Orele profesorului Cremarenco

Lăsați copiii să meargă la el!

Așa se spunea în Buzău, timp de aproape 50 de ani, când venea vorba de învățat matematică la nivelul de sus, rezervat minților frumoase. Era bătaie pe locurile din clasa lui.

La el, adică la Sfetoslav Cremarenco, apostolul matematicii. Unul dintre cei mai buni, dacă nu cel mai bun profesor de matematică din România în ultimii 50 de ani. Așa a spus unul dintre elevii săi geniali, Bogdan Enescu, iar matematicienii români nu l-au contrazis.

Astăzi, la 77 de ani, de 10 ori câte 7, plus încă 7, venerabilul profesor urmează drumul trist al intelectualului român de elită ajuns la pensie, uitat de autorități, căutat doar de boli și de poștașul cu facturi, înseninat numai de amintiri și, rar, dar atât de intens, de recunoștința foștilor elevi.

Pendula lui Cremarenco reamintește din oră în oră un episod trist din istoria României: pierderea Basarabiei.

Ora întâi

Un pendul vechi de peste o sută de ani bate din oră în oră un timp parcă numai al bătrânului profesor, diferit de ora oficială − ceva mai rapid, nemilos de rapid. Sau e doar impresia unei curgeri accelerate atunci când profesorul vorbește.

Două întâlniri de câte șase ore au trecut ca o scurtă discuție în gară, între două trenuri.

Profesorul povestește cu atâta emoție, așezând povestea pe o schemă precisă, clară, conturând personaje și situații din câteva cuvinte și un gest, o privire, încât nu te mai saturi să-l asculți.

Ai zice că ai în față un scriitor, unul dintre cei dăruiți, nicidecum un profesor de matematică. De bună seamă că și la catedră ieșea din pielea rigidă a profului de mate și își cucerea elevii cu farmecul vorbirii.

Profesorul Cremarenco a predat 43 de ani la Colegiul B.P. Hasdeu din Buzău, liceu de elită al României.

Aș putea spune povestea pendulei din perete ca să spun, indirect, povestea acestui om.

Pendulul l-a primit mama lui, Alexandrina, cadou de nuntă. A fost adus din Basarabia cu o căruță, așa cum a venit și Sfetoslav în refugiu, în 1944. Și el, și ceasornicul, ascunși printre boccelele cu rufe, să nu-i găsească rușii.

Pendulul are sticla spartă. Bătrânul e operat la picior, lovit de boli, slăbit. Și amândoi au strălucirea aparte pe care timpul o pune pe lucrurile și pe oamenii de preț.

Pendulul și profesorul au vocația preciziei. Mecanismele ornicului sunt croite pe linia matematicii, iar mintea profesorului e organizată, după atâția ani de ipoteze demonstrate, asemenea unui ceas.

Pendulul are o carcasă de lemn lustruită de timp, o apărătoare a mecanismelor fine. Profesorul are și el o carcasă din care scoate fire de suflet, le împletește frumos, dar ține în el, în carcasa memoriei, lucruri nespuse. Și atunci când le tace, amintirile lui răzbesc cu licăr prin ochi, cu tremur printre buze.

Aș putea spune povestea profesorului ca să spun povestea vechiului ceas. Și, totodată, povestea unui timp îndelungat din istoria noastră.

Începe cu un refugiu și se termină, la ultimul dangăt, cu un foc de armă.

Profesorul în mijlocul clasei speciale de matematică, la întâlnirea de 10 ani de la absolvire.

Ora a doua

E o mirare pe fața profesorului. O mirare mare, aprinsă, încruntată: de ce îl caută un ziarist acasă?

A mai scris presa despre el, mai demult. "Profesorul de geniu al Hasdeului". E  la pensie de 12 ani şi iese rar din casă, că-l ține locului piciorul bolnav; cel mult merge să arunce gunoiul.

Pe la liceul Hasdeu, unde a predat 43 de ani, a mai fost doar o dată sau de două ori, când și-a lansat o carte și, parcă, la o întâlnire a absolvenților. Cum s-ar spune, a tras pe linie moartă. Pe cine ar mai interesa ce mai face el?

Dar poftiți, poftiți în casă! În camera mare. Care, de fapt, e o cameră mică. Abia ne strecurăm printre masă și bibliotecile așezate față în față pe pereții laterali. Geamul, din peretele opus ușii, dă spre bulevardul Averescu, spre o cazarmă.

Atenție, să nu vă loviți! O cafea? Vai, domnule ziarist, nu aveți un plan al discuției, vorbim așa, liber?

Vorbim liber, tragem încet un fir de poveste din mecanismul fragil al memoriei, ding-dang face ornicul din oră în oră, poate din jumătate în jumătate de oră, doamna Silvia intră cu cafelele în două ceșcuțe de protocol, o umbră de femeie care a stat în umbra marelui profesor, a terminat medicina cu a doua notă pe țară, putea alege orice, dar a venit la Buzău, după Sfetoslav, să-l susțină, că el avea strălucirea geniului − zâmbește domnul profesor, își ignoră tensiunea, diabetul, inima, ficatul, toate suferințele, bea cafeaua și mai cere una, deci cu ce să începem?

Își face ordine pe masă, așază laptopul cu mâinile tremurând, ce mâini frumoase, cu degete subțiri, aproape transparente, aşază caietul, pixul, ceșcuța de cafea, telecomanda, parcă nu e bine, le rânduiește iar, și totodată își disciplinează ideile în cap, riguros, pentru că o idee expusă ordonat este o idee pe jumătate înțeleasă.

Trebuie să fie coerent, logic, precis.

Asta îi vine din formația lui de matematician. Ca profesor, obișnuia să le spună elevilor săi: "O problemă bine pusă este pe jumătate rezolvată".

