Am simțit că ițele s-au încurcat iremediabil în urzeala lumii din ziua în care tanti Saveta din Apahida a hotărât să-și lase baltă grădina, în paragină.

Pur și simplu, s-a lenevit. S-a făcut comodă.

I s-a luat.

Paradisuri ferecate. Grădinile ascunse ale Sulinei

Viața

19/07/2024

A sprijinit de gard sapa și hârlețul, apoi a închis portița după ea. Iar straturile de ceapă, morcovi și roșii, cândva aliniate la riglă, au devenit o masă compactă de pământ fertil acum năpădit de buruieni fericite, unele înalte de până la un metru.

Dacă nu o ții în frâu, natura își face de cap. Iar orice grădină cândva plină cu toate cele se transformă rapid, dintr-un exemplu de ordine, în haos.

Brusc, tanti Saveta s-a trezit cu atât de mult timp liber vara, încât nu mai știa ce să facă cu el. Timpul de așteptare a poștăriței cu pensia a început să se lungească semnificativ. Când nu umbla în povești prin vecini, stătea pe lavița din fața porții cu năframa îmbrobodită peste gura știrbă și privea lung ulița prăfoasă. Când era întrebată ce mai face, răspundea invariabil: „Îl aștept pă Țâganu.”

Chiar așa îl numea, limpede și răspicat, fără urmă de resentiment rasist în acest evident derapaj de exprimare incorect politică. Bărbatul fără nume, grăsuliu și mereu jovial, pocăit la penticostali, devenise din muncitor la salubritate comerciant de legume.

La intervale relativ regulate, Țâganu venea de obicei pe la orele amiezii. Din duba lui albă cu telescoapele demult duse răsuna un difuzor care îi anunța cu glas răspicat prezența: „Roșii avem, castraveți avem, lebeniță avem, morcovi avem, cartofi aveeem...” Așa era înregistrarea repetitivă, în buclă. La cartofi se termina apoteotic cu acest „aveeem” lungit și teatral, cu trimiteri la un început de manea.

Tanti Saveta îl întâmpina bucuroasă, scotea banii și cumpăra. Tot ce-i trebuia. Cum ar fi strugurii ei preferați grași, roz, chiar și în extra-sezon. „De ce să mai pui cartofi când Țâganu le dă cu trei lei kila? Și uite ce ridichi frumoase are!” Așa își spunea retoric tanti.

Luase hotărârea să nu se mai spetească aplecată toată ziulica peste straturi și să culeagă cu mâna gândacii de Colorado de pe frunzele de cartofi. Existența i se simplificase. Acum doi ani a fost secetă și picioacele nu i-au ieșit mai deloc, deși a băgat azotat cu pumnul. A muncit ca proasta, degeaba. Iar atunci, ca o buruiană, i-a încolțit în minte gândul să-și lase grădina în plata Domnului.

Ce nu știa tanti Saveta din Apahida era că, prin nemunca ei, rata la mustață taman Raiul. Toată această idee de grădină închisă, ordonată și îmbelșugată reprezintă, de fapt, o imagine ancestrală a Paradisului. Se spune că ideea s-a născut cu mii de ani în urmă prin Mesopotamia. Epopeea lui Ghilgameș, creștinismul și apoi islamul au asociat mereu grădina cu actul de creație, cu nostalgia edenică.

Este un spațiu sacru privilegiat, o promisiune a unei veșnicii fericite, plină de belșug și delicii la umbra unor copaci, în susur de ape limpezi. Cu orice grădină cultivată și îngrijită armonia cosmică este restabilită și totul devine așa cum se cuvine.

Târgul de Crăciun din București din Piața Constituției. Foto: Lavinia Niță / PressOne

Ce faci în weekendul 6-8 decembrie în București, Cluj-Napoca, Timișoara sau Iași. Recomandările PressOne

Târguri de Crăciun în București, cel mai mare glob de zăpadă în Cluj-Napoca, festival alternativ de Crăciun în Timișoara și seară de stand-up în Iași. Tu ce faci în weekend (după ce mergi la vot)?

