocalipsă, dar din ăștia poate doar 2 sau 3 chiar fac asta cu o credință puternică, iar ceilalți imită din prudență.

Sunt indicatori foarte mici care te fac să iei o decizie rațională – pentru că raționalitatea înseamnă să-ți atingi scopurile. Și scopul tău de bază este unul de care uităm de multe ori în viața noastră confortabilă: supraviețuirea. 

– Există vreo legătură între felul în care au reacționat românii și traumele noastre istorice?

– Da. Noi râdem, haha, rafturi goale, doar trăim în capitalism, dar dacă te uiți puțin la istoria de lungă durată, constatăm că n-a fost întotdeauna așa.

Cel mai recent asta s-a întâmplat chiar în anii 80, în orașe cel puțin, unde rafturile erau goale zi de zi și lupta pentru supraviețuire și mâncare era sport național.

M-aș aștepta ca persoanele care au avut experiența directă a penuriei din perioada comunistă să fie mai sensibile la acest lucru. Sau experiența poveștilor.

În istoria recentă a României, a existat foamete, oamenii chiar au murit de foame, au existat cazuri în care oamenii au făcut absolut orice ca să găsească ceva de mâncare pentru copii, s-a ajuns până la canibalism, chestia asta rămâne o amintire traumatică pentru generația respectivă, de-asta gospodăria țărănească e un model de autarhie, încearcă să asigure de toate.

Asta înseamnă să fii gospodar, să ai de toate, să fii pregătit, dacă mâine cumva se întâmplă ceva, îți reduci universul la gospodăria ta și supraviețuiești fără să ai nevoie de nimeni altcineva. Ai cartoful tău, beciul, murăturile. 

Și trauma asta se poate transmite și prin povești, rămân chiar și în proverbe, „frate, frate, dar brânza-i pe bani”. Și la un moment dat s-ar putea să nu mai existe nici brânză. Și atunci nu mai există nici frați.  

Dar treaba asta nu se întâmplă doar în România, pentru că dorința de supraviețuire e profund umană, iar mintea umană e foarte sensibilă la pericole de foame sau de îmbolnăvire. 

Tipurile astea de informații pe care le iei din mediul înconjurător, ele la origine, pe vremea când eram vânători-culegători, erau cumva altfel. Erau mai la prima mână.

Vedeai că într-o zonă nu mai e vânat sau nu se mai fac fructele. Ok, e semn de penurie. Hai să facem ceva. Să ne mutăm în altă zonă. Ceea ce era foarte eficient pentru modul respectiv de viață. Însă – deși anumite structuri mentale pe care noi le-am moștenit de la strămoșii noștri vânători culegători și chiar mai din spate, de la primate – rămân, indiciile s-au schimbat.

Noi nu ne mai uităm direct la sursele noastre de mâncare. Câți dintre noi mai au contact direct cu această resursă vitală care e mâncarea? Foarte puțini.

Noi nu ne mai asigurăm în mod direct, în contact cu ecosistemul, această resursă esențială care este mâncarea. Noi o externalizăm. Există diviziunea muncii, unii fac de mâncare, alții fac antropologie, alții fac jurnalism.

Toată lumea trăiește și, cumva, toată lumea mănâncă. Dar toate astea depind de un sistem de diviziune socială a muncii care funcționează, de obicei prin mecanismele pieței. 

Însă ce faci când nu mai ai încredere că acest sistem o să funcționeze? Când poate ălora care au mâncare o să le fie frică s-o mai dea ca să nu rămână ei fără? Sau mâncarea devine foarte scumpă, pentru că cineva o monopolizează?

Sigur, sunt experimente mentale astea, exagerări, dar faptul că noi nu mai avem contact direct cu mâncarea ne face în mod fundamental vulnerabili la o criză care dărâmă acest edificiu foarte bun, de altfel, care face ca eu să nu știu cine a produs mâncarea mea, dar cumva în fiecare zi să am de mâncare.

Și atunci nu e irațional să-ți pui întrebările astea. Costurile sunt mici – cumpăr foarte multă fasole, aia e, mănânc fasole doi ani de acum încolo. Nu e plăcut pentru papilele mele gustative, dar sigur o să trăiesc. 

– Cât de mult contribuie la tabloul ăsta haotic neîncrederea românilor în autorități?

– Noi suntem o societate cu încredere foarte, foarte scăzută în instituții și în general în omul necunoscut, cu care nu avem o relație personală. Avem un grad de încredere crescut în familie, rude, prieteni, persoane pe care le știm. 

Însă încrederea e un animal ciudat. E bine ca o societate să aibă multă încredere: oamenii cooperează mai ușor, nu trebuie să verifici totul. Ai încredere că îți pui banii pe un card la bancă, tu nici nu-i atingi, ai încredere că banca ți-i păstrează, că bagi niște cifre pe un site, undeva, și cifrele alea scot bani pe care tu nu i-ai atins, care ajung la cineva, în care tu ai încredere că o să-ți trimită un aspirator acasă.

E foarte multă încredere în chestia asta. Ai încredere că, dacă ăla nu-ți trimite aspiratorul, te duci la poliție, la ANPC, și îți dă aspiratorul sau banii înapoi. Noi nici nu suntem atenți la chestiile astea.

Încrederea funcționează perfect atunci când nu se simte. Ce se simte este când apare neîncrederea.

Iar noi am avut destul de multe exemple recente în istorie care legitimează neîncrederea în instituții.

Anii ’90, inflația galopantă, când lumea își punea economiile în valută, pentru că nu mai avea încredere în leu. Exemple în care statul a eșuat în a produce ce trebuia să producă pentru cetățeni: siguranță, domnia legii, garantarea proprietății, a drepturilor indivizilor. 

Și ce fac oamenii? Nu mai au încredere în instituții.

Au încredere personalizată – nu am încredere în spitalul X, dar am extraordinară încredere în doctorul chirurg care l-a operat pe taică-meu.

De ce? Că îl știu, mi-a fost recomandat, și el mă știe pe mine, are un interes să mă trateze bine. Credibilitatea în sistem e foarte scăzută, și mai ales în sistemul sanitar. Iar sănătatea e un lucru la care ținem foarte mult, printre lucrurile alea care ne activează să fim foarte vigilenți și foarte prudenți. 

Și dacă pe chestia asta la care tu ții foarte mult vine o instituție care îți inspiră neîncredere și îți spune: „fiți calmi”, atunci mesajul receptat este: „o, Doamne, atunci chiar am de ce să mă îngrijorez!”. 

Cum reacționăm în cazul epidemiei de coronavirus? Ilustrație Lucian Muntean

– Dar cum se explică reacțiile aparent iraționale ale românilor la felul în care gestionează autoritățile criza asta? Spre exemplu, ne plângem că la Otopeni primim doar formulare, dar în același timp încercăm să fugim din carantină…

– Asta iar e o chestie ghidată de costuri și beneficii. Carantina e o chestie care nu aduce beneficii individului, îi aduce costuri.

Stai în casă, nu mai poți să-ți trăiești viața așa cum vrei – și cine beneficiază de pe urma ta? Ce să vezi, ceilalți. Tu sacrifici ceva din bunăstarea ta să le fie bine celorlalți.

Dacă scalezi asta la un nivel social, dacă mai mulți oameni sacrifică din bunăstarea lor să le fie bine celorlalți, până la urmă o să le fie bine și lor. 

Dar fix eu mă întreb: sunt dispus să-mi asum costul ăsta? Am încredere în ăla care m-a pus în carantină, sau mă gândesc, „hai dom’le, că știm noi cum se fac lucrurile astea, ce-o fi mare lucru, o să am grijă să mă spăl pe mâini, n-o să tușesc pe vânzător, îmi iau și eu un pachet de țigări, mă duc să îmi văd neamurile”. 

Peste tot în lume există istoria unor forme de eșec ale statelor, dar unele state eșuează mai mult ca altele și există mai multă încredere în ele. Dar e o încredere justificată, nu e oarbă, e bazată pe experiență: dacă statul ți-a spus că face școală, că oprește bolile, a livrat acele promisiuni. Or, la noi nu e cazul. Neîncrederea e un lucru rău, dar încrederea nejustificată e un lucru cel puțin la fel de rău. 

Radu Umbreș

Și mai e o chestie importantă. Tu când auzi prima oară de virusul ăsta, te gândești, ah, e în China, e departe. Dar când tu auzi douăzeci de chestii pe zi despre virusul din China, dintr-o dată virusul e la tine în ogradă. Mintea ta e bombardată de informații care urlă despre asta. Deodată, nu mai e așa de departe China. E chiar lângă tine. 

– Și așa apar poveștile cu șoferii de taxi care nu iau asiatici în mașină? 

– Revenim la exemplul cu legumele. Poate că acel chinez nu e bolnav. Dar în mintea ta te întrebi: de ce să risc

Iar problema cu patogenii și cu bolile e că nici nu sunt dependente de doză. Nu poți să ai „puțină” SIDA. Nu poți să ai „puțină” tuberculoză. Dar dacă te-ai îmbolnăvit, te-ai îmbolnăvit.

Nu e ca la bani, dacă ai 1000 de lei ești de 100 de ori mai bogat decât ăla care are zece. În cazul patogenilor nu funcționează așa. Ai sau n-ai.

Și atunci un singur reprezentant chinez aduce cu sine ideea că ar putea să fie purtător. Mai ales – și asta e o chestie importantă – în condițiile în care acest virus, în mod particular, nu se poate vedea. Nu te face albastru, nu-ți apar bube. Poți să fii purtător și să arăți absolut normal. Cu atât mai mare frica. 

– Poate avea povestea asta și urmări bune pentru noi?

– Uite și un exemplu de efect pozitiv neintenționat al infecției cu virusul cultural al reprezentărilor despre coronavirus. Starea de vigilență crescută va face oamenii să respecte cu mai mare strictețe regulile de igienă și de evitare a contaminării, ceea ce va duce, cel mai probabil, la o scădere în cazul altor boli infecțioase cum ar fi gripa.

De ce nu ne protejăm tot timpul împotriva gripei? Pentru că frica de gripă nu este atât de mare, e o boală veche, cunoscută, nu are aceeași expunere mediatică precum coronavirusul. 

Însă sunt sigur că vom vedea o reducere consistentă a îmbolnăvirilor cu gripă sau alte boli infecțioase cu transmitere pe cale respiratorie.

Ba este chiar posibil ca numărul agregat al morților să scadă chiar. Însă nu s-a schimbat ceva cu virusul gripal sau cu coronavirusul, ci doar ne-am infectat cu virusul cultural al evitării contaminării.

Unde dai și unde crapă, cum zice românul.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României.
Vrei să ne ajuți?
Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
5€
10€
25€
50€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading...
Loading...
Loading...
Loading...