Profesorul Cremarenco, în clasa unde şi-a petrecut o viaţă.

Citatul ăsta se găsește acum pe biroul unuia dintre cei mai buni elevi de-ai săi. Unul dintre acei elevi înzestrați care, fără un profesor bun, nu și-ar fi atins potenţialul maxim. La fel, un elev își perfecționează profesorul, se cizelează reciproc.

Asta înseamnă să fii un mare profesor: să iasă mari oameni din mâinile tale. Iar savantul Aurelian Radu, cel care ține pe birou o plăcuță cu apoftegma lui Cremarenco, este, fără îndoială, o personalitate de anvergură mondială.

Fostul elev al lui Cremarenco a devenit expert în biologie moleculară, a lucrat cu Günter Blobel, premiat cu Nobel pentru medicină, și se așteaptă ca el însuși, buzoianul, să primească Nobelul pentru descoperirile sale în tratamentul cancerului.

Prin gura profesorului Radu, studenții de la Mount Sinai School of Medicine din New York află ce a spus profesorul Cremarenco din Buzău despre rigoarea cercetării, despre metoda judecății: cum să pui problema.

Un alt om mare, Greg Scărlătoiu, actualmente consilier al președintelui Donald Trump pentru problemele peninsulei coreene, era un elev bun la toate materiile, spune profesorul cu limbajul lui un pic pretențios, apretat, stând drept în scaun ca un judecător.

Scărlătoiu a luat premiul întâi pe țară la olimpiada de engleză. A ajuns apoi în Coreea de Sud, la studii, a învățat coreeana, era cel mai bun vorbitor dintre străini. I s-a încredințat și o emisiune la televiziunea națională.

S-a căsătorit cu o coreeancă frumoasă − profesorul a și cunoscut-o când Greg a venit cu ea în Buzău, la o întâlnire a absolvenților. E și cetățean de onoare al oraşului Seul. Ce om, ce om acest Scărlătoiu!

Dar parcă numai ei?

Greg Scărlătoiu (în centru, lângă George W. Bush) a fost unul dintre cei mai buni elevi ai profesorului Cremarenco.

Ora a treia

Când proaspătul profesor Cremarenco a venit în Buzău, la liceul B.P. Hasdeu, unde fusese şi elev, a ieșit repede din cârdul profesorilor care freacă ani de zile creta pe tablă fără alt rezultat decât mizeria din burete.

A dus un elev la olimpiada națională de matematică, pe Nicolae Dăneț, acum profesor la Politehnică, ha-ha-ha, râde profesorul, a venit Dăneț într-o zi și i-a spus: ce mi-ați făcut, domnule profesor, mi-ați băgat matematică în cap, azi sunt doctor în matematici, inginer, vai de capul meu, când puteam să am și eu o meserie mai bănoasă – și iar râde bătrânul, îi plac glumele, mereu te readuce în focul discuției cu o poantă bine plasată.

Aurelian Bădulescu este doctor în științe medicale, mare chirurg ortoped la Lyon, să vedeți ce s-a întâmplat, a venit Bădulescu la o întâlnire cu foștii colegi la Hasdeu, e o clădire veche, mare, cu o scară interioară monumentală, pe-acolo au călcat oameni mari, numai de George Emil Palade de-am aminti, laureatul Nobel, dintre foștii elevi, și, la acea întâlnire, doctorul Bădulescu a văzut că Seriosu' − aşa i se spunea lui Sfetoslav Cremarenco − abia își mai trăgea piciorul.

Fusese operat la București de un chirurg vestit, care îi dăduse garanție pe viață la lucrare, dar, la puțin timp după intervenție, osul a început să se macine și mai rău, "toată geometria osoasă s-a prăbușit", cum zice Seriosu', care abia mai putea merge, șontâc-șontâc, ca Sergentul lui Alecsandri.

Și atunci, văzându-l pe profesorul lui cum șchioapătă, doctorul Bădulescu a îngenuncheat chiar acolo, pe scările monumentale, l-a descălțat cu mâinile lui, i-a dezvelit bandajul și a văzut carnea vie, însângerată, și osul ițindu-se prin carne.

Dumnezeule, a strigat doctorul, ce e asta? Și a zis, în genunchi stând − domnule profesor, veniți la mine, la clinica din Lyon, și vă operez eu.

Elevul i-a plătit profesorului său, ajuns la pensie, drumul până în Franța și înapoi, plus toate cheltuielile de spitalizare, şi l-a operat cu mâna lui așa de bine, încât domnul Cremarenco a scăpat imediat de dureri, iar acum poate să meargă, e drept − mai mult prin casă și poate până afară, la ghenă, căci piciorul reparat la Lyon a fost atacat la Buzău din altă parte, de diabet, şi abia îl mai simte, dar gestul doctorului Bădulescu tot rămâne ceva salutar și o imagine a recunoștinței întoarse, peste ani, de la elev la profesor.

Pe scările monumentale ale Colegiului Hasdeu, discipolul a îngenuncheat în fața maestrului.

Ora a patra

Abia ce s-a deschis catalogul cu elevi iluștri, și ceasul din perete, grăbindu-și limbile pe cadranul îngălbenit, ding-dang, ding-dang, anunță o oră încheiată de când povesteşte profesorul, ora când trebuie să ia niște medicamente, dar el face semn că sare peste tabletele de dimineață și că ar mai vrea o cafea, iar doamna, aproape nevăzută, face să apară ca din senin – soarele a început să ardă prin geam – încă două cafele, deja prea multe, dar cum altfel să-ți înfrângi emoția de a vorbi despre tine însuți în fața camerei video, ceva ce va ajunge, poate, și la foștii elevi?