Din suflet, cu (mare) drag. Duioșia la români.

În aceste vremi tulburi pentru țară, așa cum au fost mai mereu în istorie, cu foarte puține excepții, trăim paradoxal o suspectă epidemie de bunătate și bună învoire. Pe conaționalii noștri i-a apucat un soi de tandrețe generalizată, de halviță înmuiată la soare, deși suntem mai divizați ca niciodată. Ai zice că suntem o nație compusă exclusiv din inimi frumoase de poeți, contaminați de patos și sensibilitate, cu accente simbolist-pășuniste.

Spre deosebire de tanti Saveta, tanti Maria din Sulina vede lucrurile total diferit. Grădina ei cu pământ sărac și nisipos înseamnă viața ei. O lucrează cu zel, deși e binișor trecută de 80 de ani. Iar cămara plină de borcane cu tot felul de bunătăți este mărturia vie că Paradisul ei personal funcționează ca uns.

Uneori, când nu pescuiește carași în gârla din fundul grădinii, tanti Maria stă pe banca din fața porții în capot alături de cei doi pechinezi ai ei, doar ca să se mai îndrepte de șale. Își trage sufletul. Nu așteaptă nici o mașină cu difuzor purtătoare de fructe și legume. Stă doar așa și se uită cum dincolo de drumul de pământ curge Dunărea. Urmărește calm cu privirea bărci și vapoare. Apoi, sprijinită în săpăligă, se întoarce alene printre straturi. În mijlocul lor tronează o păpușă blondă, cu ochi albaștri, păzitoarea grădinii. Ea alungă ciorile, negre ca niște duhuri rele.

Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

O lume de capăt

Lumea noastră mare închide multe lumi mici. Există lumi de centru, de margine și chiar de capăt. Vara, când o iei la pas desculț pe trotuarul interminabil din lemn de stejar ce leagă orașul de plajă, trebuie să fii atent la capetele cuielor, fiindcă te poți arde, atât de încinse sunt de la soare. Sulina este o lume de capăt. Seamănă cu extremitatea subțire a unei pâlnii prin care ai impresia că se scurge lumea toată, vărsându-se în Marea Neagră.

Acum e toamnă, plaja e complet goală, iar terenul de fotbal s-a inundat de la ploaia de aseară. Practic, o oglindă de apă acoperă nisipul, reflectând o amestecătură alandala de nori. Din el răsar stinghere două porți goale. Stau departe una de alta, de zici că sunt două vecine certate.

Dacă urci pe platforma destinată salvamarului poți lipi cu privirea bara transversală a uneia dintre porți de linia orizontului. Când reușești asta, rămâi o vreme și privești marea cu sentimentul că lumea este la locul ei și nimic rău nu se poate întâmpla. Pe o cracă adusă de valuri, ca într-un zbor înghețat, un cormoran își usucă aripile desfăcute în briza dimineții. Deasupra apei năvălește un cer vast, negru de supărat pe lume. Dintre nori se ițesc uneori raze care săgetează oglinda apei și probabil fac spinările peștilor să lucească în adânc, departe.

De la capătul plajei începe un canal străjuit de stuf care se cheamă Busurca. Dacă te pornești cu barca pe el, poți ajunge în localitatea Caraorman sau pe diverse lacuri ce împresoară Parcul Național cu nume simpatic: Vătafu-Lunguleț. Dacă mergi mai departe pe diverse canale, dai în brațul Sfântu Gheorghe și, dacă îl salți, pășești în lumea normală, de pământ. Nu departe, se întinde plată ca-n palmă Câmpia Bărăganului, poreclită pe vremuri Grânarul Europei.

Lumea acvatică și plină de păsăret a Deltei Dunării, cu toate tainele ei ascunse printre stuf, pe lacuri și pe grinduri, a rămas în urmă. Însă te recheamă mereu șoptit, cu același glas inconfundabil de sirenă.

