Omul din Himalaya

Cu o seară înainte, crezând că nu vor mai porni spre vârf, s-au uitat la un film.

Erau primele imagini colorate pe care le vedeau după două luni și jumătate de imobilitate albă, numai zăpadă și gheață.

"M-a prins așa de tare filmul, că am uitat unde sunt. Când am ieșit din cort și-am văzut muntele ăla atât de mare și atât de multe stele, fiindcă sunt multe stele când e frig, mi-am reamintit."

A fost un șoc. Apoi, noaptea, a avut un vis chinuit:

Se făcea că ajunsesem acasă, la Timișoara, fericit că mă întorsesem teafăr din expediție. Eram în siguranță, alături de ai mei, şi toată lumea răsufla ușurată că nu păţisem nimic.

Dar, într-un colț de memorie, ca un bâzâit agasant pe care ai vrea să-l închizi de la un simplu buton, stăruia gândul − "Da, te-ai întors, dar n-ai urcat pe vârf". Eram bine-mersi, dar nu mai aveam posibilitatea să încerc. Măcar să încerc.

Când s-a trezit, a doua zi dimineața, şi a descoperit că era încă pe K2, iar porterii întârziau să le care bagajele spre coborâre, a înțeles că asta era șansa pe care o aștepta.

Orice dubiu a dispărut, lăsând în urmă o fereastră de vreme bună. L-a convins pe Iñaki şi au pornit către vârf.

Horia Colibăşanu, la cabinetul său din Timişoara. Foto: Raul Ştef

"A fost faină expediția aia… Atunci l-am cunoscut pe Iñaki", îşi aminteşte Horia Colibășanu, iar cel de-al treilea ochi, cel care privește cu înțelepciune către trecut, pare să îi ruleze în spatele frunții povestea celor 4 ani de aventură petrecuţi alături de un prieten de viață și de moarte. Și de moarte.

Atunci, în 2004, Horia a cucerit pentru prima dată un optmiar − aşa li se spune celor 14 vârfuri de peste 8.000 de metri din Himalaya.

Astăzi, Horia Colibășanu are 40 de ani rotunzi. "Face" Himalaya de 15 ani, timp în care a participat la 19 expediții internaționale.

Luna trecută, întors de pe Everest, pe care l-a urcat fără oxigen suplimentar și fără șerpași, a fost decorat cu cea mai înaltă distincţie pe care o poate acorda preşedintele ţării − Ordinul Naţional Steaua României.

Dar totul a început atunci, în 2004, pe vârful K2, alături de Iñaki. Când rosteşte numele lui Iñaki Ochoa de Olza − alpinist de origine bască, primul său partener de optmiar −, Horia se uită în gol.

După numai 4 ani de la acea ascensiune, avea să-l vegheze pe Iñaki în ultimele ore de viaţă − una dintre cele mai emoţionante poveşti adevărate din istoria alpinismului.

Horia (în stânga) şi Iñaki (în dreapta), în 2004, pe vârful K2. Foto: horiacolibasanu.com

Era aprilie 2008 când Horia, Iñaki şi rusul Alexei Bolotov au pornit să cucerească vârful Annapurna pe faţa sudică − o rută considerată extrem de dificilă, fiindcă numai creasta necesită două zile de urcuş la peste 7.400 de metri.

Se aflau în ultima etapă de escaladare când Iñaki a suferit un atac cerebral.

Horia a stat alături de el timp de trei zile și trei nopți, până când un alt alpinist, elveţianul Ueli Steck, a ajuns să-l înlocuiască.

Acolo, într-un cort instalat la peste 7.000 de metri, încercând să rămână lucid pentru amândoi, Horia a pierdut șirul zilelor.

Când aerul e atât de rarefiat și creierul nu primește suficient oxigen, omul moare încetul cu încetul. Alpiniștii nu au voie să petreacă mai mult de trei zile la o asemenea altitudine. Horia a stat şase.

Atunci a crezut că a fost vorba de noroc. De fapt, era începutul unui mic miracol.

Anul acesta, înainte de a cuceri Everestul, Horia a petrecut o lună de zile la peste 6.400 de metri, acolo unde alții nu rezistă decât în intervale scurte, de aclimatizare. Din acea lună, 4 zile a stat la peste 8.000 de metri, altitudine la care, în mod obișnuit, se stă maximum 8 ore: urci pe vârf, faci câteva poze şi cobori imediat.