Poate îl va vedea ori îl va citi profesorul Bogdan Enescu, genialul său elev premiat cu aur la olimpiada internațională, matematician cum nu se naște unul decât la 20 de ani și poate mai rar.

Sau doctorița Delia Tache. În fiecare zi, fata asta venea cu flori la școală, domnule, le punea pe catedră, ca să fie frumos, da, da, și în ultimul an a avut un accident de circulație, a stat mult în spital și era să piardă anul, dar Crema, căci i se mai spune și așa lui Cremarenco, prietenește, a aranjat ca ea să dea tezele acolo, în spital, din pat, iar la bacalaureat a fost adusă pe targă, a scris de culcată, ceva ce nu se mai văzuse la vreun bac, și a luat, dacă nu cumva a fost chiar șefă de promoție, și a ajuns doctoriță, foarte bună la matematică era, de-l face pe domnul Cremarenco să spună că cei mai buni medici pe care îi cunoaște el au fost și cei mai buni la matematică.

Sfetoslav Cremarenco va intra în galeria profesorilor iluștri de la Colegiul Hasdeu.

Materia asta îți face mintea să lucreze perfect, nu neapărat să devii matematician. Așa...

Și a venit Delia Tache la liceu, când și-a lansat Seriosu' cartea "Extemporal peste timp la matematică", tot cu flori a venit, ca altădată, proaspete, cu rouă pe petale, de a răsărit rouă și în ochii asprului profesor, Seriosu', Severu', dar, de fapt, el e de o sensibilitate incredibilă, dar bine mascată, un copil în trupul unui om mare și aparent încruntat.

Dar de Floricel Armeanu ce ziceți? Minte briliantă, făcută pentru matematică, a fost băiatul și în lotul olimpic internațional, toată lumea aștepta de la el una dintre acele rezolvări magice care fac din matematică un tărâm fascinant, dar el a mirosit că nu prea se fac bani din matematică și a cotit-o brusc spre medicină după ce a văzut ce lux era în casa unui doctor unde a făcut revelionul din clasa a douășpea, acum e profesor la Indiana University, îl caută pe profesorul lui de mate ori de câte ori se întâmplă să mai vină prin Buzău.

Elevii lui ajungeau la olimpiadele naționale și internaționale de matematică.
Elevii lui, cu mintea disciplinată de matematică, ajungeau la toate olimpiadele.
Elevii lui au ajuns la mari universități ale lumii, la mari firme, la mari spitale, pe marile șantiere, în marile laboratoare.

În multe dintre aceste locuri unde elita seamănă un bob de progres, se simte și mâna lui Cremarenco, albită de cretă.

I se spunea Seriosu'. În spatele figurii severe se ascunde o sensibilitate rară.

Ora a cincea

De aceea se băteau părinții să-și dea elevii în clasa lui Cremarenco. Păi nu? Dintr-o clasă cu 30 de elevi, 28 intrau la facultate. Sigur, nu era doar meritul lui, dar el era vedeta, el era prim-solistul la o clasă cu profil de matematică.

Pe mulți directori de la Hasdeu i-a făcut Crema oameni, căci directorii repartizau elevii în clase și se umpleau de Kent, cafea, blugi şi mâncăruri ce nu se găseau pentru toți muritorii.

În fiecare an se formau două-trei clase favorizate, unde se adunau cei mai buni elevi la un loc cu cei mai norocoși. Toți ștabii care credeau că odraslele lor trebuie să fie și inteligente, de la un șef de alimentară până la prim-secretarul județului, voiau să le facă loc în clasa lui Cremarenco.

Apoi veneau și la el acasă, pentru meditații, se înghesuiau câte 4-5 odată în această sufragerie unde cu greu găsești loc pentru trepiedul camerei video, apoi urma altă grupă şi altă grupă, încât toată lumea bună a Buzăului trecea și prin micul apartament al profesorului, ba mai veneau și copii din afara orașului și chiar din alte județe, din Galați, din Vrancea, din București, căci renumele lui Sfetoslav Cremarenco depășise de mult Buzăul.

Câte patru-cinci elevi se înghesuiau la o şedinţă de meditaţii, în sufrageria strâmtă.

Se câștiga bine din meditații, dar nu chiar să-ți iei șase case, nici măcar una mai mare, dovadă că tot la bloc stă Crema, înghesuit, însă, pe de altă parte, nu-i lipsea nimic în acele vremuri de lipsuri cumplite, cumpăra ce bunătăți poftea de la cantina partidului, bunăstarea îl dusese la apogeul greutății, 104 kilograme, din care a pierdut jumătate la pensie, avea de toate în casă, avea intrare la doctori, primea medicamente rare în farmacii, concedii bune, milițienii nu-i dădeau amenzi, iar când se mai găsea câte un căpos, i se anula amenda, ba și permisul, când i l-au reţinut, i-a fost dat imediat înapoi.

Își permitea chiar excese, știa că e un privilegiat, un răsfăţat. Ce mai, era respectat, toată lumea îl saluta pe stradă, el era Cremarenco, marele Cremarenco, Seriosu', făurarul minților ascuțite.

Ce vremuri, domnule, ce vremuri!

Elevul şi profesorul: Bogdan Enescu și Sfetoslav Cremarenco.

Ora a șasea

Iar azi, vai, nu-i sună nimeni la ușă! O liniște hâdă, liniștea uitării, învăluie apartamentul, parcă îl zidește pe om de viu.

Rar mai vine câte-un fost elev, iată că și un ziarist, rar mai primește un telefon, ce mai faceți domnule profesor, cum o mai duceți? – și cam atât. De ieșit, nu iese, că nu-l lasă bolile.