Undeva, în spațiul intermediar ca un fel de no man's land care leagă canalul Busurca de maidanele pline de scaieți, bălți și vaci din vecinătatea orașului, dacă ești suficient de atent, poți descoperi un apendice al acestei lumi de capăt. Este lumea grădinilor secrete ale Sulinei. O lume tăcută, ascunsă. M-a vrăjit din clipa când am descoperit-o prima oară. Nu știu de ce, îmi aducea aminte de Zona din filmul Călăuza regizat de Andrei Tarkovski, ca loc al posibilului și al marilor întrebări fără răspuns. Mi s-a părut un loc atât de încărcat de mister, încât ori pe unde mă învârteam îmi venea să umblu pe vârfuri, prefăcut în umbră.

Creșterea și descreșterea Sulinei

La fel ca orice grădină, și orașul Sulina este o poveste despre naștere și moarte. Cu puțin noroc, şi despre o renaștere. Fostul sat pescăresc, controlat la începutul secolului al XIX-lea de către pirații din Marea Neagră, a avut parte de o istorie tumultuoasă. Și ea nu s-a terminat. Azi, în ciuda conului de umbră în care a intrat, micul oraș se află în așteptarea unui nou destin. Va redeveni un port maritim strategic? Îl va readuce turismul la viață? Nu știm.

Sulina a fost bombardată și aproape distrusă în fiecare din cele două războaie mondiale. De fiecare dată a renăscut. A cunoscut gloria și decăderea. A fost depopulată și aproape abandonată, iar apoi, când a primit statut de porto franco, s-a trezit suprapopulată cu o grămadă de nații, devenind un adevărat Turn Babel, admirabil descris de Jean Bart în cartea sa Europolis. A fost guvernată pe rând de turci, de ruși, iar mai apoi de o coaliție de puteri formată din Marea Britanie, Austria, Franța, Prusia, Sardinia și Turcia.

Marea șansă a Sulinei moderne a însemnat formarea în 1856 a Comisiei Europene a Dunării, un soi de străbunică a Uniunii Europene de azi. Se întâmpla imediat după Războiul Crimeii, pierdut de Imperiul Țarist, care nu contenea să-și dorească extinderea influenței în Europa. Gurile Dunării au fost mereu un loc strategic, vizat de interesele marilor puteri. Anglia, de exemplu, avea un interes foarte direct, mai ales după episoadele de foamete din insula orientată mai mult spre industrializare decât spre agricultură.

Sună greu de crezut, dar prețul pâinii din Londra ajunsese să depindă în mare măsură de aluviunile adunate pe fundul Mării Negre la vărsarea Dunării prin canalul Sulina. Colmatarea dusese la zeci de naufragii și mii de vieți pierdute. Cimitirul cosmopolit al orașului este păstrătorul acestei memorii.

Asigurarea unei adâncimi capabile să ofere navelor mari un pescaj corespunzător era esențială. Doar că acest lucru nu era deloc simplu de realizat. Cineva trebuia să înțeleagă în în mod intim curgerea apei și modul în care marea eroda și modela ecosistemul. Astfel a apărut în scenă un personaj care avea să schimbe destinul Sulinei: Charles Hartley. El este omul providențial care a desenat orașul de azi și, cu un drum, i-a oferit un statut unic. Recunoașterea rolului său în valorificarea brațului Sulina a fost oficiată la 17 octombrie 1862, când Regina Victoria i-a acordat titlul de Sir.

Vreme de aproape 50 de ani, acest inginer hidrolog și-a pus toată energia și creativitatea în joc pentru a transforma brațul Sulina în canal navigabil, apt să primească vase mari, capabile să transporte grânele peste tot în Europa. Datorită lui și echipei sale, prețul pâinii în Londra avea să scadă de 40 de ori. Lupta pentru dragarea canalului, înțelegerea rolului curenților maritimi și îndiguirile strategice de la vărsarea Dunării în mare, cunoscută drept Bara Sulina, este o lungă și fascinantă poveste. Cert este că britanicii, spre deosebire de turci sau ruși, au jucat un rol fast în perioada cea mai prosperă a orașului.

