Pe sfoară, între două lumi

Astăzi ar fi trebuit să scriu despre două evenimente petrecute aproape simultan: o nouă adunare de partid și (încă) un protest la adresa aceluiași grup politic.

Dar în profesia asta revine un moment când te întrebi: ce rost are să tot înșiri discursuri ori să tot expui mesajele revoltei, distant, ca fantoma unui ziarist care se protejează de lume în spatele camerei de filmat, dacă nu încerci să înțelegi ce se petrece în jurul tău?

Textul de mai jos a devenit, astfel, chiar asta: o încercare de a înțelege ce se petrece în jurul meu și, în definitiv, în jurul nostru.

*

Am văzut, duminică seară, „protestatari” ce încercau să-i stârnească pe jandarmi, jignindu-i din spatele unei legitimații de presă, dornici să întărâte armatele de followeri pentru un pumn de monede pe vreun canal de YouTube.

Am văzut oameni de partid privind cu rușine disimulată spre propriii colegi. 

Am văzut regie și într-o tabără, și în cealaltă: fiecare cu bufonii ei, aduși la înaintare să susțină cauza mulțimii.

Dar, dincolo de strigătele isterice, am văzut și oameni cu bun-simț și mesaje simple. De ambele părți.

De pildă: un om din partidul pe care l-am criticat de atâtea ori mi-a scris, la un moment dat, după un articol despre o comunitate defavorizată: voia să îi ajute pe oamenii respectivi și, în cele din urmă, a făcut-o.

Nu l-am văzut să se laude cu asta. În schimb, l-am văzut duminică ascultându-l pe deputatul Liviu Pleșoianu în timp ce ridiculiza ideea de anticorupție și m-am întrebat la ce se gândește: îi dă dreptate, oare?

Întotdeauna când cineva încearcă să rupă rândurile taberei din care face parte sau în care îl plasează alții, va fi acuzat de trădare sau de pactizare cu dușmanul.

Oricât ai încerca să păstrezi echilibrul între cele două lumi, pășitul ăsta pe sfoară pare preludiul unei sinucideri. Pentru că ambele tabere suferă de încrâncenare, iar sfoara ține locul punții care lipsește.

L-am văzut duminică pe Liviu Dragnea cum nici măcar nu încerca să își ascundă disprețul față de oamenii care, ore mai târziu, își luau copiii pe Calea Victoriei și strigau din rărunchi: Nu mai vrem corupție! 

L-am văzut pe cel mai prigonit om din România glumind cu premierul Tudose, râzând cu poftă, de parcă veniseră la vreo nuntă, nu la o adunare de partid menită să strângă rândurile. 

Se spune că muzica este periculoasă, pentru că îți împrumută stări care nu sunt ale tale. Probabil din cauza asta, când Dragnea și-a făcut intrarea pe coloana sonoră de la Pirații din Caraibe, m-am simțit de parcă de la pupitru ar fi urmat să vorbească însuși Jack Sparrow, sorbind dintr-o sticlă de rom.

Îndată ce muzica s-a oprit, însă, și l-am auzit – Ne hăituiesc ăștia de parcă suntem pirați –, mi-am amintit unde eram.

Am văzut-o pe deputata Cătălina Ștefănescu, poreclită secretara lui Dragnea, zâmbind din primul rând. M-am întrebat ce mai face, de vreme ce nu mai e deputat, și mi-a atras atenția împletitura grijulie din părul ei.

Mi-am amintit cum, în tot iureșul de presă care a făcut-o praf în 2012, când a ajuns în Parlament, unul dintre ziariștii care scrisese despre ea mi-a spus că e fată deșteaptă. Dar, sigur, nu putea spune public, pentru că și asta ar putea fi, pentru unii, o formă de partizanat.

În primul rând, primarul PSD de la Sectorul 5, Daniel Florea, la patru ace, își ținea în brațe băiețelul – îmbrăcat într-un costum bărbătesc în miniatură – care adormise cu mâinile agățate de gâtul tatălui. Apoi, m-am gândit că, poate, într-o zi, băiețelul lui Florea și una dintre fetițele încotoșmănate în roz de la proteste s-ar întâlni vreodată și s-ar juca împreună în parc, înainte ca diferențele pe care adulții le așază între ei – o școală de fițe, o funcție, un statut – să îi despartă. 

Seara, lângă fetița în roz care aștepta la un semafor împreună cu mama ei, am auzit un bărbat care îi explica la telefon unui amic de ce merge la protest: Pentru că eu, dacă sunt condamnat și vreau să muncesc, nu pot. Dar el, dacă e condamnat, poate să fie și președinte!