Pielea de pe talpa piciorului, când calcă pe covor, i se desprinde ca un ambalaj lipit prost. Se rupe, iese carnea prin ruptură. Durează și 7-8 luni să trateze rana.

Noroc că doamna Silvia e doctoriță și-l oblojește cum trebuie, cum a făcut-o toată viața. S-a sacrificat pentru el, iar el îi este recunoscător.

Geniul și zeița lasă urme de sânge prin casa bătrâneții lor, dar împrăștie și lumină când se privesc în ochi, când se iau de mână să se ajute unul pe altul la mers, cu atâta grijă și cu tandrețe...

De 12 ani, de când a ieșit la pensie, profesorul s-a mai întors la liceu doar o dată sau de două ori, la întâlniri ale absolvenților. A fost cu noroc întâlnirea cu chirurgul din Franța, apoi a mai fost o dată să-și lanseze cartea, ceva fără prea multă lume, s-a scris un articolaș într-o gazetă locală, tiraj mic, pentru foștii colegi şi elevi, pentru prieteni...

Cine să cumpere o carte în care fiecare povestire e ilustrată printr-o problemă de matematică?

Nu iese pentru că nu poate merge. Pentru că nu vrea să fie văzut așa cum e acum, slăbit, prăbușit, bolnav. Vrea să rămână în amintirea foștilor elevi, 43 de generații, ca acel profesor la vederea căruia bubuiau inimile tinere, bărbatul de un metru și 83, de 90 de kilograme, cu privirea dură, cu fața luminoasă, bărbierit întotdeauna, pus la costum și cravată, căci numai așa trebuie să vină un profesor în fața elevilor, sever în aparență, jucăuș în sinea lui, pregătit oricând să facă o glumă sau o ironie biciuitoare, ca atunci când o profesoară cam trecută și rotofeioară se lăuda în cancelarie, vai, fetelor, mi-am găsit hainele de când eram elevă, sarafanul îmi vine perfect, și s-a auzit vocea lui Crema, din colț: înseamnă că ați fost o elevă plinuță!

Nu, nu vrea să fie văzut bătrân și bolnav!

Profesorul stă mai mult în casă, copleșit de bătrânețe.

Bătrânețea și boala sunt meșteri cruzi, îi zidesc pe soții Cremarenco în apartamentul lor de la etajul trei, dintr-un bloc fără lift. E o adevărată aventură pentru ei să ducă sacul cu gunoi ori să meargă la piață.

Doamna Silvia, aproape străvezie, se mișcă totuși mai bine, ea ține casa și acum, așa cum a făcut-o în toată lunga lor căsnicie, 53 de ani, iar el, privilegiatul, se uită la televizor, creează probleme de matematică sau le rezolvă pe ale altora.

Mai nou, petrece foarte mult timp pe Facebook. A descoperit jucăria asta și nu-i vine să se mai dezlipească de ea.

A avut o pagină de Facebook foarte căutată, foștii elevi îi scriau acolo, îi trimiteau poze din liceu, unele de care nici nu știa, căpătase chiar o anume notorietate în spațiul virtual, mai ales după ce a dat o dezlegare matematică unei poante care circula intens pe net.

Era un bilețel lipit pe ușa frigiderului şi zicea cam așa: draga mea, eu plec la muncă, tu du-te la mall și cumpără-ți tot ce vrei, ți-am lăsat cardul pe noptieră, uite și PIN-ul – și urma o ecuație complicată. Profesorul a rezolvat ecuația dintr-o privire și a scris că soluția nu are cum să fie un număr format din 4 cifre, deci bărbatul o luase la mișto pe femeie.

Din păcate, a uitat parola acelui cont, așa că a luat-o de la capăt cu unul nou, unde, în curând, va avea la fel de mulți fani.

Dacă-i va mai merge laptopul. L-a scăpat din mâini și un colț, chiar cel dinspre procesor, s-a spart. Dacă n-o să mai meargă, ce se face el fără laptop? Pe telefon, cu vederea lui slabă, îi e aproape imposibil să scrie.

Citim din postările lui de pe Facebook. De unele pare încântat, le citește ritos, cu degetul în sus, chemând atenția, ca la catedră. Și e doar o masă simplă, într-o sufragerie modestă, dar profesorul vede în lărgimea imaginară a încăperii zeci de elevi cu privirile îndreptate spre el, cu urechile ciulite, și trebuie să le vorbească frumos, clar, să-i capteze.

– Scopul profesorului de matematică, spune el rărind ritmul, este să formeze la elevi deprinderea de a gândi logic, de a fi coerenți în exprimare și convingători în argumentații.

Profesorul abia vede să scrie pe telefon.

Ora a șaptea

Profesorul nu li se adresează tuturor la fel. Celor inteligenți le spune glume rafinate, le arată rezolvări spectaculoase ale unor probleme, iar celor fără scânteie le trimite glumițe serbede, chiar șantieristice, după caz.

Așa făcea și ca profesor în clasă. Lucra pe cât posibil cu toți elevii, și cu fruntașii, și cu caracuda.

În dreapta tablei avea un colț special. Acolo scria un exercițiu. Cine crede că-l poate rezolva să-l rezolve – iar clasa își vedea mai departe de lecție.

Umbla printre bănci și uneori se oprea la câte un elev, scotea un bilețel din buzunar și i-l dădea: tu rezolvă asta. Venea cu problemele gata făcute de acasă, pentru fiecare după puterile lui. Și așa reușea să iasă cu toți la mal.

Profesor cu adevărat bun a devenit în timp, n-a fost așa din prima zi. La 23 de ani a pășit în cancelaria liceului "Bogdan Petriceicu Hasdeu" din Buzău, devenind coleg cu marele Ion Păunel, care îi fusese profesor la același liceu și care îi turnase în mintea necoaptă dragostea pentru matematică.