Istoria însă are mereu darul de a se suci. Totul a luat o turnură nefericită odată cu Acordul de la Belgrad din 1948, când ultimele rămășițe ale Comisiei Europene au fost desființate și a început o nouă eră: sovietizarea Dunării. Cu toate că în planurile inițiale ale orașului desenate de Hartley și Stokes era stipulată ideea că nu trebuie să existe în oraș o clădire mai înaltă decât Palatul Comisiei Europene de pe Strada întâia, cea de lângă Farul Genovez, în 1968 a început construcția primului bloc de locuințe după modelul clasic regăsit în toată țara.

Datorită faptului că pânza freatică era foarte aproape de suprafață, acest bloc destinat muncitorilor de la Intreprinderea Piscicolă s-a scufundat de-a lungul vremii cu mai bine de un metru. Restul blocurilor de la periferia orașului, înălțate în anii '80, au fost construite pe o fundație specială din pernă de nisip. La fel ca toate blocurile patriei, și acestea au mutilat orașul.

Azi, cadavrele a două Dacii abandonate stau și se uită mute la cele vreo 20 de antene parabolice rotunde care decorează zidul de beton găurit de geamuri strâmbe și balcoane decorate cu rufe la uscat.

Spații alternative, salvatoare. Și trei animale

Grădinile secrete ale Sulinei sunt strâns legate de aceste blocuri. La fel le-am regăsit în alte orașe mici precum Anina, Brad sau Victoria. Ba chiar și în Mănăștur, cartierul de o sută de mii de locuitori al Clujului. Oamenii blocurilor din beton, cei care nu aveau șansa de a deține o casă pe pământ cu o curticică lângă o mică grădină de zarzavaturi, au migrat spre periferia micilor orașe mânați de nostalgii edenice. Aplecați peste straturi, smulgând buruieni și sădind niște morcovi, fiecare încerca să-și reconstruiască, de fapt, un Paradis în miniatură.

Și aici, în Sulina, pe pământurile nimănui, oamenii și-au delimitat, bineînțeles ilegal și la mica înțelegere, câte un mic teren cultivabil. Toate delimitările, fie ele improvizate sau ferme, trădează setea de proprietate la pachet cu o mai veche obsesie: cea de a lua în stăpânire pământul, de a domina și controla natura. Ierbicidele, pesticidele și azotații mărturisesc despre fixația noastră de a modela și supune mediul înconjurător.

În Africa sau Asia de Sud-Est defrișăm jungla, sinonimă cu dezordinea, pentru a planta frumos aliniați pe mii de hectare palmieri. Nu din rațiuni estetice, ci de dragul profitului generat de industria uleiului de palmier.

Fie că vorbim despre simple fire de ceapă, de creșterea unor porumbei sau de găzduirea unui cățel abandonat, aceste spații practic inexistente în vreo carte funciară au devenit purtătoare de sens. Posesorii lor, lipsiți de orice formă legală de proprietate, au transformat micile grădini în mijloace de evaziune. Ele au devenit spații alternative, prilejuri de escapism din chichinețele de apartamente din beton trase la indigo, apăsătoare și complet lipsite de personalitate.

În aceste grădini ascunse oamenii au început să trăiască, să respire și să se exprime. Fiecare astfel de petec de verdeață devine o oglindă capabilă să reflecte personalitatea pseudo-proprietarului ei. În grădinile Sulinei, privind dincolo de garduri, am descoperit doar trei animale: un cățel liniștit și tăcut, un măgar solemn, parcă în așteptarea unui mântuitor pe care să-l poarte călare pe străzile Ierusalimului, și o capră cu privirea fixă care, din vârful unor baloți de paie, rumega maniacal niște fire de iarbă.