Partidul care, prin natura doctrinei sale, ar trebui să lupte pentru drepturi egale a ajuns să fie perceput drept sursa unor inegalități majore. Iar scutul pe care membrii l-au făcut de fiecare dată în jurul șefului, ca parte, probabil, a strategiei vreunui consultant politic, nu face altceva decât să alimenteze furia oamenilor.

Cel „ocrotit” nu mai poate fi egalul lor.

Mi-ar fi plăcut ca Liviu Dragnea să îl audă pe bărbatul pe care l-am auzit și eu, întâmplător, în vreme ce își justifica prezența la protest. Dar, desigur, asta e o naivitate.

Am văzut tineri înjurând, dar și tineri care aplaudau un lider prigonit pentru că forțe oculte resping binele pe care el vrea să îl facă țării. Am văzut PSD-iști care și-au ascuns zâmbetele ironice în spatele carnetului de partid, la auzul unui asemenea discurs, dar și băieți tineri care, când au dat mâna cu șeful, au avut fețele transfigurate de o emoție sinceră.

Pentru ei, mi-am zis, Liviu Dragnea este un star rock.

Iar liderul le-a spus că a fost ca ei cândva, când a luat decizia să schimbe ceva în politică. 

Am văzut în discursul ăsta un soi de prezentare PowerPoint a unui CEO, făcută după rețeta clasică folosită la unele corporații: am fost și eu ca voi, iar voi puteți fi ca mine dacă…

Dacă?

Mi-ar fi plăcut să aud vorbindu-se despre compromisuri, despre trădare, despre liderii la care și el, Liviu Dragnea, a privit, tânăr fiind, cu admirație și pe care i-a aplaudat la comanda altora până a făcut bătături în palme.

Dar cum să le fi explicat că pe atunci era membru PD? Mi-ar fi plăcut să le spună nu atât cum i-a venit ideea să schimbe ceva în viața lui și cum era un tânăr om de afaceri, cât să le explice cum a reușit să nu dea faliment.

Undeva în al doilea rând, frații Andrei și Mihnea Năstase urmăreau discursul lui Dragnea cu aceeași expresie a detașării pe care o văzusem, de curând, la tatăl lor.

Au dormit și ei, în urmă cu ani buni, pe brațele tatălui, la fel ca fiul lui Daniel Florea?

Și dacă da, ce simt ei când îl văd pe Liviu Dragnea în locul lui Adrian Năstase în partidul în care, iată, au crescut?

Oare cum te schimbă când, de la 5-6 ani, participi la congrese de partid? Nu cumva ajungi să admiri omul de pe scenă? Să vrei să fii ca el? Îl compătimești când dă de greu sau, dimpotrivă, aștepți să îi iei locul?

**

Nu vorbim despre adversari politici. PSD se luptă astăzi și cu adversari nepolitici, implicați ilegal în lupta pentru putere. Mulți nu vor schimbarea. Vor încerca să te oprească, sistemul însuși de care se tot vorbește și de care vorbim generic manifestă întotdeauna, oriunde, o rezistență la schimbare. Sunt unii care se simt amenințați de aceste schimbări, spune Liviu Dragnea.

Ecaterina Andronescu, fost ministru al Educației, privește spre Dragnea cu o expresie de caldă înțelegere. Despre Andronescu s-a spus, de o parte  însemnată a presei, că ar fi fost cel mai distructiv ministru al Educației, dar iată că ea poate afișa încă o îngăduință calmă pentru cei care o critică.

Se preface? Crede oare că a făcut bine? Cât poți să te prefaci față de tine însuți?

Oare ce i-ar fi spus Ecaterinei Andronescu pensionara care, duminică seară, scanda în fața sediului PSD purtând pe fes inscripția #REZIST? Pentru cea din urmă m-am temut – era o femeie în vârstă, animată de o furie incredibilă, urlând ca un animal rănit, aproape să își piardă vocea – JOS PSD! 

Pentru Ecaterina Andronescu nu te poți teme. La fel ca zâmbetul lui Ion Iliescu, și al ei supraviețuiește miraculos oricăror crize politice. 

Două Românii. Una strigă: La pușcărie! Cealaltă strigă: Abuz!

Înainte să ajung la proteste, mi-am dat seama că purtam încă la gât legitimația de ziarist de la congresul PSD, hashtag #nextlevel. Am zâmbit.

Parcă văd că uitam asta la gât și o pățeam, mi-am spus.

Pentru că, într-adevăr, o parte a protestatarilor emană o furie care, pe alocuri, mă sperie. Sunt puțini cei care ar putea deveni agresivi, dar camerele sunt ațintite mereu asupra lor. Pare că așa, ca ei, sunt toți ceilalți, iar asta nu e adevărat.

Aici, noi suntem de vină, presa. 

Oamenii par epuizați, dar continuă să vină. Continuă să spere și ei, ca tânărul Liviu Dragnea din povestea patetică spusă la Romexpo, că lucrurile se vor schimba.