Păunel era unul dintre acei profesori de provincie, de altădată, care aveau la degetul mic știința materiei lor. Putea să predea la orice universitate din lume, dar, din motive numai de el știute, rămăsese la Buzău – probabil pentru că matematica e la fel ca la Oxford și, ca să dai de capăt unei probleme, nu-ţi trebuie mai mult de un caiet și un creion.

Era un profesor dur, tremurau elevii în fața lui, dar avea, totuşi, o generozitate uriașă. Atât de frumos a vorbit Păunel despre fostul său elev, încât, atunci când Cremarenco s-a întors în liceu ca profesor, era deja știut ca o mare capacitate.

A trebuit să pornească de acolo, de la acel nivel pregătit cu mărinimie de profesorul emerit Ion Păunel.

La Buzău a ajuns pentru că așa a vrut, deși ar fi putut rămâne la universitate... Sau n-ar fi putut, din cauza lui Petrică. Petrică-și-atât, că mai trăiește omul.

Venea la școală cu probleme pregătite pentru fiecare elev, după puterea fiecăruia.

În 1959, când Sfetoslav Cremarenco a intrat la facultate, acest Petrică era unul dintre cei trei membri de partid din toată facultatea de matematică. Intrase cu 10. Pentru că era membru de partid.

Întâi se dădea examen pentru cei cu dosar sănătos: că aveau sau că n-aveau legătură cu știința, intrau toți, cu note mari. Pentru locurile libere se organiza alt examen, la care veneau candidații cu dosar prost, dușmanii poporului, dar dintre cei tolerați de regim.

Petrică era activist de partid. Participa la ședințele decanatului, lua hotărâri. Profesorii care îl examinau trebuiau să primească de la el caracterizările obligatorii la dosar, așa că Petrică a terminat facultatea tot cu 10, cu cât intrase, și era și membru în comisia de repartiții.

S-a repartizat pe sine ca asistent la universitate. Era de râsul curcilor. Până la urmă, a fost trimis profesor la o școală generală dintr-un sat. Acest Petrică l-a împins pe Sfetoslav spre Buzău.

Și acum, gândindu-se ce-a urmat, profesorul spune că e bine că s-a întâmplat așa. S-a format astfel la Buzău o linie strălucită de profesori de matematică: Ion Păunel, Vasile Pițul, Sfetoslav Cremarenco, Bogdan Enescu.

Când și genialul Enescu va ieși la pensie, se vor încheia o sută de ani de matematică celestă în Buzău și nu se știe dacă aici vor mai lumina mințile strălucitoare ori vor veni norii mediocrității. Cremarenco nu e foarte încrezător: generațiile astea... față de generațiile noastre...

... și tot așa, până când ceasul bate din nou.

Colegiul Hasdeu a avut parte de o linie de mari matematicieni întinsă pe o sută de ani.

Ora a opta

I-auzi, mamă, bate ceasul în perete, ding-dang, ceasul care suna la fel în căruță, în 1944, când familia Cremarenco se refugia din Basarabia în Regat, alungată de invazia sovietică, iar tatăl lui Sfetoslav, Parfenie, sufoca ornicul cu perna ca să nu i se audă bătăile, să nu-l dibuiască rușii, fiindcă era ceas scump, primit de Alexandrina lui la nuntă.

Fugeau bunicii, părinţii Cremarenco și cei trei copii ai lor, Sfetoslav fiind cel mai mic, de numai 3 ani − toți în două harabale trase de câte patru cai, cu toată averea lor în acele căruțe uriașe. Cei mici erau averea, dar și pendula, dar și teancurile de bani, dar și cocoșeii de aur ascunși printre lucruri.

Parfenie Cremarenco, tatăl lui Sfetoslav, născut în 1913, era neamț. Îl chema Kramer, dar rușii l-au rusificat, apoi românii au românizat numele nemțesc rusificat, l-au făcut Cremarencu, și nu se știe ce s-a întâmplat de a rămas doar el Cremarencu, în acte, iar ceilalți, toți, Cremarenco.

Alexandrina Cremarenco, mama lui Sfetoslav, născută în 1914, era ucraineancă.

Sfetoslav Cremarenco, născut la 2 aprilie 1941, este român.

De la părinți i-au rămas numele, sunând neobișnuit pentru urechile buzoienilor, și ceasul din perete, sunând de peste o sută de ani la fel, așa cum l-a auzit din copilărie, în căruța refugiului, apoi prin ascunzători, când erau căutați de ruși.

Când bate ceasul, pasărea nevăzută a timpului zboară prin geamul spart, iar fâlfâitul ei îl înfioară pe profesorul Cremarenco. Are 77 de ani și e bolnav. Pentru el, ceasul bate altfel.

În primii ani de profesorat, cu țigara în mână. De 25 de ani nu mai fumează.

Părinții lui erau bogați. Acolo, în satul basarabean Andreeni, de pe lângă Cetatea Albă, bunicul lui avea 600 de hectare de pământ, iar tatăl, vreo 200.

La 27 de ani, tatăl lui Sfetoslav era cel mai bogat om din sat. Și primar.

În '40, când au venit rușii, l-au luat pe bunicul său din partea tatei. Era unul dintre puținii nemți care nu plecaseră în Germania în urma pactului Ribbentrop-Molotov.

L-au luat și l-au dus în Siberia, de unde nu s-a mai întors. Nu și-a mai văzut niciodată nepotul, pe Sfet, sau Slava, cum i se spunea.