În rest, grădinile păreau lumi tăcute, închise, autonome, aparent lipsite de suflare. Prezența oamenilor se exprima însă răspicat prin semne. În ani diferiți, vreme de două zile am studiat arhitectura gardurilor și porților. Am constatat că ideea de delimitare a spațiului este mult mai importantă decât conținutul în sine. Prin urmare, designul împrejmuirilor mi-a acaparat atenția total.

Ce se cultivă, de fapt, într-o grădină? Nu doar legume, mirodenii și flori, ci lucruri de esență tare, cum ar fi: răbdarea, bucuria, pacea și speranța că, într-o bună zi, te vei bucura de roadele muncii tale. Orice grădină cultivată reprezintă proiecția unei împliniri viitoare. Însă spune și ceva despre spaima noastră fundamentală că am putea rămâne fără hrană, că trebuie să umplem cămările, fiindcă vremurile de restriște stau la pândă. La fel ca în povestea anilor de belșug și foamete din Egipt regăsită în Vechiul Testament.

Am descoperit că unele parcele erau cultivate, îngrijite, udate, altele însă deveniseră simple spații de depozitare pentru te miri ce obiecte. De exemplu, cineva aduna cu sârg stive de lemne. Cea mai tristă imagine? O șalupă naufragiată, iremediabil ruginită și găurită care, cel mai probabil, nu va mai pluti în largul mării niciodată.

Am inventariat cam treizeci de grădini. Am studiat construcția gardurilor și porților încercând de fiecare dată să îmi imaginez proprietarul, să-i schițez un mic profil psihologic. Cel mai important element era, de departe, poarta de intrare. Cu toate că majoritatea gardurilor erau încropite din snopi de stuf și, practic, se dovedeau mai penetrabile decât cea mai fragilă căsuță dintre cele ale purcelușilor din poveste, porțile se voiau solide, solemne. Pe deasupra, mai toate erau ferecate cu lanțuri și lacăte. Simțul de proprietate era o evidență, cu toate că, de fapt, posesia reprezenta doar o fantasmă.

După cum arăta gardul puteai bănui cam ce s-ar găsi dincolo de el. Era de ajuns să te înalți un pic pe vârfuri sau să privești prin vreo spărtură. De obicei, dacă gardul era frumos şi îngrijit, te puteai aștepta să descoperi dincolo de el o minunată grădină de legume. Dacă era un amestec delirant de obiecte abandonate și puse laolaltă pentru a forma un zid menit să țină intrușii la distanță, puteai ghici că și grădina va fi un paradis pierdut, în paragină. Simțeai că proprietarul e genul compulsiv care tezaurizează orice obiect de oriunde cu ideea că i-ar putea folosi cândva la ceva.

Creativitatea proprietarilor în materie de îngrădire nu cunoștea margini. S-au pus în joc idei dintre cele mai crețe. Am regăsit vechi saltele cu arcuri sau paturi de spital sudate pe post de porți de intrare. Am regăsit uși din lemn, din tablă, din placaj sau solide, din fier cu modele din fier forjat. Cineva a decupat butoaie din metal, le-a îndreptat și le-a preschimbat în ziduri impenetrabile de cetate. Fundurile rotunde de butoi au fost frumos aliniate și folosite pe post de creneluri.

Unii au folosit drept surogat de garduri crengi uscate, spini, bucăți de tablă, resturi de acoperiș din azbociment, la pachet cu pânze uriașe din foste reclame electorale sau nailoane sfâșiate de vânt ca niște flamuri triste, toate fixate cu sârmă în improvizații alambicate menite să îi provoace privitorului o stare contradictorie de amuzament şi amețeală.