Cele 4 reguli ale lui Horia Colibășanu

1. Să te întorci acasă.

2. Să te întorci acasă sănătos.

3. Să îți aduci colegii de expediție acasă.

4. Să ajungi pe vârf.

Horia Colibășanu a escaladat K2 la 27 de ani. Până în 2012, pe acest vârf de 8.611 metri din nordul Pakistanului, al doilea din lume, ajunseseră 306 oameni. Tot până în 2012, pe Everest urcaseră 5.656.

Amintiri reci, la cald. Acum, când stăm de vorbă, aerul e fierbinte ca o supă cheală. Arareori se mai agață ceva de lingură. Nici o pală de vânt.

Suntem la Timişoara, e final de iunie, iar medicul stomatolog Horia Colibășanu tocmai s-a întors de la cabinet, după o zi de lucru.

Soarbe pe îndelete dintr-o bere locală. Unul dintre efectele expunerii îndelungate la altitudine mare e că alcoolul nu i se mai urcă la cap. Ar putea băga sub masă niște ruși.

Horia Colibășanu și fiul său cel mic, într-o dup-amiază toridă de iunie. Foto: Bianca Felseghi

Revine la expediția din 2004, cea în care a urcat prima oară la peste 8.000 de metri. Locul în care a devenit el.

"Noi, Iñaki și cu mine, am urcat împreună pe K2, așa, din… noroc. El era cel mai tare din expediție, iar eu eram cel mai slab, ca experiență. Mulți plecaseră acasă. Am găsit o fereastră de vreme bună și m-am dus la el: «Hai, nu mergem?»

El își făcea bagajele. «Ce, crezi că se poate urca? Să mergem noi doi?» Avea dubii mai mult cu privire la mine decât la vreme. Părea imposibil. «Bine − a zis −, du-te la tine în cort și te anunț eu.»"

Aroganța inițială a alpinistului spaniol a devenit curiozitate. Și curiozitatea înseamnă aventură. În zece minute, Iñaki s-a hotărât.

"În ziua următoare am dat două tabere dintr-un foc. În mod normal, e o tabără pe zi. Au mai urmat două tabere în ziua doi, iar a treia zi eram pe vârf. A fost un blitzkrieg. Nu mă așteptam să o facem și să ne iasă atât de bine.

Am beneficiat foarte mult de experiența lui, iar el, de motivația mea. Eram foarte entuziast: «O dăm, îți zic io, reușim!» De fapt, lui i-a trebuit scăpărarea. Pierduse asta. Și dintr-o dată, cineva a venit și i-a zis: «E posibil!»"

Iñaki Ochoa a murit în 2008, pe Annapurna.

Alexei Bolotov − rusul cu care urcaseră pe Annapurna − a murit în 2013, pe Everest.

Ueli Steck − elvețianul care l-a înlocuit pe Horia la căpătâiul lui Iñaki − a murit în 2017.

Pentru sacrificiul său, pentru decizia de a rămâne, la peste 7.000 de metri, alături de prietenul său aflat pe moarte, Horia a fost decorat cu "Spirit of Mountaineering" de Clubul Alpin Britanic și cu medalia "Merit sportiv" din partea Guvernului Navarrei.

"M-a fascinat ideea de a avea un avantaj faţă de ceilalţi"

- Nu ești surprins de corpul tău?

- Ba da. Fiindcă poate să facă chestii despre care nu credeam că-s posibile. Am stat la 8.000 de metri cu trei șerpași, toți erau cu oxigen, ca-n spital, cu fire, cu măști, iar eu fluieram.

Când eram copil, era serialul ăla − Omul din Atlantis. M-a fascinat mereu ideea de a avea un avantaj faţă de ceilalți. Exact așa mă simțeam. Toți erau scafandri, dar el avea branhii.

Pe la 8.300 de metri am făcut hipoglicemie. Şi-mi zice doctorul meu, care e în Strasbourg, un prieten care e anesteziolog și știe cu muntele: Cred că mergi prea repede.