Când au venit iar rușii, în '44, neamțul Parfenie Cremarenco și-a luat nevasta ucraineană, socrii ucraineni, copiii români, care vorbeau numai rusește, a luat-o și pe Tanța, o fată orfană de 14 ani pe care o înfiase, și a fugit cu ei în România, lăsând în urmă casa cu 15 odăi, cu 3 hectare de grădină, 4 porci și 57 de gâște în afumătoarea din pod, plus aproape o căruță de mezeluri − meşteşug pe care numai el, Parfenie, știa să-l facă, şi care avea să-l ajute să supraviețuiască în România.

Fugeau din calea rușilor. Caii lor puternici trăgeau din greu harabalele încărcate cu tot ce putuseră lua. I-au ajuns rușii. Le-au luat cei opt cai frumoși și le-au dat în schimb patru gloabe care trăseseră la tunuri, de abia se mai țineau pe picioare.

Au stat câteva zile într-un sat, Seimeni, să capete gloabele oleacă de vlagă. Au lăsat în acel sat aproape tot ce aveau, fiindcă bietele animale nu puteau trage toată încărcătura.

Au ajuns în România cu niște haine și cu câteva lucruri în căruțe, printre care și pendulul, plus bani și aur. S-au oprit în Cocora, un sat din Ialomița. I-a primit în curtea lui un om sărac, şi i-a lăsat să-și facă acolo o coșmelie.

Cu Anatolie (în stânga), fratele mai mare, șofer pe primul taxi din Buzău.

Prima grijă a lui Parfenie a fost să-l mituiască pe primar. Să nu fie pârâți rușilor, care-i căutau să-i ducă înapoi în Basarabia – și de acolo, pe urmele pierdute ale bunicului, în Siberia fără întoarcere.

Primarul s-a nimerit să fie un corupt de treabă, adică a luat banii, le-a făcut Cremarencilor acte românești şi i-a făcut pierduți printre cocoreni. Dar Cremarencii, oameni harnici, pricepuţi la agricultură şi la mezelărie, având și ceva avere ascunsă, s-au ridicat repede peste localnici, iar prezenţa lor a început să bată la ochi în Cocora.

Primarul i-a rugat să plece de acolo, să nu-i facă probleme. Oricum i-ar fi săltat rușii, că mirosea până la ei chiverniseala veneticilor.

Au plecat noaptea. După câteva ore, a ajuns în sat și potera rusească. Ei erau deja departe.

S-au stabilit în Găvănești, pe Valea Buzăului. Parfenie Cremarencu a mai scos un pumn de galbeni din ascunzătoare și i-a cumpărat pe primar și pe șeful de post. Din nou a dat peste niște corupți de treabă, care îi dădeau de veste de câte ori veneau rușii.

S-au așezat în casa unui boier care locuia în București şi care avea la Găvănești un fel de casă de vacanță. Parfenie, neobositul, s-a apucat iar de agricultură, dar nu i-a ieșit nimic. În anul acela a fost secetă şi a urmat foametea din '47.

S-a apucat de mezelărie. Oamenii nu mai aveau cu ce să-şi hrănească animalele, le vindeau ieftin. El le cumpăra și le tăia. Mezelurile lui au devenit repede cunoscute pe Valea Buzăului, și mai departe.

Veneau oameni din toată zona să cumpere, ba veneau și prieteni de-ai boierului din București, care se avea bine cu regimul.

Venea după mezeluri cu avionul. Ateriza cu un aparat mic pe o limbă de pietriș din albia Buzăului, îl încărca până pârâia, decola greu şi lăsa în urmă, pe cer, deasupra unei regiuni înfometate, un miros înnebunitor de afumătură.

– Cât de bune puteau fi mezelurile alea?
– Să mori mâncând.

Soţii Silvia şi Sfetoslav Cremarenco.

Ora a noua

De la mezelurile care îi aduseseră bunăstarea i s-a tras lui Parfenie Cremarencu și sărăcia. Pregătise un car plin de șunci, salamuri, cârnați, sumedenie de specialități, și a plecat să le vândă prin restaurantele din Buzău.

Mirosul l-a trădat.

La intrarea în oraș, o patrulă mixtă, româno-sovietică, l-a percheziționat. Unde se duce el, pe vreme de foamete, cu atâta mâncare? Cică ar fi avut o nuntă, a zis Parfenie.

Hm, prea multă haleală, or să crape nuntașii, hă-hă-hă, au râs milițienii – și au confiscat cărnărimea, cică s-o predea statului, dar au împărțit totul între ei, nu le-a stat în gât, trecuseră anii de foamete și ei tot mai aveau buzele unse cu grăsime și le miroseau gurile a afumătură, iar Cremarencilor le-au tot ghiorăit mațele de foame, fiindcă ultimii lor bani fuseseră băgați în acea căruță cu delicatese.

Parfenie mai pierduse niște bani înainte de asta, într-o afacere haiducească, la limita nebuniei, cu grâu.

Oamenii mureau de foame în jurul lui, bătrânul Sfetoslav chiar își amintește cum a văzut-o într-o dimineață pe fetița cu care se juca el – de-acum învățase și românește – întinsă pe prispă, cu fața în sus, cu burta umflată, cu fața descărnată, chipul cel mai hidos al morții încuibat în figura unui copil înfometat, muștele bâzâiau deasupra ei, îi intrau în nas, ce frică i-a fost atunci de moarte, de foame, ce vise cu pâine a început să aibă!

Zeci de ani nu a scăpat de acel coșmar, până când a început să aibă alt vis ciudat, care se tot repetă, anume că parchează undeva mașina și apoi nu o mai găsește. Nu mai umblă cu mașina, dar de visat – visează. Și suferă în somn ca și cum ar avea mașină.

Fiul profesorului Cremarenco nu a cunoscut foametea.

