Nemurirea nedorită

Ați fost la expoziția de cadavre? Vă revoltă ideea că trupuri altădată vii sunt transformate în scopuri comerciale?

Pentru că una e să le conservi pentru a le plimba prin lume și alta e să o faci în scopuri științifice, pentru uzul viitorilor medici.

Diferența am înțeles-o după ce am aflat că procedeul denumit „plastinare” – introducerea unei substanțe polimerizate în mușchi sau în oase – este folosit din 1998 și în România.

Cineva care se ocupă cu plastinarea trebuie să uite că rămășițele pe care pune mâna au aparținut unui seamăn de-al său.

*

Primul laborator de plastinare din România a fost înființat la Timișoara, la inițiativa profesorului Mircea Constantin Șora (53 de ani). Acesta i-a fost asistent, la Institutul de Anatomie din Heidelberg, lui Gunther von Hagens, omul care a inventat procedeul de conservare a țesuturilor biologice prin infiltrarea, în vid, a unor polimeri.

Poetic spus, von Hagens este cel care, în anii ’80, obținuse „nemurirea”, căci un țesut plastinat poate fi conservat chiar mii de ani.

„În 1990, când am ajuns în laboratorul lui, von Hagens era deja cunoscut pe plan internațional, iar plastinarea era la modă. Eu veneam din domeniul traumatologiei și mă interesau disecția și aparatul locomotor. În laboratorul lui von Hagens se făcea multă cercetare în domeniul polimerilor și, în afară de asta, se realizau preparate plastinate”, povestește profesorul Șora.

În limbajul anatomiștilor care se ocupă de conservarea biologică, „preparatele plastinate” sunt acele organe interne – bucăți de țesut sau corpuri – care au trecut prin procedura de plastinație. Deci, și ceea ce vedeți în expozițiile de tipul „Human Body” sunt niște „preparate”.

Profesorul M.C. Șora, în timpul unei demonstrații

*

În anii 2000, Societatea Internațională de Plastinare (ISP) a criticat democratizarea anatomiei umane prin aceste expoziții itinerante.

„Ceea ce s-a criticat nu era ideea de a expune corpurile, ci felul în care sunt prezentate. Ideea în sine nu e nouă; pe vremuri se făceau disecții publice. Chiar dacă aprobă sau dezaprobă, ISP nu poate să le interzică. Există recomandări făcute de diferite consilii anatomice sau muzeale care spun, în esență, că, atâta timp cât preparatele sunt prezentate adecvat, fără a face show, demersul este benefic pentru cunoaștere”, explică doctorul Șora, care a fost președinte al ISP între 2002 și 2008.

Laboratorul de la Timișoara

Profesorul Șora își amintește că primele discuții referitoare la înființarea unui laborator de plastinare la Timișoara le-a avut la începutul anilor ’90, când încă era la Heidelberg.

„Nimic nu se întâmplă peste noapte. M-am reîntors pentru 8 luni la Timișoara și am planificat deschiderea acestui laborator cu fostul șef al catedrei de Anatomie, Virgiliu Niculescu. De la planificare la execuție durează, însă. Asta se întâmpla la sfârșitul lui 1995. Laboratorul propriu-zis a fost dat în funcțiune în 1998, când a avut loc la Timișoara un congres european de anatomie clinică. Eu i-am ajutat pe colegi în planificare, în achiziția de echipamente. Am fost, să zicem, consilierul”, își amintește profesorul M.C. Șora, care trăiește și predă la Viena.

Laboratorul înființat în 1998 aparține Departamentului de Anatomie și Embriologie de la Universitatea de Medicină și Farmacie „Victor Babeș”. Departamentul funcționează într-o clădire unde se fac autopsii și disecții încă din anii ’50. La ultimul etaj, trei încăperi au fost modificate pentru a face loc aparaturii cu care se efectuează plastinarea.

Profesorul Andrei Motoc, șeful Departamentului, spune că perimetrul a fost securizat pentru lucrul cu substanțe inflamabile. Și asta fiindcă la dizolvarea grăsimii din organele care sunt plastinate sunt necesare tone de acetonă.

Chiar dacă laboratorul e deschis din 1998, primele „preparate” plastinate la Timișoara datează din 2010. De asemenea, la Constanța mai există de câțiva ani un mic laborator organizat de profesorul Petru Bordei.

Imagine din expoziția “Our Body”, deținută de Universal Exhibition Group. Foto: Raul Ștef.

Ce presupune plastinarea?

Prima etapă a acestei complicate proceduri constă în prelevarea de organe de la cadavre sau, după caz, disecția corpului supus plastinării.

Poate vă întrebați de ce, având tehnologia necesară, nu putem realiza și noi expoziții precum cele aduse din America. Principala cauză rezidă în această primă etapă: nu există personal suficient de pasionat și de specializat care să petreacă zile în șir îndepărtând cu minuțiozitate țesuturile, astfel încât, la final, privitorul neavizat să vadă, de pildă, nervii și arterele.

„Anatomia e grea. Cei care rămân în Anatomie sunt, de obicei, cu frustrări că n-au intrat în clinică”, spune profesorul Andrei Motoc. Tinerii se dedică unor subdomenii ale anatomiei, mult mai ofertante din punct de vedere științific, cum este, de exemplu, biologia celulară.

O altă problemă cu care se confruntă anatomiștii români este că la noi nu există cadru legal și nici program de donare a cadavrelor. Chiar dacă sună macabru, singurele resurse de acest gen sunt întâmplătoare și depind de capacitatea de stocare și conservare a universităților.

În consecință, plastinarea poate fi efectuată doar dacă există atât materialul biologic, cât și specialiștii care să-l conserve.

O parte a laboratorului de plastinare din Timișoara. Foto: Arhiva Departamentului de Anatomie.

Țesutul supus procedurii este fixat în formaldehidă între două și patru săptămâni. Această substanță oprește degradarea țesuturilor.

Ulterior, țesutul e submers pentru circa cinci săptămâni în acetonă, care îl va deshidrata și va dizolva grăsimile. Totul se petrece la -25 de grade, în cuve ermetice.

La sfârșitul acestui proces, acetona e înlocuită cu un amestec de Biodur; 50 de litri din acest polimer costă circa 1000 de euro. Aceasta este etapa propriu-zisă de plastinare și implică „funcționarea pompei de vid care produce în interiorul cazanului Heidelberger o presiune negativă, împingând amestecul în interiorul țesutului”.

Odată începută, plastinarea se desfășoară 24 de ore din 24 până la obținerea „preparatului” final. În 2011, de pildă, Laboratorul din Timișoara a plastinat 100 de părți anatomice.

Un corp de om plastinat în laboratorul de la Timișoara. Foto: Bianca Felseghi

Autopsia virtuală

În afara laturii didactice și a celei „artistice”, plastinarea permite și reconstituirea 3D a unor părți ale corpului uman.

În ultimii 10 ani, profesorul Șora s-a ocupat la Viena de ceea ce în limbaj profan ar putea fi definit ca autopsie virtuală folosind produse plastinate.

Astfel, un organ plastinat este tăiat în secțiuni de circa un milimetru, care pot fi asimilate cu imaginile de tip RMN. Acestea sunt scanate, iar anatomistul definește fiecare secțiune introducând-o într-un soft care le pune laolaltă într-un puzzle virtual.

„Se obține o reconstrucție virtuală în computer, care poate fi prelucrată, mai departe, biomecanic. Se pot realiza căi de incizie, măsurători topografice, stimulare virtuală”, explică profesorul Șora.

Grație acestei inovații, studenții pot să facă disecții pe un cadavru virtual, să extragă mușchi sau oase, pentru că variantele de vizionare sunt multiple. Un preparat plastinat fizic nu poate fi incizat sau tăiat, pentru că e extrem de dur.

Globalizarea plastinării

De la inaugurarea celebrei „Body Worlds„, prima expoziție de corpuri umane plastinate după metoda lui Gunther von Hagens, piața s-a umplut de replici itinerante care circulă pe toate continentele.

Expozițiile „Bodies – The exhibition” și „Bodies Revealed” sunt administrate de compania americană Premium Exhibition, iar „Our Body” este deținută de Universal Exhibition Group.

De asemenea, G Force Exhibition are o colecție intitulată „The Human Body” (ajunsă la București acum doi ani).

Clone ale ideii originale circulă și în China sub numele de „Body Exploration”, Filipine – „Mysteries of the Human Body”, Spania – „Cuerpos Entranables”, Franța – „Corps Ouvert” sau Australia – „The Amazing Human Body”.