Fost poloist, acum poet, etern îndrăgostit

În ultima zi de inventariere a acestui labirint fabulos format din grădinile Sulinei am observat o bicicletă sprijinită de un gard, nelegată, lângă o poartă care stătea întredeschisă a chemare. Am intrat pășind încet, ca pe ouă. Mica parcelă se termina într-un canal străjuit de stuf. Înalt și masiv, întors cu spatele, un tip îmbrăcat într-un trening albastru, pescuia. Era singurul om pe care aveam să-l întâlnesc în această lume alternativă.

Spațiul dintre gard și gârlă nu închidea o grădină sădită, ci găzduia o mică livadă. În mijlocul ei trona un umbrar construit din leațuri de lemn în mijloc având o masă și câteva scaune. Omul m-a simțit, a întors încet capul și a privit peste umăr. Avea o figură încruntată, dură, cu o mustață pleoștită, căruntă și zbârlită. Nu zâmbea. Eu însă am zâmbit cât de prietenos am putut și mi-am cerut iertare că am dat buzna în ograda lui. Ca de obicei în astfel de situații incomode, am pretextat că m-am rătăcit și aș vrea să ajung înapoi pe Strada a șasea. Situația s-a destins.

În doar o jumătate de oră aveam să mă transform în duhovnic. Prețul plătit pentru intruziunea mea? Să fiu un ascultător atent, participativ. Şi de ce nu? Am devenit, așadar, receptorul cuminte al unui potop de gânduri în devălmășie, iscate dintr-o minte nevorbită. După două ceasuri de povești de viață și confesiuni, plus o porție grozavă de saramură de avat și trei pahare de vin alb aveam să rătăcesc iar năuc pe străzile aproape pustii ale Sulinei, la acea oră cu lumină tulbure din pragul asfințitului când ziua face loc nopții, iar cerul se colorează în indigo. Spaniolii au un cuvânt frumos pentru acest moment de tranziție: madrugada.

Omul meu fusese în tinerețe sportiv de performanță la Clubul Steaua. Iată de ce nu renunța la ținuta sa sport în culorile roșu, alb și albastru. După retragere, rămăsese în cadrul clubului ca terapeut și maseur, așadar cunoștea o grămadă de personalități sportive și avea povești despre toți, inclusiv Nadia. Stătea în București, dar vara se muta la Sulina, unde avea un apartament mic. Iubea locul. Și grădina. Și gârla lui cu pește. Dar nu și singurătatea.

Acum se afla în acea fază a vieții marcată de tirania unui timp verbal cunoscut drept perfect compus - am fost, am avut, am dres. Astfel am ascultat câte-n lună și-n stele despre o grămadă de lucruri, neapărat trecute. Un singur lucru rămăsese agățat într-un prezent etern: dragostea. Îndrăgostit iremediabil, fostul poloist cu mâinile cât lopata credea în puterea poeziei de a recupera orice iubire pierdută. Fusese părăsit, însă nu pierduse speranța reînnodării relației.

Drept urmare, de vreo jumătate de an îi scria iubitei aproape zilnic câte o poezie pe care o trimitea cu religiozitate dimineața la prima oră, prin sms. Nu contează că nu i s-a răspuns niciodată. Omul, îndrăgostit mai rău decât un adolescent străbătut de primii fiori, continua să compună, să spere, să creadă în minuni. Iată transcris ultimul poem în lectura autorului, în timp ce în fundal la radio se vorbea despre industria statinelor în tratarea colesterolului:

„Am urcat pe-o scară de mătase / S-ating din stele. / Eram prea singur pe pământ / Cu gândurile mele. / Am tot ucis din nopți / Cu fiecare zori de zi. / Am aruncat din stele aievea / Ca să te pot iubi. / În fiecare vis al meu / Te regăsesc tot mai frumoasă. / În vânt doresc să zbor / Să te primesc la mine-n casă. / Te chem adesea-n visul meu / De-acum și mâine. / Iubirea mea e pentru tine / Dar viața mea / E doar o viață, poate a unui câine.”

echipa pressone

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

Share this