− Cum, că merg deodată cu toată lumea?! Dar ei toți aveau oxigen, deci efortul meu era de 3-4 ori mai mare. Mergeam și eu cu băieții în sus, așa!

La sfârşitul antrenamentului, Horia face o baie în fosta pescărie de la Dumbrăviţa. Foto: Raul Ştef

*

Născut la Timișoara şi crescut la Slatina, Horia Colibășanu s-a apucat de alpinism în anul II de Medicină, la Timișoara. Lăsase în urmă un tată autoritar, care știa ce e cel mai bine pentru copiii lui, și câteva mii de kilometri alergați la proba de 400 de metri garduri.

Ar fi putut să fie profesor de sport. Sau inginer. Cochetase cu ambele variante.

"Când eram mic, după ce a terminat fratele meu, mă duceam singur la grădiniță. Ceilalți părinți își lăsau copiii în grija mea, chiar dacă erau mai mari decât mine. Pesemne sunt de încredere", râde Horia.

Acum, ca tată, încearcă să le ofere celor doi băieţi ai săi o libertate responsabilă. Nu le face program, îi lasă să se joace.

"Prietenii mei și-au înscris copiii la sport, la tot felul de cursuri, îi duc, îi aleargă. Eu le zic: «La noi, sunt eu destul de bun pentru toată familia, nu mai trebuie să-i chinui și pe ei»", râde el.

În facultate, ca să se întrețină, făcea alpinism utilitar. Dacă prindea un contract de spălat geamuri la o bancă, îşi chivernisea banii timp de un an. Din ei își cumpăra echipament.

"Tata a fost inginer. Când a muncit în Germania, i-au dat ăia o cască cu numele lui pe ea. Aia a fost prima mea cască de alpinism: pac!, i-am tăiat cozorocul și gata. O cască de alpinist era ceva SF, n-aveam bani de ea, fiindcă una bună poate costa 70-100 de euro.

Cu 100 de euro, eu trăiam tot anul în '97. La prima excursie în Caucaz, aveam 200 de dolari și-am cheltuit 130. Era suma maximă de care dispuneam. În Tian Shan, unde erau 7.000 de metri în 1999, m-am dus cu 700 de dolari, dintre care jumate erau împrumutați.

Nu puteam strânge mai mult. Cum să dai jumate din bugetul expediției pe o cască? Dă-o naiba! Şi mi-am făcut din a lui taică-meu. Am și purtat-o ceva timp!"

Ascensiunea spre vârful Dhaulagiri (8.167 de metri), în 2007. Partenerul său de coardă a fost tot Iñaki Ochoa. Foto: horiacolibasanu.com

Tot de la tatăl său, Horia a reținut o lecție inginerească pe care o aplică în continuare, ca să nu facă atacuri de panică.

Mă, orice construcție, cât de mare o fi ea, tot cu o cărămidă începe, ar fi spus bătrânul Colibășanu.

Și i-a dat curaj să învețe chimie, la care era "pămătuf", și să intre la facultate. Nu știe cum și-ar fi gestionat eșecul dacă ar fi picat examenul. Fiindcă eșecul e de mai multe feluri.

"Chestiile astea grele și mari te pot copleși mental. Dar mi-a rămas treaba cu cărămida, un pas, hai să vedem dacă ajungem în prima tabără, vedem noi pe urmă. Nu trebuie să te gândești direct la toate, fiindcă asta te poate da peste cap."

"Puteai să dormi și, pa!, să vină avalanșa peste tine"

– Ce faci dacă ai un atac de panică?

– N-ai voie să te panichezi. Când te panichezi, pierzi controlul. Dacă pierzi controlul, faci prostii, iar dacă faci prostii, mori. Curajul și disciplina interioară te țin pe safe side. Dacă ți-e frică într-o expediție − și mi s-a întâmplat și mie −, mai bine pleci acasă.

– De ce ți-a fost frică?

– Am văzut un munte cum nu mai văzusem. A fost în 2007, pe Annapurna. Veneau avalanșele peste tot și unul dintre rușii cu care eram s-a urcat în același elicopter care tocmai ne lăsase, zicând: "Nu mai stau aici!".

Nu doar ruta era periculoasă, ci și taberele. Puteai să dormi și, pa!, să vină avalanșa peste tine și să nu mai fii. Și mi s-a părut, așa, prea mult. Am zis − brrrr, mie nu mai îmi trebe.

A durat câteva ore să mă calmez, dar neavând elicopter să plec... Nu puteam să plec nici pe picioare, că și coborârea de la 4.200, unde era tabăra, până în vale, la 1.200 de metri, era periculoasă.

Dispăruseră patru nepalezi, nu s-a mai știut de ei și n-au mai ajuns nici jos. Eram prizonier acolo. Am început să mă întreb: ce caut eu aicea?

Veneam de pe un alt munte, Dhaulagiri, unde era s-o pățesc la coborâre. Mă rătăcisem și eram în adidași. Venise vreme rea și m-am udat, mi-era teamă că o să-mi înghețe degetele.

Antrenament de picioare pe stadionul "Dan Păltinişanu" din Timişoara. Foto: Raul Ştef

Atunci, în 2007, la o săptămână după ce am venit de pe Annapurna, ne-au sunat cei de acolo să ne spună că pe prietenii noștri spanioli îi acoperise avalanșa cu cortul: doi au murit, doi au reușit să taie cortul şi să iasă și au ajuns în șosete în tabără.

Auleeeo! Te marchează. Nu văzusem până atunci atâția morți și atâtea accidente… Te mai tăbăcești.

*

Horia Colibășanu a escaladat vârful Annapurna abia în 2010.
Și este singurul român care a reușit această performanță.

– Bună ziua! – Bună ziua! – Pentru o programare… – N-ați fost cumva la fratele meu? – Nu la alpinistu', la celălalt! – Alpinistul sunt eu. – A, v-am văzut la televizor. Felicitări! Dar să știți că am plâns… – Îmi pare rău că v-am necăjit… – E periculos ce faceți, vă asumați niște riscuri! Știți, io-s mai fricoasă, așa… – Cum de veniți la dentist, atunci, că mie mi-e o fricăă? – Vin de nevoie… – Așa și eu...

*

Echipamentul de vârf al lui Horia cântăreşte cam 7 kilograme. Asta înseamnă rucsacul − în care încap un cort, un sac de dormit şi alimente − plus hainele de puf, primusul şi bocancii din picioare. Două kilograme pe picioare înseamnă cinci în spinare. Fiecare obiect e cântărit. Sunt tăiate inclusiv etichetele.

"Foarte mulți oameni au senzația că vor trăi pentru totdeauna. Se gândesc că vor trăi 70 de ani, care e durata medie, și își fac calculele în funcție de asta, deși ştiu şi ei că sunt oameni care mor în accidente sau mor de inimă.

Când se întâmplă un atac de cord, e o mare surpriză pentru ei. Nu sunt deloc pregătiți. Viața ar trebui să fie liniară până la 70 și acolo să se închidă, dar fără surprize. Or, la mine... eu îmi pun problema că pot să mor."

Când Horia e plecat în Himalaya, înțelegerea sa cu Andreea, soția lui, este să o sune în fiecare zi. Să o sune de pe vârf și, mai ales, să o sune la coborâre, care e mai periculoasă decât ascensiunea.

Pentru Andreea, sunt cele mai grele așteptări: orele trec cu încetinitorul când Horia coboară de pe acoperișurile lumii.

Andreea şi Horia Colibăşanu, pe terasa casei lor din Timişoara. Foto: Raul Ștef

E ca și cum acolo, în Himalaya, în momentele de maximă concentrare în care orice detaliu poate face diferența între viață și moarte, în sufletul lui Horia se cimentează, pas cu pas, un munte.

Trainic, "mult mai înalt și mult mai curând", vorba lui Nichita.

Apoi, când ajunge acasă, Horia pare un al treilea copil al familiei sale.

Urmărind baletul casnic din familia Colibăşanu care ar trebui să ducă la recuperarea unei perechi de încălțări, colegul meu Raul glumește: "Acum înțeleg de ce-ai urcat pe Everest fără oxigen. Nu era nevasta acasă să ți-l găsească!".

Râd amândoi, Andreea şi Horia.

Disciplina de pe munte i-a dat mult de furcă lui Horia. E vorba de mentalitate, crede el acum.

"Noi, românii, n-aveam nicio problemă − dacă ne era frig și vedeam un cort, ne băgam în el. Mi se părea o chestie foarte normală: intru să mă încălzesc, nu stric nimic, nu las zăpadă, curăț când ies.

Pentru vest-europeni însă, asta e ca și când ai intra la ei în casă. Am cunoștințe care, fără să ceară voie, au intrat într-un cort, au mâncat mâncarea, au lăsat haos și nu doar că n-au returnat mâncarea dusă cu eforturi la altitudine, ci au și replicat cu nonșalanță: Mi-a fost foame, am mâncat…

– OK, dar aia era o conservă pentru 4 persoane, pentru toată echipa noastră, și tu, care n-ai cărat, nu ne-ai ajutat, ai mâncat-o singur? – Bă, mi-a fost foame!

Roumania!

Unul dintre antrenamentele zilnice ale lui Horia. Foto: Raul Ștef

Ăia rămâneau trăsniți, dar la noi nu era nimic fenomenal − hai, treacă, lasă-l, i-a fost foame, dă 8 beri la toată lumea! La ei nu există așa ceva. Numai noi și rușii umblam fără cască și fără coardă pe ghețar. Fuck it, it's our life! Ca meșterii de pe șantierele noastre: ce cască?

Îmi ziceau alții: – Prietenul ăsta al tău, ce faci cu el? – Dar ce treabă am eu, nu m-ascultă! – Păi, tu ești responsabil pentru el. – Cum să fiu eu, dacă el nu face cum îi zic, dacă el merge fără coardă? Ghinion, vorba președintelui! – Nu, nu, ziceau ei, tu ești responsabil pentru el.

Nu înțelegeam ce vrea să însemne asta; dacă moare, moare. Era vorba de responsabilitatea morală. Era deja 2006 și eu nu înțelegeam.

E ca-n bancu' ăla, soțul către soție: E bun laptele, dar nu e ca la mama acasă. Nu știu cum să ți-l fac altfel, uite îl fierb… E bun, e bun, dar nu e ca la mama acasă. Și, într-o zi, nevasta afumă laptele. Iar el: Ai văzut, acuma e ca la mama acasă!

Te poți obișnui atât de tare cu răul, că nu mai poți fără el."

Optmiarii lui Horia Colibășanu

2004 – Devine primul român care urcă pe K2 (8.611 m). Partener îi este Iñaki Ochoa. Până la expediţia lor, K2 nu mai fusese cucerit de 3 ani.

2006 – Primul român care ajunge pe Manaslu (8.163 m). Împreună cu Iñaki Ochoa.

2007 – Primul român care ajunge pe Dhaulagiri (8.167 m). Alături de Iñaki Ochoa.

2010 – Primul român care atinge vârful Annapurna (8.091 m), unul dintre cele mai periculoase din lume. Parteneră de coardă − poloneza Kinga Baranowska.

2011 – Urcă, alături de slovacul Peter Hámor (Slovacia), pe Makalu (8.485 m), în ceea ce se voia o expediție de aclimatizare pentru vârful Lhotse (8.516 m). În urma unei tragedii petrecute sub ochii lor (moartea unei alpiniste), Horia renunță la Lhotse.

2013 – E primul român care ajunge pe vârful Lhotse (8.516 m). Alături de el e Peter Hámor și alți 7 alpiniști.

2014 – Conduce o expediție de aclimatizare pe vârful Shishapangma (8.027 m), ca pregătire pentru versantul nordic al vârfului Everest. Din echipă fac parte, din nou, Peter Hámor şi Justin Ionescu (România).

2014 – Ascensiunea celui mai înalt vârf al planetei, Everest (8.848 m), fără oxigen suplimentar și fără șerpași, are ca scop deschiderea unei rute noi pe fața nordică. Condițiile îi împiedică pe cei doi să înainteze pe ruta stabilită, astfel că încearcă pe ruta clasică. Ambele tentative eşuează.

2017 – După trei ani de pregătire, Horia atacă din nou Everestul (8.848 m). Pe 16 mai, la ora 6.20 (ora României), el ajunge pe cel mai înalt munte al lumii, după o ascensiune finală de 12 ore.

Toate cele de mai sus, fără oxigen suplimentar.