Pictorul care s-a necăjit când i s-a spus că e naiv

O țărăncuță tânără, cu broboadă și fustă scurtă, întinde rufele pe o sfoară agățată la un capăt de o rază de soare, iar la celălalt, de-un colț de lună.

În cuibare uriașe, așezate pe case ori în vârful vreunui pom înflorit, ouă formidabile sunt zugrăvite, pentru Paști, de țărani înzestrați cu pensule de vopsit.

Pe o ramură înflorită, la ceas de seară, un ciobănaș strunește un flaut. În zare se văd, ca într-un vis, satul și casele sale cocoțate pe un nor.

În atelierul său din comuna ieșeană Bălțați, pictorul Gheorghe Ciobanu (73 de ani) visează și așterne pe pânză o lume idilică, aproape uitată: lumea satului românesc, cu obiceiurile sale, cu şotiile copilăriei şi cu primăverile care "înverzesc țărâna" – cum spune el.

E o lume populată de mândruțefeciorași, care cu boi, cireși înfloriți, lumină și culoare. Mai ales lumină și culoare.

"Rufele", de Gheorghe Ciobanu. Sursa foto: ciobanu-art.com

"Am fost un copil de țărani modești"

Gheorghe Ciobanu pictează de peste 40 de ani: a început cu simple desene, a continuat cu schițe în cărbune și, în cele din urmă, a ajuns la pictură în ulei, pe pânză.

Nu i-a așezat nimeni o pensulă în mână și nici şevalet nu i-a cumpărat nimeni. Pornirea a venit natural, aproape instinctiv. Nu a cultivat-o la școli de artă, ci în atelierul propriu, așa încât criticii l-au încadrat la pictura naivă.

Admiratori din Statele Unite, Elveția sau Franța l-au invitat să expună și, în timp, au început să îi cumpere picturile.

"Paleta anotimpurilor", de Gheorghe Ciobanu. Sursa: ciobanu-art.com

"Domnule, treaba are tot felul de începuturi...", spune artistul, când îl rugăm să ne povestească debutul său.

"Eu am fost un copil de țărani modești. Am avut un tată nevăzător, cu probleme, dar o viață cinstită. Am trăit în sărăcie, așa a fost începutul meu. Era foame, era bătaie – cum erau părinții făcuți din altă perioadă, din altă educație. Așa erau vremurile. A fost multă sărăcie, peisaje destul de gri.

Am trăit într-o sărăcie mizerabilă, mi-e și rușine să zic câte umilințe, câtă foame… Acum mă mândresc că eu, de toamna până primăvara, mâncam mămăligă și cu zeamă, cum se zice la noi, geandră sau cir! Când aducea cineva o oală de murături, era fericire! Era crunt."

Când avea 5 ani, părinții i-au pus în mână nu o pensulă, ci "sapa și grebla". Aveau pământ, câștigat "cu jertfă de sânge" de bunicul său, care luptase în Primul Război Mondial.

"Țineam ogoarele, că bunicul meu fusese în Războiul de Întregire a Neamului și primise pământ în urma participării la război. Dar când eram copil, veneam acasă cu acel cântecel:

«Hai să facem o gospodărie colectivă și la noi în sat!».

Pe prima pagină a abecedarului era Stalin, după aia Gheorghiu-Dej, după aia Maurer și ăilalți. Eu, copil, ziceam că Stalin e conducătorul și lumina lumii. Vă dați seama cum se uita bunicul la mine, care luptase în război și câștigase pământ, și eu cântam: «Hai să facem o gospodărie colectivă și la noi în sat!».

Ce a făcut Colectivul? A luat pământul pe care țăranii îl câştigaseră cu jertfă de sânge!  De la 5 ani mi s-au pus sapa și grebla în mână, am muncit alături de cei mari. Ușor, trecând anii și școala elementară, toți învățătorii mă lăudau că eram cel mai bun la desen.

Începuturile erau promițătoare, dar fără o chestie serioasă. Mai târziu, când m-am dus la profesională și m-am depărtat de casă, am început să desenez ce era pe acasă."

"Clocitul ouălor", de Gheorghe Ciobanu. Sursa: ciobanu-art.com

De meserie, Gheorghe Ciobanu este dulgher-parchetar. După absolvirea școlii profesionale, a lucrat o vreme pe șantier, dar salariul abia îi ajungea de pe o zi pe alta.

În cele din urmă, nevoile l-au împins să intre în armată. Însă dorul de casă nu îi dădea pace: singurul loc în care se simțea fericit era satul său natal.

"Când am ajuns în armată, eram fericit în acel univers plin de tot ce se întâmplă în vatra satului. Mi se părea că acolo este paradisul, ce mai la deal, la vale! Dacă desenam, era pentru că îmi era dor de peisajul de acasă."

În armată, Gheorghe Ciobanu și-a descoperit, treptat, talentul. Când dorul de casă îl chinuia pe el, un militar atipic, începea să picteze. Aşa a reuşit să expună pentru prima dată − în 1979, la Casa Armatei din Ploiești.

Avea 35 de ani.

"Prima ieșire a fost un succes: un articol despre mine dintr-o revistă de arte plastice a ajuns, nu știu cum, pe masa unui general. Ăla, într-o vizită la unitatea unde eram eu – unitate operativă la rachete –, m-a evidențiat și a cerut să mi se creeze condiții să pictez.

Eu nu am fost un militar performant, veneam cu o educație de modestie. În armată trebuia să fii dur, exigent, puternic. Eh, eu eram mai modest la treburi de-astea."

Primul succes l-a ambiționat. A început să picteze tot mai mult, a primit invitații din Franța, iar mai târziu a expus în Elveția, Germania şi Austria.

Încă de pe atunci, criticii au spus despre el că este un pictor naiv. Mărturisește că această etichetă l-a necăjit:

"S-a scris despre pictura mea că era frumoasă, știu eu, era acceptabilă în plan estetic, dar s-a zis despre mine că sunt un naiv:

«Ciobanu Gheorghe, după orientările lui, după imaginea pe care o prezintă, compozițiile pe care le întruchipează, este un naiv, un artist naiv».

M-am cam supărat la început. Eu voiam să fiu un pictor de oarecare trecere, de oarecare așezământ, cu o poziție superioară, nu un naiv!

Apoi, mult mai târziu, m-am împăcat cu treaba asta. Mi-am dat seama că un artist naiv nu trebuie să învețe academii, canoane. O singură chestie: nu orice bâzdâganie este pictură naivă".

"Nunta", de Gheorghe Ciobanu. Sursa: ciobanu-art.com

"Nu mi-a spus cineva: «Pictează ca să fii fericit!». A fost o nevoie"

"Când venea primăvara, cea mai mare bucurie era să alerg desculț pe cărările bătătorite. După aia, era o mare bucurie când pocneau bobocii, cum zicem noi, înfloreau florile, înfloreau perii, prunii, apăreau bureții…

Dorul a fost prima dată. Nu mi-a spus cineva: «Bă, pictează ca să fii fericit, ca să câștigi!». Nu. A fost o stare de necesitate. Florile trec, dar o floare pictată rămâne. Putem să zicem că floarea pictată intră în veșnicie. 

Eu am ajuns la concluzia că lumea asta e frumoasă așa cum a făcut-o Dumnezeu. De aici, numai să avem receptorii să absorbim mesajul pozitiv din tot ce se întâmplă în jurul nostru. Atunci, putem să trăim ca într-un paradis."

Astăzi, Gheorghe Ciobanu este pensionar. S-a întors în satul natal, deși soția se împotrivise inițial. Nu a ascultat-o: și-a luat pensula, borcanele de culori, șevaletul și s-a mutat în căsuța de lemn de odinioară.

În cele din urmă, soţia i s-a alăturat, iar astăzi trăiesc amândoi într-un colț de natură. O dată la ceva timp, Gheorghe Ciobanu își ia picturile și pleacă la câte un târg de meșteri populari, vreme de câteva zile. Dar și în acele câteva zile îl macină dorul de casă și dorul de a picta.

Pentru că s-a obişnuit să lucreze aproape zilnic: se trezește, se spală pe față, spune o rugăciune. Iese prin curte, se plimbă pe cărare cu picioarele goale, apoi hrănește orătăniile, câinii și pisicile. În cele din urmă, intră în atelier.

Uneori, îl chinuie insomniile: o pictură îl bucură mai mult, se gândește la ea, nu poate adormi. Coboară din pat și se întoarce în atelier, o privește, mai adaugă o tuşă.

"Am o cărare, pictez ce pictez și vara mă descalț, alerg desculț, vreau să simt pământul sub picioare. Țin o linie de prospețime a vieții şi e minunat."

Când începe să picteze, pânza albă îl intimidează. I se pare, la început, că face greșeală după greșeală: munca îl consumă. Apoi se petrece o schimbare.

"Eu, când mă apuc de pictat, pânza albă e perfectă. Prima atingere e prima greșeală, a doua atingere – a doua greșeală, a 15-a atingere – a 15-a greșeală. Deci, băgăm de seamă că se înmulțesc greșelile față de perfecțiunea care era pânza albă. Încep să repar greșelile. Atunci, vin cu respectul pentru detaliu.

Dacă la început eram supărat că am stricat albul perfect și ce începeam e mai degrabă caricatură decât imaginea către care aspiram să ajung, ușurel încep să apară frumusețile, dorurile mele.

Începe să îmi placă ce fac atunci. Când ajung către ultima fază, deja jubilez de fericire. Până la jumătate, investesc și apoi primesc eu energie de la ce se întâmplă acolo."

"La culesul viei", de Gheorghe Ciobanu. Sursa: ciobanu-art.com

Crede că, într-un fel sau altul, cei care îi apreciază tablourile au aceleași sensibilități ca el: sunt "doritori de frumusețe".

"În momentul în care îl pun la expoziție, energia mea îl prinde și pe cel care este, ca mine, doritor de frumusețe. Cui nu îi place imaginea carului cu boi care trece pe lângă lac, cu îndrăgostiții în el? Dacă se pupă, cu atât mai bine! (râde)

Muncesc și plâng până încep să jubilez! Atunci, lacrimile de tristețe că am mâzgălit pânza se transformă în lacrimi de bucurie că am încheiat acest proces, în care Dumnezeu a fost vioara întâi!"

"Lumea asta e frumoasă așa cum a făcut-o Dumnezeu. De aici, numai să avem receptorii să absorbim mesajul pozitiv din tot ce se întâmplă în jurul nostru. Atunci, putem să trăim ca într-un paradis."

Gheorghe Ciobanu spune că lumea satului s-a schimbat față de cum era în vremea copilăriei sale. Doar unele tradiţii s-au păstrat, dar minunățiile naturii au rămas aceleași. Îi plac toate, în egală măsură.

În creația sa, predomină anotimpurile și tradițiile. Pe lângă lucrările care ilustrează viața de la ţară, a pictat icoane în același stil naiv și a sculptat în lemn. Inspirația și energia sa, spune Gheorghe Ciobanu, vin din muncă.

"Sunt întrebat: «Care e tabloul care-ți place cel mai mult?». Am momente: când pictez nunta, sunt cel mai fericit în zbenguiala care se întâmplă la o nuntă; când pictez iarna cu urători, clocotește în mine bucuria de atunci de când umblam cu clopoțelul la urat.

"Sorcoveții", de Gheorghe Ciobanu.

Pe atunci, când eram eu copil, bucuria era maximă când strângeai recolta. Satisfacția – când mâncai o mâncare bună și beai un pahar de vin – era maximă.

Paștile, pe timpul copilăriei mele, se trăiau la altă tensiune, la alți parametri. Acum, se trăiește așa cum e lumea acum, cum reușesc și oamenii să adune bucate pe masă, un pahar de vin, pace.

"Vopsitul ouălor", de G. Ciobanu.

Toată lumea se pregătește, se țin slujbele, pregătim ouă roșii, mielul, așteptăm cu bucurie momentul special – slujba de Paști. În creația mea, de pildă, am «Margareta uriașă».

În tablou, e vremea către primăvară, și un băiețel stă cu vaca la păscut. Margareta e mai mare decât băiatul cu vaca la un loc, iar el se uită ca la soare la floare! Pentru mine, asta e bucuria primăverii, a sărbătorilor!

"Margareta uriașă", de G. Ciobanu.

Iar când se uită altul la ce fac, cel puțin de aceeași factură cu a mea, e prins. Eu zic: «Pe ăștia îi prind, că sunt ai mei!»." (râde)

Gheorghe Ciobanu...

... s-a născut în 1944, în comuna ieșeană Bălțați. Prima sa expoziție din ţară a avut loc în 1979, la Casa Armatei din Ploiești, iar din străinătate, în 1996, la Limoges (Franța).

Cel mai frecvent a expus în Elveția, dar și în Iugoslavia, Austria, Maroc și Spania. O parte dintre lucrările sale se află în colecții particulare din Statele Unite, Canada, Franța, Germania și Italia.