Psihologul Mirela Pop: Copilul încearcă să confirme eticheta pe care i-o pune părintele

„Copilul știe: cel pe care-l strig când mi-e frig și mă ajută când mi-e foame și mă ține în brațe când sunt trist, ăla este adultul relevant.

Și dacă acel adult răspunde în mod consecvent nevoilor sale – «consecvent» înseamnă în cea mai mare parte a timpului –, copilul înțelege din asta că nevoile lui sunt valide, că merită să le spună cu voce tare și că se poate baza pe celălalt”, spune psihologul clinician Mirela Pop într-un interviu pentru PressOne.

Dialogul nostru vine în continuarea altor interviuri de acest fel publicate în PressOne, printre care cel despre stres, cu psihologul Andrei C. Miu, şi cel despre relaţia de cuplu, cu psihoterapeutul Domnica Petrovai.

Am vrut să completez seria aceasta cu un interviu care se referă mai ales la copilul mic și la cât de mult înseamnă cei șapte ani de-acasă.

*

− M-am gândit să începem interviul ăsta cu o întrebare care a fiert internetul românesc în ultima vreme. Eu ce-i spun copilului mei când vede doi bărbați sau două femei sărutându-se pe stradă?

− Haha. Aici, ce mă gândesc eu este că părintele se simte responsabil. Să educe. Dacă părintele își pune întrebarea asta, eu ce-i spun copilului meu…, înseamnă că el simte, ca părinte, că ceea ce-i spune copilului e cu bătaie lungă și îi va influența cumva destinul.

Și atunci, dacă luăm perspectiva asta, a părintelui îngrijorat, este pentru că are dreptate să se îngrijoreze, și nu are dreptate, în același timp.

Și nu e vorba despre subiectul homosexualității, că nu cred că despre asta este întrebarea. Ci despre orice subiect prin care părintele crede că influențează destinul copilului.

Se spune despre educația copiilor mici că sunt „cei șapte ani de-acasă” − așa a rămas în limbajul curent. Acolo sunt 90% dintre informațiile cu care ne ducem restul vieții înainte. De pildă, procedural: cum fac lucruri? ce știu despre lucruri?

Deci, da, ar fi bine să fim destul de stresați cu privire la ce vorbim cu copiii în primii șapte ani de viață. Există o dreptate care vine din partea asta.

Pe de altă parte, în acești primi șapte ani se întâmplă foarte multe lucruri care influențează copiii. Să nu uităm că 50% din ce ni se întâmplă este influența genelor. Restul de 50% ar fi, să zicem, anturajul. Dezbaterea clasică, nature vs nurture.

Dar în acel anturaj este cultura în care ne naștem, ceilalți oameni care ne influențează, școala… Și părinții sunt pe-acolo, sigur, dar nu atât de tare cum tinde societatea de acum să creadă.

Și aici vreau să detaliez puțin: există un fel de inflație de informație pentru părinți.

Informațiile astea pentru părinți, care sunt cuprinse în termenul mare de parenting − românește tradus, parentaj −, vin ca un fel de contrapondere la faptul că, până acum o vreme, vorbeam destul de puțin despre asta.

Și atunci se face o infuzie de informații, care, sigur, au la bază niște studii științifice. Dar cine traduce aceste studii sunt niște jurnaliști, poate, niște nespecialiști, poate, care traduc ce înțeleg ei.

Și atunci se ajunge la un fenomen foarte cunoscut, de exagerare. Studiul spune, în termenii aceia super-seci, o frază, și din ea se face o mare știre.

Un exemplu foarte cunoscut: că numărul de cărți din casă va determina copilul să aibă IQ mai mare. Este o foarte proastă interpretare a unui studiu științific.

Pentru că studiul spune doar că există o corelație: da, IQ-ul copilului și performanțele lui școlare de la 14-15 ani se corelează cu numărul de cărți pe care le-a avut în casă.

Adică sunt două variabile care apar și se corelează. Dar nu știm cauza. Vedem că ele merg împreună, dar nu știm din ce cauză merg împreună.

Și nu e doar jurnalistul, sunt și mulți alți redactori de parenting care scriu sfaturi către părinți: cumpărați aceste cărți, că atunci o să aibă copilul IQ mai mare!

− Nu mai contează dacă copilul le citește sau nu.

− Nu, și nici nu știm dacă nu cumva asta are legătură cu IQ-ul părintelui, adică acel procent de 50% din gene. Poate părintele avea un IQ mai mare și, întâmplător, el avea mai multe cărți în casă.

Și prin genele lui a influențat performanța școlară a copilului, nu prin numărul de cărți. În fine, ăsta este un exemplu clasic de informație științifică tradusă prost.

Dar pentru că există prea multă informație științifică și mult mai mulți oameni care o traduc și o diseminează, bazându-se pe anxietatea asta a părinților – nu fac bine și îi influențez viitorul copilului meu –, se ajunge la o nedreaptă hiper-responsabilizare a părinților.

Părinții ajung să creadă că în mâna lor stă soarta copilului. Deci, dacă eu am strănutat când nu trebuia, copilul ăsta va avea o traumă pe termen lung. Pentru că eu fac viitorul copilului meu.

Acesta, cumva, este efectul atât de multor informații despre parenting. Fiindcă atât știința prost tradusă, cât și cea bine tradusă tind să le spună părinților: Fraților, acum ori niciodată!

Că nu numai că-l traumatizez, dar îl traumatizez pe termen lung!

− Am stricat copilul!

− Exact. Uite ce-am făcut cu el! Și asta crește anxietatea. Crescând anxietatea, crește dorința părintelui de a cumpăra produse de parenting: cărți, cursuri…

Care-i fac să se simtă și mai anxioși, și, atunci, efectele le vom vedea în ceva ani. Și unele efecte nu vor fi foarte grozave.

Poate că e mai bine să avem mai multă informație decât deloc, dar cernutul informației relevante este aproape imposibil de făcut pentru un nespecialist.

E aproape imposibil să știi că ceea ce-ți spune acel educator parental are sau nu o bază științifică. Pentru că sună perfect coerent, mimează perfect inteligența. Deci, cum să nu fie așa?! E logic că e așa!

Și atunci revin la prima întrebare: ce-i spun copilului meu dacă…?

Este bine că suntem responsabili și atenți la ce le spunem copiilor noștri, dar ar fi bine să ne mai și relaxăm, că nu chiar tot ce le spunem noi va avea un efect pe termen lung.

Plus, sunt alte lucruri care au un impact foarte puternic asupra copiilor noștri, pe care poate nu le controlăm. Și poate nici nu ar trebui să le controlăm.

Poate că atitudinea potrivită a părintelui este să fie responsabil, dar nu cu atâta frică și anxietate. Să se informeze și să-și folosească gândirea critică în a-și cerne sursele de informare.

„Mulți dintre adulții care ajung la cabinetul meu au fost învățați să-şi suprime emoțiile şi nevoile. Iar asta, suprimarea emoţiilor, e o moștenire a stilului de educaţie comunist: Te descurci, la mine nu plângi!„

− Din experiența dumneavoastră de clinician, cum erau părinții celor care acum sunt adulți?

− Ar fi nedrept să-i caracterizez așa, în general. Ce pot să spun este că aveau o agendă foarte plină cu alte lucruri.

Grija mâncării şi a unor nevoi de bază era așa de mare, încât nu ştiu dacă dezvoltarea emoțională a copilului mai ajungea pe lista zilei.

Zdroaba de a obține mâncare şi de a te feri de nu știu ce… − cum spăl haine fără apă caldă, hm? − îi preocupa aşa de mult, încât mă tem că și oamenii cei mai bine intenționați aveau mari șanse să deprioritizeze educația emoțională a copiilor.

Nici nu cred că știau că este atât de relevantă. Pot să spun, cu siguranță, că părinții tuturor oamenilor pe care îi văd în cabinet au avut intenții bune față de copiii lor.

Nu am văzut intenții explicite de a le face rău copiilor. Dar, din diverse neajunsuri – fie ale societății, fie ale dezvoltării emoționale a părintelui –, intențiile lor bune n-au arătat prea bine pentru copil.

− Se simte moștenirea comunismului?

− Poate nu sunt în măsură să evaluez asta. Mulți dintre adulții care ajung la cabinetul meu nu știu să-și înțeleagă nevoile și, mai rău, nici nu cred că nevoile lor sunt importante. Sau că trebuie făcut ceva cu ele.

S-au obișnuit, pentru că așa au fost învățați, să-şi suprime emoțiile şi nevoile, asta ca modus operandi. Iar asta, suprimarea emoţiilor, este o moștenire a stilului de educaţie comunist: Te descurci, la mine nu plângi!

− Și când nu ești antrenat să faci asta, efectul în viața de zi cu zi este că…?

− Efectul este că simți o mulţime de chestii toată ziua, nu știi ce sunt sentimentele acelea, iar ele devin un zgomot interior care te deranjează și cu care nu știi ce să faci.

Ba, mai rău, îl interpretezi greșit. Și asta duce la alte probleme. Exista în sistemul educațional socialist ceva ce putem numi întărirea negativă.

Studiile spun că funcţionează pentru 30% din copii. Tipul acela de educație: Ce, mă, tu ești mai prost?! Motivarea asta negativă: Vezi că celălalt e mai deștept decât tine. Focusarea excesivă pe ce nu face bine copilul.

Tot sistemul nostru educațional e făcut să corecteze copilul. Copilul, în principiu, e „greșit” și sistemul educațional e făcut să-l corecteze.

Dar să scrii de 10 ori până mâine „promit să nu-l mai lovesc pe colegul de bancă” funcţionează pentru un procent foarte mic din oameni.

Restul vor înțelege că îl urăsc pe colegul de bancă, fiindcă din cauza lui m-a pus să scriu de 10 ori. Îl urăsc pe domnul profesor că nu a priceput.

Dacă ar fi să văd ceva din rămășițele comunismului, văd adulți care habar nu au ce este înlăuntrul lor sau că acel ceva contează, şi care nu înțeleg de ce se tot poticnesc în tot felul de relații şi de acțiuni…

Celălalt lucru e că oamenii sunt destul de pasivi în a-și urmări visele, pasivi în a-și implementa ideile, în a-și exprima dorințele: nu contează, ne luăm o mașină mai mare și totul va fi bine.

− Vorbeaţi despre dezvoltarea emoțională a copilului. Ce înțelegem prin asta?

− Citind eu literatură pe subiectul ăsta și încercând să mă lămuresc ce înseamnă că ți-ai făcut treaba bine ca părinte, am găsit o metaforă foarte bună.

Am uitat autorul, dar e o metaforă din care am priceput esența. El spune aşa: dacă ne imaginăm educația unui copil ca și cum am face o mâncare de pui, cu garnitură și ce mai trebuie, viața emoțională a copilului este carnea de pui.

Astfel, a ne concentra pe alte lucruri s-ar putea să facă un sos grozav și o salată minunată, doar că nu se va chema mâncare de pui, se va chema altfel.

Dacă vrem să se cheme parenting de succes, trebuie să fie carnea de pui acolo. Adică să fim atenți la viața emoțională a copilului.

Bineînțeles, nici dacă ne concentrăm excesiv pe asta nu e grozav, dar avem o mâncare de pui. Deci, deja am făcut treaba mai importantă.

− Să alegem trei lucruri pe care, dacă reușim să le exersăm cu ei, peste 30 de ani nu vor fi niște adulți supărați și triști.

− 50% sunt genele. Și 50% sunt multe alte lucruri pe care le facem noi cu ei, ca părinți. Să nu uităm asta.

În primii ani de viață, pentru copil e important ce face persoana relevantă − cel ce are grijă cu precădere de copil este persoana relevantă. Apoi, pe măsură ce cresc intervine anturajul.

Copiii, de când se nasc, au aparatul emoțional perfect dezvoltat, ca al nostru. Tot ceea ce presupune, la nivel biologic, trăirea emoțiilor este perfect conturat și funcțional de la început.

Însă partea de creier ce răspunde de control, decizii, înțelegere, gândire şi planificare se termină de dezvoltat abia undeva pe la 25 de ani.

Sigur, multe structuri importante se dezvoltă până la 3 ani: structuri destinate să ghideze și să controleze comportamentele și emoțiile.

Deci: avem o structură superioară insuficient dezvoltată, cea care formează conexiuni neuronale, și una emoțională gata dezvoltată. Și treaba părintelui este să-l ajute pe copil să dezvolte conexiuni sănătoase între ele.

Ținând cont că acea zonă rațională nu este dezvoltată, nu ne apucăm să-i ținem predici copilului de un an de ce este bine să se spele pe mâini, ci formăm căi neuronale, antrenăm căi neuronale care, dacă se leagă într-un mod sănătos, și le „tasăm” într-un mod sănătos, devin niște obiceiuri. Asta este grija pentru educația emoțională.

Acum, o parte din obiceiuri sunt comportamente, o parte sunt abilități de a ne controla relațiile cu cei din jur și propriile emoții− emoții traduse în comportamente, și o parte sunt valori.

Ca un exemplu practic: copilul de 2 ani plânge că vrea prăjitură înainte de masă. Tu, ca părinte, ai decis că nu e o treabă sănătoasă să mănânce dulciuri înainte de masă.

Atunci, treaba ta, când te îngrijești de viața emoțională a copilului, este să vezi că are o frustrare, să-l ajuți să-și înțeleagă frustrarea și să și-o gestioneze în moduri acceptabile social.

Fiindcă el și-o va gestiona, probabil, trântindu-se pe jos sau făcând ce-i vine lui. Și e firesc: de simțit, el simte foarte puternic, dar nu știe ce să facă cu asta. Zona cerebrală care ar trebui să-l ajute cu ce să facă în situația asta nu e dezvoltată.

Și tu trebuie să-l ajuți, să-l ghidezi. Atunci când e foarte frustrat, să îl ajuți: cum se numește emoția asta și ce facem când o simțim?

Asta este legătura pe care părintele poate s-o facă: să asiste copilul în a face această legătură între părți − rațional, limbaj, control al comportamentului și emoții.

Dacă nu se întâmplă treaba asta într-un mod sănătos, copilul o va obține cumva. Doar că în manieră mai puțin sănătoasă pentru el, pe termen lung. Poate să obțină ceea ce vrea lovind, trântindu-se pe jos sau enervându-se.

Copiii sunt ființe foarte inteligente în a obține ce vor.

Am vrut să exemplific de ce e bine să iau în considerare viața emoțională a copilului. Pentru că el simte exact ca tine, foarte puternic şi intens, dar nu știe ce să facă cu asta.

Și emoția, sau ce simte el, îl poate speria. Și nu înțelege ce i se întâmplă.

− Pe de altă parte, tu poți să-i explici cum se fac lucrurile, dar dacă nu există o corespondență între ce spui și ce faci, copilul va face ce faci tu, nu ce spui.

− O, da. Bineînțeles. Cea mai rapidă formă prin care învață copilul este că se uită la cel care e relevant pentru el. Modelează. Ca să fim relevanți pentru ei, trebuie să fim acolo.

„Multă lume interpretează drept cuminte un copil care nu-și exprimă nevoile. Sau un copil care nu cere ajutor. Un copil care respectă regulile e în regulă, dar un copil care nu-și exprimă nevoile nu e”.

− Cum hotărăște copilul cine e persoana relevantă?

− Păi el nu hotărăște. Copilul vine „precablat” cu informații, și adultul care îl face să se simtă în siguranță, ăla e relevantul. De acolo vine și ajutorul, de acolo vine și necazul.

Copilul nu are de ales. Și el știe: cel pe care-l strig când mi-e frig și mă ajută când mi-e foame și mă ține în brațe când sunt trist, ăla este relevant.

Deci, acela este un soi de Dumnezeu și ce spune el așa este. Și dacă acel adult răspunde în mod consecvent nevoilor copilului – consecvent înseamnă în cea mai mare parte a timpului –, copilul înțelege din asta că nevoile lui sunt valide, că merită să le spună cu voce tare și că se poate baza pe celălalt.

Asta înseamnă că dezvolt un stil de atașament securizant. Adică acel copil va avea încredere în relațiile cu ceilalți și că e ok să-și exprime nevoile. Și că nevoile lui sunt ok și că el este în regulă.

Asta este varianta sănătoasă.

Mai există celelalte variante, mai puțin dezirabile, în care părintele sau persoana asta relevantă răspunde alandala nevoilor copilului sau chiar se întoarce împotriva lor.

Copilul decodează lumea într-un mod care să-l ajute să înțeleagă: de ce adultul ăsta strigă la mine?

Și atunci va decoda cam aşa:

Dacă simt că ceilalți nu sunt de încredere pe termen lung, atunci nu are rost să mă bazez pe ei. Ăsta, îmi pare rău s-o spun, este unul dintre locurile foarte triste în care copiii ajung mai apoi, ca adulți.

Strategia asta îl poate ajuta pe copil să supraviețuiască în situația respectivă, doar că, de multe ori, ea nu se mai potrivește când crește mare.

Dar el are calea neuronală bătută din fragedă copilărie și, fără să-și dea seama, va face la fel când e adult.

Ce trebuie să facă părinții? Pe scurt, trebuie să fie un fel de antrenori emoționali.

Să observi și să încerci să dibuiești cum să îl ajuți pe copil. Dacă o dai în bară, copilul nu contorizează că ai dat-o în bară, ci faptul că ai făcut ceva, ai fost acolo.

Ok, n-ai nimerit, nu-i era foame, voia să-l schimbi. Nu-i bai, te-ai dus acolo și ai făcut ceva.

− Cât de complicat îi va fi mai târziu copilului care învață că trebuie să se bazeze numai pe el, și nu are încredere în ceilalți?

− E un lucru bun ca adulții să se concentreze pe a se descurca singuri. E o parte bună.

Partea mai puțin bună este că noi suntem ființe sociale, până la urmă foarte puțini dintre noi sunt confortabili în a fi tot timpul singuri − și, de obicei, asta e o formă de patologie.

Cei care se feresc de prezența altora și caută să fie singuri sunt excepții ale acestei specii. Noi suntem o specie foarte socială.

Cum zicea un cercetător: dacă ar fi să dau o definiție omului, aş spune că e o albină care vorbește.

Deci suntem inter-relaționați, avem nevoia asta. Şi dacă nu știm să relaționăm – majoritatea tulburărilor sunt tulburări de relaționare –, până la urmă ne va afecta toată viața, tot: relația de cuplu, a menține un loc de muncă, a crește copii.

Dar, în principiu, e bine ca adultul să facă toate lucrurile singur.

− Dar e important și să ceară ajutor?

− Este chiar recomandabil să fie confortabil în a-și accepta nevoile. Că, da, este în regulă să fiu depășit într-o situație, și asta nu înseamnă că sunt stricat, netrebnic și neiubibil.

− Cât de cuminte e bine să fie un copil?

− E foarte complicat. Ce înțeleg prin cuminte?

− Când vorbesc unele mame între ele: Vaaai, ce copil cuminte, nu mă deranjează, nu face prostii…

− Eu sunt foarte sceptică cu termenul ăsta, cuminte. Pentru că lumea înțelege lucruri diferite.

Multă lume interpretează drept cuminte un copil care nu-și exprimă nevoile. Sau un copil care nu cere ajutor.

Un copil care respectă regulile e în regulă, dar un copil care nu-și exprimă nevoile nu e.

Pot fi copii cărora le este frică să ceară lucruri sau să exploreze mediul. De multe ori, între copiii mici, copilul cuminte e ăla care stă într-un loc, iar copilul rău e ăla care se mișcă mult.

Se poate ca acel copil care se mișcă mult să fie, de fapt, unul care se simte bine să exploreze mediul. Dar mie mi se aprind niște beculețe când oamenii întreabă – dar e cuminte, doarme noaptea?! Nu!

− E cuminte, mănâncă?

− Face ce vrei tu! Părintele trebuie să se întrebe: de ce face copilul ce vreau eu?

Face pentru că mă respectă, mă iubește, avem o relație bună și chiar și-a internalizat aceste reguli și au devenit ale lui?

Sau pentru că îi este frică de mine?

Varianta a doua e varianta nefericită și de evitat. Dar sunt copii care-și ascultă părinții pentru că au o relație bună şi înțeleg valorile − regula impusă de părinte.

Am înțeles de ce mama zice să mă spăl pe dinți: într-adevăr, se întâmplă niște chestii în gură dacă nu te speli pe dinți: ăsta este un copil care își ascultă părintele și nu mi se pare problematic.

Dar de asta zic că ar fi bine ca părinții să se întrebe − de ce ascultă copilul meu sau de ce nu ascultă copilul meu.

Foarte des e o problemă de relație acolo: copilul meu are încredere în mine? Eu fac așa cum îi spun lui să facă?

„Dacă îi repet copilului că «e rău», o să am tendința să văd toate comportamentele asociate cu asta. Și când face lucruri bune, n-o să le văd, pur și simplu, pentru că creierul meu e supus unui proces care se numește disonanță cognitivă: adică ceea ce cred eu nu poate fi contestat de realitate.

Și asta este cu stres. Și atunci e mai bine să nu ne băgăm în situații de genul ăsta. Adică să nu punem etichete”.

− Ce înțelege un copil când părintele îi spune în mod repetat „ești un copil rău”?

− Aici sunt mai multe probleme. Și problema se aseamănă cu cea a copilului cuminte. Prin aceea că reducem întreaga persoană a copilului la un singur cuvânt. Or, care dintre noi suntem un singur lucru?!

Dacă acum vărs cana asta de cafea, mă face neîndemânatică? Sau faptul că nu le-am vărsat pe cele zece anterioare mă face mega-îndemânatică? Eu cred că niciodată nu vom putea fi definiți printr-un singur cuvânt.

Și atunci, dacă încercăm să facem asta, primul efect este că ratăm toate celelalte calități pe care le poate avea acel copil: bun, rău, cuminte, deștept… Ratăm să vedem toate celelalte lucruri care înseamnă persoana lui. Ăsta e un efect.

Al doilea e că, odată ce am pus această etichetă, o să vedem mai degrabă comportamentele care se potrivesc etichetei. Dacă i-am repetat copilului că e rău, o să am tendința să văd toate comportamentele asociate cu asta.

Și când face lucruri bune, n-o să le văd, pur și simplu, pentru că creierul meu e supus unui proces care se numește disonanță cognitivă: adică ceea ce cred eu nu poate fi contestat de realitate.

Și asta este cu stres. Și atunci e mai bine să nu ne băgăm în situații de genul ăsta. Adică să nu punem etichete.

În niciun caz să nu le punem etichete copiilor noștri, partenerilor noștri și, în general, oamenilor. Dar noi funcționăm pe etichete, că e mai ușor să le gestionăm.

Din partea copilului, ceea ce se întâmplă e că va crede că ceea ce spune părintele este adevărat.

Și atunci se va comporta așa cum îl descrie părintele. În cea mai mare parte a timpului, va încerca să confirme eticheta. Asta înseamnă că el singur își va pune în umbră toate celelalte laturi ale lui. Făcând să fie așa cum i se pune eticheta.

Și la copilul mic este la fel. Poate vrea să facă ceva, să exploreze, să încalce regula – dar n-o face pentru a rămâne cuminte și a confirma eticheta. Asta mi se pare un pericol, ceva de evitat.

− Îi privăm de experiențe.

− Și pe ei, dar și pe noi ne privăm, de fapt. Cu siguranță că toți copiii din lumea asta au momente când au comportamente greșite. Și ce facem atunci?

În primul rând, nu punem etichete: ne referim la comportamentul lui, nu la persoană. Comportamentul tău acum a fost… și îl descriem.

Cu siguranță, trebuie să descriem în limbajul copilului cum am vrea să fie comportamentul acela. Asta nu se prea întâmplă.

De cele mai multe ori, părintele spune doar „Nu” sau „Dă-te jos” sau „Închide geamul”, pune la loc… Dar nu-i spune ce și cum să facă. Cu siguranță, trebuie să-i descriem ce ar fi ok să facă în situația aia.

Dacă situația e gravă, dacă sare în fața mașinii, intervenim imediat, dar apoi îi dăm explicații. Dar regula este că vorbim despre comportament, nu despe copil, și trebuie să-i descriem comportamentul corect: Ar fi util să faci asta pentru că…

− Mai există părinții care-și țin copiii ocupați în permanență, „să nu se plictisească”.

− Atunci copilul învață, de fapt, că plictiseala e periculoasă. Și că este o stare pe care trebuie să o evite, fiindcă, uite, și mama o evită. Uite cu cât succes o evită mama! Cu siguranță e ceva foarte periculos, uite și mama cât se agită!

Starea de nestimulare a creierului este starea firească, dar este percepută ca fiind de nedorit. Asta înseamnă că, la fel ca adultul, copilul construiește emoția aceea.

E ceva ce noi simțim că e pe dinlăuntru, din corp, combinat cu ce văd din context şi cu ce știu din background-ul meu despre aceste situații. Construiesc și cu ce limbaj am – acestea sunt baza de predicție.

Emoția este o predicție despre cam ce simt eu. Ce simt nu este o realitate obiectivă, ci un construct.

Și atunci, putem să-i ajutăm pe copiii noștri să construiască mai bine și să le îmbogățim contextele, astfel încât predicția de emoție pe care și-o dau să fie mai adaptată la context. Mai echilibrată.

În cazul cu plictiseala, cu siguranță trebuie să-i arătăm copilului că a ne plictisi nu este un lucru periculos. Nu o să moară din asta. Nu a sunat nimeni la 112 să se plângă: Haideți, luați-mă, că mă plictisesc.

Copilul va avea un disconfort, fiindcă s-a obișnuit să aibă o stimulare permanentă. Este distrat tot timpul, ceea ce stimulează niște mediatori chimici de satisfacție, și copilul percepe starea aia ca fiind starea normală.

Și pe asta normală ca fiind anormală. Părerea mea e că plictiseala nu este periculoasă. Dimpotrivă. Studiile spun că este motorul creativității. Pentru că, atunci, creierul copilului începe să genereze, să cotizeze dinăuntru.

Câtă vreme este stimulat dinafară, este ca și cum ai îndopa creierul cu distracție. Activitățile stimulează creierul, dar el nu apucă să producă nimic.

De aceea copilul trebuie învățat că plictiseala nu este periculoasă. Bine, asta nu înseamnă să-l uităm undeva, într-un pătuț. Nu trebuie lăsat de izbeliște.

Dar momentele succesive în care ziua nu este structurată sunt absolut utile și dezirabile pentru creșterea unui copil. Sunt esențiale. Copiii suprastimulați au variante de dezvoltare nu foarte fericite.

− Un exemplu clasic: copilul iese afară, se joacă cu alți copii, se lovește și vine acasă plângând. Și părintele îl pedepsește, să nu se mai lovească altă dată. Ce înțelege copilul?

− Depinde de copil, dar, în linii mari, sunt mici șanse să mai vină vreodată la părinte după aia.

Va fi foarte greu pentru copil să mai caute alinare și înțelegere la părinte. Și o s-o caute din partea altcuiva sau nu o s-o mai caute deloc, o să și-o obțină singur, sunt mai multe variante.

Dar e posibil ca părintele să nu mai fie relevant. E un risc pe care nu merită să ți-l asumi, să devii nerelevant pentru copilul tău.

− Mulţi părinți sunt foarte îngrijorați de tablete și de telefoane. Ce facem? Nu le dăm deloc, le lăsăm la discreția lor?

− Depinde foarte tare de vârsta copilului. Steve Jobs le-a dat copiilor lui acces la tehnologie după 12 ani.

De ce? Cred că știa foarte bine de ce, iar studiile ne arată: tehnologia interferează cu wiring-ul creierului, cu dezvoltarea căilor neuronale.

Un părinte care vrea să se informeze știe că sunt periculoase, și mi se pare că în epoca asta nu mai avem nicio scuză. Ca recomandări, foarte general, e bine ca, până la 2 ani, copilul să nu aibă niciun contact cu tehnologia.

Și pe urmă se poate introduce treptat. Dar, ca părinte, trebuie să înțelegi ce se întâmplă când îl expui pe copil la ecran și la conținutul de acolo. Şi trebuie să decizi informat, nu pentru că așa decid colegii de clasă sau grupul.

Și dacă presiunea e mare, te gândești: Când vreau să plângă copilul meu mai tare, acum sau când va fi adult? Acum, că nu-i dau tableta, sau când va fi mare, și va avea deficit de atenție și multe alte probleme care apar de la folosirea timpurie a tehnologiei.

Problema este să fim consecvenți.

În general, când formulăm o regulă pentru copii, orice fel de regulă, cred că trebuie să facem apel la cele mai profunde valori ale noastre, deci chiar să ne întrebăm profund: de ce fac asta?

Și să iau o decizie bazându-mă pe valorile mele fundamentale și pe argumente solide, nu fiindcă așa fac și ceilalți. Nu. Eu chiar ce cred?

După ce am formulat asta, regula trebuie explicată copilului ca atare. Nu altceva. Nu o poveste și alte baliverne, ci cu limbajul adaptat vârstei.

Pentru că asta îl ajută pe el s-o internalizeze. Și ne va face pe noi să fim consecvenți. Și pot să fiu și ferm, și blând. Deci nu interzic și pe urmă îl mai las, pentru că atunci copilul va înțelege din asta că uneori merge.

„Viețile trăite conjunctural, oportunist, sunt percepute de multe ori ca o povară. Sau aşa: «Sunt victima vieții mele». Apar stări de frustrare: «Eu n-am ales ce mi se întâmplă».

Dar viețile trăite în lumina unor valori – care nu se învechesc și nu se schimbă, asta e fain la ele – ne vor face mai împliniți”.

− Care e cel mai bun lucru pe care poți să-l faci pentru dezvoltarea lor?

− Să le abordezi nevoile cât de constant poți. Cele pe care le au, nu cele pe care îți imaginezi tu că le au sau pe care ai vrea tu să le abordezi. Asta înseamnă să te chiar uiți la copilul tău.

O altă metaforă citită − și care mi-a fost foarte de ajutor cu mulţi părinți cu care am lucrat − este că, atunci când ai un copil, seamănă cu acel caz în care plantezi o sămânță, dar nu știi ce sămânță e, nu știi dacă e un bananier, un stejar sau o garoafă. Trebuie să te uiți acolo.

Ok, de principiu au nevoie de pământ, apă și soare. Dar una are nevoie mai mult de soare, alta de mai multă apă… așa că răspunzi nevoilor după cum le vezi.

Apoi, al doilea copil e o altă sămânță. Și tot așa. Nu-i tratezi nicidecum ca și cum știi tu ce iese de acolo.

Dacă e să răspund simplu, asta e: să te uiți, să vezi ce nevoi are copilul și să le abordezi, în măsura în care poți.

Și să te îngrijești tu pe tine, ca să poți. Când ești părinte, nu mai e un lux să te îngrijești tu pe tine, este obligatoriu. Pentru că de tine depinde sămânța.

Dar, în final, ceea ce mă întreb eu este: Şi? La ce bun? Dăm copilului toate instrumentele. Așa, și?

Va fi echilibrat și cu stimă de sine. Așa, și ce va face cu astea? Aici este întrebarea mea, și simt că părinții trebuie să le dea asta copiilor: direcția.

E ca și cum construiesc o mega-mașinărie și o fac foarte bine, dar nu-i pun volan. Este un mare semn de întrebare acolo: copilul să facă ce?

Instituțiile nu vorbesc despre asta. Ce să facă copiii cu acele lucruri grozave pe care reușim să le punem în ei?

Agenda societății în care trăim ne bagă sub nas lucruri. Ce trebuie să faci la 18 ani? Să dai la facultate. Ok, învăț și dau la facultate. După aia? Te angajezi. Ok, mă angajez.

Primim de la societate niște răspunsuri pe care le îngurgităm pentru că așa fac toți cei din jur, și nici nu stăm să ne gândim.

Lipsa de direcție nu se prea sesizează de timpuriu. Se sesizează mai la mijlocul vieții, când am terminat facultățile, am luat mașina, casa, am făcut copiii − și eu ce fac, de fapt?!

În bună măsură, cu asta pot părinții să-i ajute pe copii în cei șapte ani de-acasă, să le dea direcția. Nu să le spună ce să facă, ci, mai degrabă, să-i aşeze pe direcția valorilor fundamentale.

Adică: Facem lucrurile astea cu abilități și emoții ca tu să reușești în viață, să-ți ghidezi ce vei alege să faci în direcția unei valori.

Valorile astea nu sunt foarte multe – cele care s-au dovedit a fi utile oamenilor și societăților. Lista e scurtă, dacă ne uităm în istorie.

Deci, nu trebuie să avem un debate prea mare: să-l învăț pe copilul meu că bunătatea e o valoare sau că răutatea e o valoare? Nu e ca și cum avem atâtea semne de întrebare.

Eu cred că valorile acestea dau direcția. Ce fac cu aceste valori, după ce le am? Le împlinesc în deciziile de zi cu zi.

Studiile spun că o viață trăită în lumina acestor valori nu este neapărat una ușoară, dimpotrivă, poate fi foarte grea, dar este cea care aduce senzația de fericire. O senzație de împlinire și satisfacție.

Viețile trăite conjunctural, oportunist, sunt percepute de multe ori ca o povară. Sau aşa: Sunt victima vieții mele. Apar stări de frustrare: Eu n-am ales ce mi se întâmplă.

Dar viețile trăite în lumina unor valori – care nu se învechesc și nu se schimbă, asta e fain la ele – ne vor face mai împliniți.