Între cele două hashtag-uri se cască o prăpastie: de la PSD #nextlevel și până la #rezist mai sunt #anticoruptadinsufragerie, #forteleoculte, #dragnealapuscarie!, #ciumarosie, #revolutiafiscala, #propaganda.

Două bule care gravitează una în jurul celeilalte și se alimentează una din furia celeilalte, ca în zorii unui război civil în care adversarii apasă nu trăgaciul, ci post now, publish, REC. 

La finalul Congresului, Liviu Dragnea și Mihai Tudose au urcat într-un BMW negru cu geamuri fumurii. Nu mai voiau să facă declarații, dar reporterii – printre care mă număr – îi vânau la fel, chipurile neobosiți.

În sală, după plecarea lor, apele s-au liniștit. Pe scaunele pe care stătuseră ei mai devreme se aflau acum niște băieți tineri.

Un lider american ținea un discurs în limba engleză – o cuvântare despre social-democrație, aproape academică dacă te gândești la ce transmisese, de la aceeași tribună, Liviu Pleșoianu.

Schimbarea României se poate compune chiar de mâine din schimbările pe care le face fiecare dintre noi. Sigur că mulți vor spune: domnule, astea nu au importanță, sunt chestii mici… (…) Dacă te apleci și ridici o hârtie aruncată pe jos, comuna, orașul tău, țara ta va fi mai curată. Poate părea un lucru minor, dar lucrurile mari se construiesc din lucruri minore. 

Când a spus asta, Liviu Dragnea a spus-o cu patos. Câțiva tineri PSD-iști au râs – nu veniseră să asculte lecții de civism, probabil, iar partea asta din discurs îl făcuse pe liderul lor să pară un bătrânel sfătos.

Seara, pe bulevardul Kiseleff, circulația era oprită. Jandarmii din fața sediului PSD formaseră un scut și încercau să-i oprească pe protestatarii care ar fi vrut să sară gardul.

Un partid de hoți și de mafioți!, scanda lumea. 

Vreau să vă vorbesc despre cât de îngroziți sunt jandarmii de secretara lui Liviu Dragnea, de doamna „Pronume”. Sunt atât de speriați jandarmii să nu aibă belele cu ministrul de Interne…, aud. 

Un bărbat care transmitea live pe Facebook încerca să prindă fețele jandarmilor și îi stârnea intenționat: erau lași, slugile ministrului ș.a.m.d. Seara, omul avea să apară la televizor.

Un coleg jurnalist căruia i-am povestit episodul m-a sfătuit să scriu despre ziariștii care au înnebunit. Mai degrabă, mi-am zis, aș scrie despre cei care își păstrează mințile la locul lor, dar mi-am păstrat gândul pentru mine.

Sunt destui cu mințile intacte, dar ei nu fac știri. 

I-am văzut și la prânz, printre tricourile roșii din sala congresului TSD, i-am văzut și seara, printre protestatari, dar mai puțin în fața camerelor de filmat. 

I-am văzut plimbându-se pe Kiseleff cu familia și cățeii lor simpatici, veniți să se solidarizeze. I-am văzut în mesajele de pe pancartele discrete și le-am citit oboseala de pe fețe sau rușinea, când un agitator încerca să confiște mesajul protestului.

Vă zic: sunt foarte mulți.

***

Când am început să scriu acest articol, mă gândeam la cele două Românii pe care credeam că le văzusem duminică. De fapt, nu am văzut altceva decât două tabere, nici măcar foarte mari, despărțite probabil definitiv, iar între ele – România.

Liviu Pleșoianu și, mai apoi, Liviu Dragnea vorbesc despre forțele oculte care amenință schimbarea la față a României. 

Un protestatar îi jignește pe jandarmi, minute în șir, și îi numește cârpe.

În sala congresului, social-democrații își verifică mesajele sau, ocazional, scapă câte un zâmbet.

În stradă, niciun alt manifestant nu i se alătură agitatorului care împroașcă noroi în Jandarmerie.

În sala de congres, niciun social-democrat nu și-ar permite să încalce Statutul.

În stradă, protestatarii îi ocolesc pe unii dintre cei care urlă-n portavoci.

În sala de congres, niciun social-democrat nu se ridică, spontan, să strice armonia discursurilor anunțate.

În spatele circului, e o liniște apăsătoare.

În tăcerea asta – aici găsești România pe care, de fapt, o cunoaștem prea puțin.

Dar, ca să ajungi la ea, trebuie să pășești pe sfoară, iar asta este – cum spuneam – o misiune periculoasă. Poți pica, fără voia ta, într-o tabără sau alta. 

Poate că, în loc să înaintăm tăcuți, fiecare pe frânghia lui subțire, ar trebui să construim o punte.