Pentru ţară nu există bătrâni

În fața Parohiei Oprișani II din Turda, doi bărbați în vârstă caută pe cer semne de ploaie.

"Dacă dă Dumnezeu, o să plouă, dar parcă nici El nu mai are atâta putere", spune unul.

Celălalt se împinge din coate în scaunul cu rotile și se ridică într-un picior, "ca un cocostârc". Pe cel stâng și l-a pierdut într-un accident de muncă. Își zice Miki Bacs și are 75 de ani. În tinereţe a fost șofer.

În vremurile bune, a primit contracte să rămână în străinătate. A refuzat de fiecare dată, spunând că are un copil de crescut acasă. Divorţase şi băiatul rămăsese în grija lui.

La bătrânețe, fiul său i-a întors spatele. I-a vândut casa și, în urmă cu 10 ani, l-a abandonat în stradă.

De atunci l-a mai văzut o singură dată. S-a oprit cu mașina pe trotuarul de vizavi și l-a privit lung. Bătrânul s-a uitat la el ca la o fantomă: "Pentru mine el nu mai exista, atâta tot".

Miki Bacs și tovarășul său de la casa de bătrâni din Turda.

Miki Bacs şi tovarășul său − "fost cinematografist prin Cluj" − sunt doi dintre cei 116 vârstnici care trăiesc la Centrul de Îngrijire și Asistență "Acoperământul Maicii Domnului" din Turda, afiliat Bisericii Ortodoxe şi condus de preotul paroh Vasile Știopei.

Lor li se alătură "Leonard Cohen", un bărbat cu pălărie care face economie de vorbe și gesturi. Pare absorbit de gândurile sale, învăluite în fum de țigară.

Oamenii ăștia nu mai au aproape nimic, doar un fel de refugiu pe care-l accesează mereu și mereu: amintirile din epoca de aur, epoca lor de aur. Conversația alunecă firesc spre perioada de grație pe care le-a oferit-o viața.

Poate că atunci erau chiar fericiți. Sau poate doar mai tineri. Necazurile i-au îmbătrânit prematur.

"Păi io când m-am trezit din operație și am văzut că nu mai am un picior, am albit în secunda doi. Când eram tânăr, zburdam. Ce vremuri, dom'le! O zi de-aș mai putea să mă întorc în urmă cu 30-40 de ani și tot ar fi ceva", zice Miki.

*

Domnul Popovici are barbă de călugăr. A și fost la mănăstire timp de cinci ani, la Pătrunsa, în Vâlcea. Cu mult înainte de viaţa monahală, a cunoscut şi viaţa în derivă.

Spune că a cântat 15 ani la pian, apoi a făcut sport. A ştiut să citească partituri înainte să fi învățat alfabetul. Locuia într-o casă naționalizată din Cluj când nepoții fostului proprietar au redobândit-o după 9 ani de procese. Popovici s-a trezit în stradă cu mama lui de 86 de ani.

De la mănăstire a coborât pentru că boala lui, cancer la ficat, se agravase. După 7 luni de stat în spital, a ajuns la azilul din Turda, în urmă cu aproape 3 ani.

Ne zice că nu mai așteaptă nimic de la viață.

"Necazurile astea au venit peste mine și m-au îngenuncheat. Am 62 de ani, simt că sufletul mi-e tânăr, dar nenorocirile m-au îmbătrânit, mă fac să par de 85 de ani. Sincer, nu mai am nicio așteptare de la viața asta.

Mă bucur că am găsit bunăvoință aici. Am patru pereți, mâncărică și căldură. Și puține zile de trăit. Am întrerupt legătura cu oricine. Stimate domn, asta e tot, asta a fost tot".

Domnul Popovici a ajuns în 2014 la Centrul de Îngrijire din Turda.

Bătrânii stau câte doi în cameră. Fiecare și-a amenajat sanctuarul său, pe etajera de lângă pat. În multe camere sunt afişate hârtii cu o înșiruire de cifre: numerele de telefon ale aparținătorilor. Facilitează dialogul celor care își mai aparțin doar o dată pe an sau chiar din an în Paști.

Părinți, copii, nepoți, fiecare cu viețile lor sau cu cât le-a mai rămas de trăit din ele.

Dintre cei 116 bătrâni îngrijiți aici, o sută poartă pamperși tot timpul. 60 sunt țintuiți la pat, iar 30 se pot mișca doar pentru a merge până la baie sau la capela de subsol. E o lume încremenită.

Într-una dintre rezerve, o femeie se roagă în genunchi, pe pat. O alta privește în gol.

"Eu sunt Mircea Țăcșoreanu. 74 de ani. Țăcșoreanu, cu ț de la țară". Deși nu mai există țară pentru oamenii în vârstă.

Nea Mircea, fost funcționar de întreprindere, e de şase ani în căminul parohiei din Turda. Nu mai are pe nimeni. Soția sa a murit în 2000. Are o pensie de 900 de lei. 90 la sută din sumă o plăteşte azilului. Restul de până la 1.600-1.700 de lei, cât costă întreținerea lui lunară, e suportat de stat.

Țăcșoreanu e îngrijorat că va ajunge în stradă.

Țăcșoreanu a fost trimis la Turda de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC) Cluj, instituție aflată în subordinea Consiliului Județean.

În ultimii 12 ani, Centrul din Turda a semnat în fiecare an o convenție cu Direcția care trebuie să aplice la nivel județean politicile de asistență socială.

DGASPC trimitea oameni aici, în urma unor anchete sociale, și suporta cheltuielile legate de întreținerea lor (diferența între pensiile oamenilor și suma fixată de Centru, 1.700 de lei).

În octombrie 2016, Direcția a trimis la Turda o hârtie pentru a motiva că nu va mai plăti pentru cei pe care, în urma unor anchete sociale, i-a trimis aici. Și n-a mai făcut-o. E vorba despre 18 bătrâni.

Patru dintre ei s-au întors în grija familiilor, dar ceilalţi 14 riscă să ajungă în stradă.

Centrul nu mai poate acoperi cheltuielile cu întreținerea lor, iar DGASPC nu vrea să-i mute într-un alt azil din subordinea sa.

Astfel, destinele unor oameni care au rămas singuri pe lume ajung să fie asociate unor noțiuni precum: "cadru legal, Curtea de Conturi, audit intern, licitații".

După ce, timp de două luni, a încercat fără succes să ajungă în audiență la președintele Consiliului Județean Cluj, Alin Tișe, preotul paroh Vasile Știopei s-a prezentat la una dintre şedinţele de Consiliu pentru a-și susține punctul de vedere.

Nu s-a rezolvat nimic, așa că a dat în judecată atât DGASPC, cât și Consiliul Judeţean.

Părintele Știopei spune că n-ar suporta să-i umilească pe oamenii cărora "stăpânii" județului le-au întors spatele.

"În fiecare an s-a reînnoit această convenție, deși pe un om în vârstă nu-l pui într-un cămin pentru un an de zile. Din octombrie, au refuzat să mai plătească pentru acești oameni, deși sunt responsabilitatea lor, și nici nu i-au luat să-i găzduiască în centrele lor. Noi mergem la limită aici, avem noroc cu donațiile, altfel trebuia să închidem.

Ei uită că sunt slujitorii oamenilor și se comportă precum stăpânii lor. Ce era să fac, să-i duc la Direcție, să-i las în curte și să spun − «Faceți ce vreți cu ei»? Sau să-i scot la manifestații în stradă, să-i expun la modul acesta umilitor?

Eu nu vreau să distrug sufletele acestor oameni. Dar la cei care conduc văd doar iresponsabilitate. N-au suflet, n-au nimic, fac totul mecanic sau de văzul lumii", spune Știopei.

Centrul de Îngijire şi Asistenţă pe care-l conduce are 35 de angajați, personal calificat pe fiecare compartiment, de la infirmerie și bucătărie, plus contabilitate și gestiune. Preotul spune că în această asociație, afiliată Bisericii, nu merge cu improvizații și că așteaptă orice control pentru a-și proba transparența.

Adaugă că nu și-a mai luat un concediu de 33 de ani și că salariul său de la azil îl donează unei grădinițe pentru copii proveniţi din familii fără posibilități, care funcționează exclusiv sub acoperământul Bisericii.

"Salariul meu e sub al contabilei. L-am donat la grădiniță, pentru că acolo avem cheltuieli de circa 3.000 de lei pe lună. Și credeți-mă că salariul meu de la Centru nu acoperă mai mult de jumătate din această sumă.

Copiilor de la grădiniță le oferim și o masă, plus rechizite gratis. Iar din donații încercăm să mergem mai departe și să le ajutăm și familiile. Copiii se formează cu calități frumoase, ați rămâne impresionați dacă i-ați auzi'.

Preotul Vasile Știopei din Turda.

Știopei a amenajat o capelă interioară în incinta azilului. Spune că n-a restricționat în niciun fel accesul celorlalte confesiuni religioase și că selecția de aici se face pe criterii superioare.

"Catolici, neoprotestanți, diverse etnii, n-am interzis nimănui accesul. Căminul nu e ortodox, deși aparține de Biserica Ortodoxă. Eu nu pot să-i judec pe oamenii din Centru, să despic firul în patru, că au rămas singuri, că le-au vândut copiii casele, că au fost unele patimi la mijloc.

Sunt aici să fac ceva dincolo de altar, să ajut. Avem şi oameni în vârstă care sunt părăsiți de copiii lor. Unii nu vin nici la înmormântare, deși îi anunțăm."

Știopei insistă pe faptul că, în Centrul pe care-l conduce, discuția e legată doar de costurile de întreținere. E interesat să-și plătească personalul, pentru ca vârstnicii să se poată bucura de condiții decente.

Nu e interesat de bunurile celor care se mută în azil − "ce avere mai are sau nu mai are". Centrul are parteneriate cu primăriile din Turda și Câmpia Turzii și, până recent, avea unul şi cu Consiliul Județean.

Preotul găsește rezonabilă suma de 1.700 de lei pentru a acoperi atât necesitățile unei persoane care trăieşte la Centru, cât şi bugetul de salarii. În instituții similare, aflate sub tutela statului, se poate ajunge până la 4.000 de lei pe lună. Diferența ajunge în zona afacerilor profitabile din asistența socială.

Știopei consideră că Statul ar trebui să predea asistența socială ONG-urilor și Bisericii și spune că asta ar conduce la înjumătățirea, cel puțin, a cheltuielilor.

"La Alba s-a întâmplat deja acest lucru. Nu înțeleg de ce nu se poate și la Cluj. La Consiliul Județean, banii sunt ai poporului. Ar trebui să ne consulte și pe noi. Dacă eu îți dau oferta la jumătate, la 1.700 de lei, tu de ce ai dori să plătești 3.500 de lei?

Puteam să merg la pescuit, la pădure, la iarbă verde, dar am decis că viața mea trebuie implicată total în biserică. Politicienii trebuie să înțeleagă că nu sunt stăpânii oamenilor, ci slujitorii lor. Pe ei îi interesează doar în timpul alegerilor.

Să nu poți ajunge în audiență la un președinte de Consiliu Județean decât după două luni? Scrie undeva în doctrina unui partid din România că trebuie să-ți bați joc de bătrâni și de copii?

Ei îmi vorbesc că n-au bază legală, că trebuie să facă licitații. Păi eu trebuie să fac baza legală, eu trebuie să fac licitațiile? De ce nu predau asistența socială către ONG-uri sau biserici, pentru că ar ieși mai ieftin? Eu știu de ce o țin sub aripa lor. Dar asta trebuie să o cerceteze altcineva și să stopeze cheltuirea aiurea a banului public".