În acele momente de jale, când moartea umbla fără coasă prin curțile oamenilor, că-i dobora cu un bobârnac, sleiți cum erau, când micul Slava visa pâine, iar toți ceilalți din Valea Buzăului și până în nordul uscat al Moldovei îi uitaseră gustul, știind cel mult de pâinea cu rumeguș, când oamenii mâncaseră tot ce se putea mânca, până și broaștele din apă, șerpii din crăpăturile pământului, când începuseră să-și roadă și opinicile, ei bine, în acele momente, iată-l pe Parfenie Cremarencu sosind noaptea, în mare taină, cu un vagon de grâu în gara Cilibia!

Marele maestru al combinațiilor riscase aproape toată averea pentru grâul acela, adunat sac cu sac de prin Oltenia, unde se mai făcuse ceva. Cine știe cum îl încărcase în vagon și cum îl adusese până la Cilibia, mituind într-o parte și-n alta, după care îl cărase cu căruțele în casa boierului din Găvănești.

Era o odaie mare plină cu grâu până în tavan. Omul voia să-și hrănească familia.

S-a aflat repede că basarabenii – li se spunea basarabeni, cu dispreț – aveau mâncare. Un vagon de grâu. Atunci au venit tovarășii de la comună și-au zis − ce bine că aveți așa de mult grâu, mai ales că noi n-avem deloc, deci de-acum acesta e grâul noastru – și au sigilat odaia.

În acea noapte, își amintește Sfeta, a fost băgat pe un gemuleț în camera sigilată, căci numai el încăpea, și până dimineața a dat pe geam săculeți de grâu, cât putea el ridica.

Și când s-a făcut ziuă, micul erou, salvatorul familiei, rămas și el fără puteri, a fost scos din odaie, unde muntele de grâu părea neatins.

Dar cu cât apucase țâncul să fure din propria avuție, familia lui a trecut anul fără pierderi. În jur, foamea rărise satul și umpluse cimitirul.

Profesorul este Cavaler al Ordinului Național "Steaua României".

Ora a zecea

Întâmplarea a făcut ca ruşii să afle din nou de existența lui Parfenie Cremarencu. Au venit să-l ia. Doar pe el. Ceilalți erau Cremarenco.

Șeful de post n-a putut să-l anunțe din timp, ca de fiecare dată, ci i-a transmis în scurt că vin rușii. Parfenie, vânat în '40, la cedarea Basarabiei, vânat apoi din '44 prin România, știa ce avea de făcut.

Însă, nemaiavând timp să fugă în pădure, unde avea culcuș pregătit, s-a ascuns în pod, în fân.

Sfetoslav Cremarenco era mărișor atunci, avea 7 ani. Își amintește cum au coborât rușii din mașină, patru, cu pistoale la brâu, și au început să urle: gde Parfenii?

Ei știau toți rusește, numai rusește vorbeau în casă, mai ales cu bunicii, de care nu se prea lipea româna, dar atunci o făceau pe românii neaoși care ar fi putut ști chiar câte șapte limbi, dar nu și rusește.

Văzând că nu au cu cine vorbi, comisarii s-au apucat de cotrobăit prin gospodărie. Țineau pistoalele în mâini, gata să tragă dacă întâmpinau rezistență.

Unul s-a urcat în pod.

Bunicii stăteau jos, lângă șură. Lângă ei stătea mama lui Sfetoslav. Se ținea de mână cu Tanța, fata înfiată, care fusese un fel de dădacă pentru micul Slava. Îl ținea și pe el cu o mână.

Urmau ceilalți doi frați mai mari, și ei cu mâinile încleștate. Era acolo un lanț de suflete înspăimântate, urmărind mișcările comisarului, dar niciunul nu a scos un sunet.

Rusul a urcat. A început să strige: ieși afară, nu te mai ascunde, că te împușc!

Au urmat câteva clipe lungi de liniște, clipele pe care acele ceasului le întind elastic de la o cifră la alta, pe cadran, când aștepți o nenorocire.

Silvia, o mână de om, femeia puternică din spatele marelui Cremarenco.

S-a auzit un foc de armă. Liniște. Iar un foc de armă, iar liniște. Și iar foc.

Inimile celor de jos erau hulubi prinși în laț.

Au rămas toți nemișcați până când rusul a coborât calm din pod, a băgat pistolul în teacă, la șold, și a plecat cu ceilalți fără să le mai spună ceva.

Au stat acolo, stane de piatră, în mijlocul curții, cu gustul morții în gât.

Și atunci, parcă luat de Dumnezeu în palma Lui și pus apoi jos ca un pui de o zi, tremurând pe picioare, Parfenie Cremarencu a coborât din pod și și-a strâns copiii în brațe, gata să-i sufoce, semn că era viu și nevătămat, şi că gloanțele trase la nimereală trecuseră pe lângă el.

Profesorul Cremarenco, seriosul, durul, severul, impenetrabilul, tace deodată ca un ceas stricat și sticla vie a ochilor lui, aburită de albeața bătrâneții, se umezește deodată. Tace îndelung și parcă se aude tot ce spune în gând.

La puțin timp după aceea, șeful de post a dat iar alarma. De data asta, a spus el, vin să vă ia pe toți.

Cremarencii au încărcat iar în căruță ce le-a picat în mână și au fugit din Găvănești. Noaptea.

Ca să nu bată la ochi, fiind prea mulți, tatăl și bunicii au luat-o înainte, au trecut apa Buzăului cu picioarele, prin vad. Mama, copiii și Tanța au venit cu căruța din urmă. S-au reunit pe la 4 dimineața, pe celălalt mal al apei.

Trei luni de zile au stat ascunși într-un depozit din Simileasca. Dar nu în tot depozitul. Într-un colț al magaziei era o ascunzătoare făcută din lut și bălegar, mascată cu fel de fel de materiale. Acolo stăteau toți, înghesuiți.

