Radu Sabău, consultant financiar în Spania: "Pentru cei de aici voi fi întotdeauna cel de altundeva, iar pentru cei de acolo am devenit străinul de dincolo"

Răsărit de soare în satul San José din Andaluzia. Foto: Arhiva personală

Încep să îmi dau seama, după 18 ani, că până și slăninuța poate prinde gustul creveților. Caracatița uscată pe malul mării, bine izbită de stâncile Mediteranei ca să se înmoaie, se poate ușor confunda cu o jumărică uitată într-un borcănaș din cămara bunicii mele.

Și totul se amestecă în ADN-ul meu − mirosul de toamnă care invită frunzele să se coloreze, mirosul pământului umed, amintirile a ceea ce eram încep să se încurce cu prezentul.

Dealurile Petrișului pot ascunde − după pădurea în care, ţinându-l de mână pe tatăl meu, căutam marile ghebe − o plajă cu nisipul destul de grumos, pescărușii care sunt teribil de antipatici odată ce-i cunoști și diminețile care nu mai au sens fără globul roșu care se naște de undeva, de departe, de după orizontul albastru.

Băieţii lui Radu Sabău.

Nu am vrut să plec, nici să părăsesc tot ce câștigasem până atunci, pe mama și pe tata, pe sora mea, pe iubita mea, pe oamenii pe care îi îndrăgeam și făceau parte din mine, dar acum încep să înțeleg că viitorul mă chema deja.

Mă chemau deja Matei și David, blonzii mei cu ochi albaștri care aici, de la prima vedere, se descoperă că nu sunt sută la sută autohtoni.

Mă chema viața mea așa cum e acum, și nu cred că aș schimba nimic din ceea ce am făcut sau din ce mi s-a întâmplat.

*

Asta, spun unii, te asigură că ești/ai fost/vei fi fericit, dar, la cei 42 de ani ai mei, încă nu știu dacă e adevărat. Știu doar că începe să îmi fie din ce în ce mai greu să îmi imaginez un nou început, în alt loc, în altă limbă.

Am câștigat multe în locul lăsat gol de ceea ce am pierdut. Din bistrițeanul închis am devenit un sudist andaluz cu carismă.

Am înțeles că crizele existențiale se vindecă prin contactul la propriu cu ceilalți (aici, în loc să ne dăm mâna, ne pupăm cu amabilitate). Deși, cred că pentru cei de aici voi fi întotdeauna cel de altundeva, iar pentru cei de acolo am devenit străinul de dincolo.

Corpul nostru începe să aibă un miros diferit. Arabii poartă după ei izul de chimen prăjit, iar noi, pe cel de afumături. Aici începi să miroși a sare, a pește, a creveți, a tot ceea ce mănânci.

Pescarii bătrâni, care încă mai fumează diminețile în portul deja pustiu, spun că tot ce se naște și trăiește în mare se poate mânca.

Vorbim repede, îngrămădim cuvintele unele după altele. Nu ai timp de multe raționamente, viața socială e intensă. Nu se stă la masă, nu se privește pierdut meniul: totul se petrece în picioare, îngrămădiți unul în altul, amestecând paharele și farfuriile.

Micile și nenumăratele tapas sunt simbolul generozității și, în același timp, al sărăciei andaluze.

Afumăturile îmi produc deja crize de personalitate − le visez, le amestec cu amintirile copilăriei mele, când Mama, Buna și Moșul tăiau porcul într-un peisaj hibernal de Bruegel.

Copiii mei, însă, mai degrabă îneacă în lămâie niște scoici făcute la vapori și le mănâncă în timp ce turuie într-o spaniolă cu pronunțat accent de Roquetas de Mar.

Locul acesta ne-a dat o inexplicabilă independență, iar anii petrecuți aici se confundă cu anii de maturizare, fie ea și economică: prima mașină, prima casă, oarecum tot ceea ce înainte nu exista nici măcar ca dorință.

O oarecare stabilitate financiară pe care, la fel, nu o avusesem niciodată, chiar și pentru faptul că nu am știut că există.

În viața mea de aici am intrat pe ușa din spate. Am fost atras ca într-o mișcare centrifugă, smuls din locul în care eram eu.

Apoi, locurile și oamenii au început să se perinde prin viața mea de parcă ar fi fost vorba de ultimele clipe ale unui muribund, deși cred că aș fi în stare să îmi amintesc de fiecare loc și fiecare persoană care a trecut și face parte din mine.

Era deja trecut de miezul nopții când am coborât din autobuz după trei zile de infernală călătorie. M-a izbit căldura, insuportabilă pentru un ardelean, din primele zile de august în Almería.

Strângeam cu putere cele 50 de mărci pe care le primisem de la unchiul meu austriac și o hârtiuță pe care aveam trecută o adresă (încă o mai știu... Avenida del puerto).

Știam că trebuia să îmi ajungă pentru taxiul până la destinație și pentru o cazare de urgență, în cazul foarte probabil în care contactul meu urma să nu-mi mai răspundă la telefon.

Îmi mai amintesc doar de drumul prin întuneric, cu munții golași și albi care se răsturnau în mare. Deși nu se zărea în bezna nopții, marea își făcea simțită prezența prin vânticelul arzând care umplea taxiul de un aer sărat și de un miros de alge care dintotdeauna mă atrăsese.

Puteam ajunge la destinație sau puteam ajunge oriunde altundeva. Acel altundeva ar fi devenit destinația mea.

A urmat prima zi de muncă, una nereușită. Agricultorul negricios care turuia într-o spaniolă lipsită de reguli și de sens m-a trimis acasă după primele 10 minute.

Nu am depășit interviul din solar. Roșiile nu se lăsau mângâiate de mâinile mele nepricepute.

Apoi, primele 5.000 de pesetas (aproximativ 30 de euro), câștigate după 8 ore de chin, la 45 de grade, plantând îngenunchiat, într-un ritm infernal, micile plante care urmau să hrănească întreaga Europă.

În micuțul solar-saună − parte din marea pată albă care se vede chiar și de pe Lună, așa cum se laudă lumea de pe aici, și care face din Almería unul dintre locurile cele mai urâte (la prima vedere) pe care le-am cunoscut vreodată – s-a inițiat transformarea în ceea ce sunt acum.

*

A urmat hotelul catalan – care a rămas până acum ca și casa mea – unde limba spaniolă a devenit limba în care gândeam, punând ceaiuri și cuba libres pe malul mării, și unde am învățat că totul trebuie făcut cu rost, la perfecție, zgârcit cu resursele și generos în efortul de a face lucrurile bine.

Timp de cinci ani, am crezut că viața mea se va limita la călduța rutină zilnică a hotelului. Până când, într-o zi oarecare, deja la aproape 30 de ani, am hotărât să plec, să schimb orizonturile profesionale.

Și astfel, nici nu mai știu cum, am ajuns angajatul băncii în care prestez şi acum servicii financiare lumii moderne.

Voi termina, adăugând că Andaluzia − teritoriu de istorii incredibile, mereu supus transformării − creează spațiul ideal pentru întâlnirea și amestecul spiritelor antagonice, dar şi pentru cucerirea zilnică a independenței personale.

Nu există până la urmă, în cazul meu, plecare. Și nici întoarcere.

Plecarea a fost întâlnirea cu mine, cel care sunt acum, cu copiii mei și cu viața mea prezentă.

Iar întoarcerea nu se poate înfăptui, pentru că locul de unde vin nu a existat niciodată, deși, câteodată, în nopțile în care vântul de levante zguduie ferestrele și îndoaie cu zgomote înfricoșătoare palmierii de lângă casă, am senzația grea că sunt așteptat undeva și că aici îmi este tare dor.

#maiviiacasă

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează