Protestul celor veniţi de departe: "Ia-ți un drapel, du-te pe șoselele patriei și o să descoperi o altă Românie"

„Știți cum a făcut România? Un pas înainte, un pas înapoi”.

Sunt cuvintele lui Sorin Bobiș, iniţiatorul Marşului Speranţei, omul care a mers pe jos 450 de kilometri în 11 zile. El şi micul său grup de însoţitori au venit de la Cluj să le spună bucureștenilor că „nimic nu se schimbă de la sine”.

„Știți ce e ciudat? După 28 de ani, strigăm aceleași sloganuri ca în ’90. Am ajuns să strigăm «Jos comunismul!» și «Dreptate!»”, spune Sorin, în timp ce înaintează prin ploaie, acoperit cu o pelerină galbenă și purtând steagul Uniunii Europene pe umăr.

E 20 ianuarie 2018, ora 12. A trecut aproape un an de la adoptarea Ordonanţei 13, iar Sorin se îndreaptă, alături de soţia sa şi de câteva zeci de oameni, spre Piața Universității.

 „Dacă nouă ne-au trebuit 11 zile, ei au nevoie de 11 minute sau de o oră și 11 minute”

Piața Presei Libere, ora 12.40. Pe o ploaie apăsătoare, clujenii fac prima oprire de la plecarea din Otopeni, în ultima etapă a Marşului lor.

„Sper că diseară vom fi 300.000 de oameni la miting. Dacă nouă ne-au trebuit 11 zile să ajungem aici, ei au nevoie de 11 minute sau de o oră și 11 minute”, îşi spune Sorin Bobiş gândul.

Grupul zăboveşte câteva minute, timp în care în care se discută traseul și se face o poză de grup. Apoi porneşte spre Arcul de Triumf. La fiecare trecere de pietoni, bucureştenii îi claxonează în semn de susținere.

Fără să-şi trădeze oboseala acestor zile în care a mers, în medie, câte 40 de kilometri, Sorin ne spune că îşi doreşte ca aceste manifestaţii să-i scoată pe români la vot, data viitoare. Însă partidele de opoziţie au vina lor:

„Eu cred că, în momentul de față, nu sunt suficient de bine organizate. De aceea gestul domnului președinte mi se pare unul normal. Nu avea altă posibilitate”.

Sorin şi soţia lui au 5 copii, mezinul fiind de 18 ani. În urmă cu câţiva ani, s-au mutat la ţară: cresc pui de găină şi pomi fructiferi.

Când îl întrebăm cum au fost cele 11 zile de drum, chipul i se luminează.

„Au fost primari care au ieșit și ne-au dat câte un ceai sau ceva, apoi au vrut să facă o fotografie cu noi. Dar au fost oameni simpli care au dorit doar să dea mâna cu noi, să ne îndemne să mergem înainte, să nu ne oprim. E fantastic!

Vă spun că ţara poate fi văzută altfel. Ia-ți un drapel, du-te pe șoselele patriei și o să descoperi o altă Românie”.

„Am mai fost în Piața Universității în ’90. Atunci eram cu punctul 8 al Proclamației de la Timișoara şi aduceam semnăturile de la Cluj. Știți ce e ciudat? După 28 sau 29 de ani, strigăm aceleași sloganuri ca în ’90. România înaintează cu forța ei, dar politicienii o trag înapoi permanent. Trebuie ca lumea să fie conștientă că nu se schimbă nimic de la sine. Dacă sunt mobilizați, oamenii pot să schimbe multe”.

Sorin Bobiş

„64 de ani fac în iunie. Sunt juniorul echipei”

Ora 13.10. Marșul Speranței ajunge la Arcul de Triumf. Protestatarii se aliniază de-a lungul gardului de la sediul ALDE, pentru o fotografie-simbol în care toţi arată cu degetul mare în jos.

Printre clujenii care au făcut acest drum chinuitor se numără și un bărbat nevăzător. Ajutat de doi însoțitori, omul depune o coroană de flori la monumentul ridicat în memoria eroilor care au făcut posibilă Unirea.

Din grup face parte şi Francisc, un bărbat de 64 de ani care poartă tricolorul pe umăr şi un ghiozdan maro în spate.

„Sunt din Bistrița și m-am alăturat marşului la Târgu Mureș. Am aflat un pic mai târziu, dar când am văzut că au pornit, nu am mai putut rezista. 64 de ani fac în iunie. Sunt juniorul echipei”.

De ce li s-a alăturat clujenilor? Francisc răspunde scurt: trecutul.

„Am dus o viață destul de urâtă, să știți. Am trăit vremuri când stăteam nopți întregi la rând pentru că nu era mâncare. Şi pâinea era raționalizată.

Am pornit la drum să fiu un exemplu pentru tineri, să nu se lase manipulați, să își construiască viitorul, să fie cu capul pe umeri. E păcat de tinerețea lor să își mai bată cineva joc de ei.

Să nu se lase îngenuncheați, să își facă un viitor, pentru că merită. O națiune nu e mare prin număr, e mare prin faptele pe care le face. Să știți!”

„Sunt oameni competenți, dar toți fug”

În drum spre Piața Universității, facem cunoştinţă cu Carmen. Are 56 de ani, e geolog şi trăieşte în Belgia. A venit la Bucureşti special pentru manifestaţia de azi.

„Trebuie să ne trezim, de-asta am venit! Ăștia se joacă de-a țara. Asta nu e țara românilor, e țara lui Dragnea.

Nu se poate așa ceva. Nu mai sunt genii la Botoșani – Iorga, Eminescu. Acum vorbim despre genii gen Dăncilă, Carmen Dan. O jenă, o rușine!”.

Principala noastră problemă este delăsarea, crede Carmen.

„60% dintre ai noştri au aranjat un pic: «Las’ că merge și așa». Las’ că merge și așa, până când am ajuns să avem în instituții oameni care sunt manageri, dar ei nu știu ce manageriază.

Nu putem promova incompetența. Trebuie să vină cineva care e competent. Sunt oameni competenți, dar toți fug. Nu vă lăsați! Treziți-vă!” 

Peste Bucureşti cad primii fulgi ai acestei zile. E ora 15, iar Marşul Speranţei a ajuns la Piața Universității.

„Jos comuniștii!”

Ora 18. Ninge temeinic, dar, de la gurile de metrou, în Piaţa Universităţii răsar continuu mii şi mii de oameni. Mobilizarea Jandarmeriei este mult mai amplă decât la manifestaţii precedente.

Bucureştenilor li se alătură protestatari veniţi din Bacău, Constanța, Pitești, Craiova, Tulcea, Arad.

Sorin Bobiş avea dreptate. La fel ca în 1990, mulţimea scandează, printre altele, „Jos comuniștii!” şi „Libertate!”.

De aceea, căutăm oameni care au trăit Revoluţia, să-i auzim încă o dată, după 28 de ani.

„Aparent, nu s-a schimbat nimic. Nu vreau să fie hoții în fruntea bucatelor. Legile justiției s-au dat cum s-au dat, fără să existe o dezbatere ca lumea.

Din păcate, opoziția este nulă. Nu există un lider care să vină și să analizeze toate energiile astea, pentru că asta ar implica responsabilitate”.

 „Nu avem nici libertate, nici unire. Toate ne sunt îngrădite de aşa-zişi conducători, care sunt de cea mai proastă calitate. Nu îi interesează oamenii”.

„Este o mare tristețe. Noi am ieşit la pensie şi avem doi băieți, amândoi plecați în Canada. Ni s-a fript sufletul de dorul lor și îi tot așteptăm să vină.

Dar nu cred că ne vom reveni curând. Cum este posibil ca atâția penali să ne conducă și să aducă numai incompetenți?”

Ce ar putea schimba România?, ne întrebăm la finalul acestei zile de proteste, care a strâns numai în București peste 50.000 de manifestanţi.

Mai multă voință din partea oamenilor, ni se răspunde. Mai multă voinţă.