O medalie, apoi uitarea.

Ora a unsprezecea

Când, în sfârșit, au putut ieși din ascunzătoare, având documente noi, nemaiavând a se teme de "repatriere", moșierii din Basarabia s-au trezit la marginea Buzăului numai cu hainele de pe ei şi cu copiii flămânzi, fără un adăpost.

Parfenie și-a luat familia și a intrat la întâmplare într-una dintre casele care rămăseseră goale în oraș după război, după ruși, după foamete, după deportări, după repatrieri…

Era o casă de pe o stradă periferică pe atunci, astăzi ajunsă cumva spre centru, prin lățirea orașului. După un timp au aflat că acea casă era a unui domn de la București.

S-a dus Parfenie la el și i-a spus: uite, eu stau cu familia acolo, între pereții ăia goi, nu avem unde ne duce, lasă-ne un timp acolo, să ne tragem sufletul, să ne punem cumva pe picioare și, când om putea, ți-om plăti.

Vorbea bine românește Parfenie, perfect românește, el, care nu vorbise până la refugiu decât rusește și nemțește în satul basarabean cu 80 la sută nemți și restul ucraineni.

Proprietarul din București l-a ascultat cu răbdare pe străinul care intrase nepoftit în casa lui din Buzău și i-a spus simplu: stați acolo cât vreți, oameni buni.

Și oamenii buni au stat acolo 30 de ani, fără să plătească un leu. Fiindcă nimeriseră la alt om bun. Și după 30 de ani, când proprietarul dădea să moară, un frate de-al lui Sfetoslav a cumpărat casa cu acte, pe te miri ce.

Acolo a învățat Sfetoslav, la lumina lămpii, până a terminat liceul. Curentul și asfaltul au venit mult mai târziu. Pe un colț de masă negeluită, Sfeta rezolva cu un ciot de creion ecuații în care mintea altora se încâlcea ca în buruieniș.

Tatăl lui lucra de-acum în construcții, la barajul de la Bicaz. Venea acasă o dată pe lună, într-o remorcă descoperită, în care muncitorii stăteau înghesuiți ca oile, înfofoliți în șubele lor rusești. Venea cu o pâine mare și cu ceva bănuți.

Mama rămânea acasă cu copiii. Se țineau toți din laptele a patru oi pe care Sfeta le păștea pe marginea străzilor din Buzău. Pe atunci nu era atâta asfalt, găseau oile iarbă.

Privind adânc în fântâna trecutului.

Nu-i plăcea deloc să umble cu oile prin oraș, de aceea s-a bucurat când un hoț și-a făcut milă de el și, într-o noapte, l-a scăpat de corvoadă.

Deodată, a rămas cu mai mult timp pentru învățat. Fusese dat la școală de la 5 ani, că îi mergea mintea, era deja destul de avansat când dispariția oilor l-a dus brusc dinspre transhumanță spre matematică.

A trăit într-o sărăcie lucie. Nici nu-și imagina ce înseamnă o gospodărie cu 20 de angajați, nu-i venea a crede când îi auzea pe bunici vorbind despre ce avuție lăsaseră în Basarabia.

Acum erau atât de săraci, încât mama nu îi lăsa să-și ungă singuri pâinea cu magiun, ci punea ea magiunul, o peliculă fină, care nici măcar nu astupa găurelele feliei.

Sfetoslav urmărea înnebunit mișcările cuțitului, urma roșcată pe care o lăsa pe pâinea neagră, şi se ruga în gând să-i tremure mâna mamei, să iasă un strat mai gros.

Foamea nu-l împiedica să facă toate trăsnăile de pe lume. Mama nu-l bătea, dar nimic nu se ierta. Scria într-un caiet tot ce făcuseră băieții. Era cazierul lor.

Și când venea tatăl de la Bicaz, o dată pe lună, întâi se odihnea, a doua zi lua catastiful, scotea cureaua și începea decontul.

Nimic din cazier nu se prescria. Cât era scris, atât se încasa. Era pedagogia aspră a unui supraviețuitor care știa că viața nu e o plimbare prin parc și că fără disciplină nu reușești în lupta aia cruntă.

Mulți ani după aceea, când băieții erau de-acum mari, și tatăl la pensie, el le-a spus, cerându-și parcă iertare, dar și dojenindu-i: De ce nu erați voi cuminți și mă obligați să vă bat cu cureaua? Știți voi ce era în sufletul meu când veneam acasă și trebuia să vă bat? N-ați simțit voi, oare, că dădeam cu milă?

Simțiseră. Și l-au iertat. Pe tatăl lor, pe neînfrântul Parfenie Cremarencu, cel care se luptase cu balaurul și care supraviețuise în epoca terorii și a morții, ținându-i și pe ei în viață, Dumnezeu să-l ierte!

Liceul Hasdeu, templul vieții sale.

Ceasul al doisprezecelea

Domnul profesor e obosit.

Doamna doctor nu-i mai dă cafea.

Domnul Sfetoslav Cremarenco, strălucit profesor român, cavaler al Ordinului "Steaua României", dascălul a sute de intelectuali răspândiți prin toată lumea, unii chiar sus, pe creastă, își închide laptopul rablagit, fereastra prin care vorbește zi de zi cu foștii săi elevi, și deodată se regăsește singur și uitat în apartamentul lui de la marginea Buzăului.

Se ridică cu greu, înalt și încă solid, dar totuşi atât de fragil, și mă conduce la ușă, icnind de durere în tot trupul, atent să nu-și rănească tălpile friabile.

În urmă aud imediat încuietoarea intrând violent în lăcașul ei, două pocnituri ca două focuri de armă. Apoi bătaia ceasului.

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează