Moș Crăciun cu plete dalbe a sosit de prin New York

Cu mai puțin de o sută de ani în urmă, Moș Crăciun nu ajungea în casa niciunui copil din România. Nu era așteptat și nici nu se vorbea despre el. Și nu pentru că nu ar fi avut ce cadouri să aducă, ci pur și simplu din cauză că acest obicei nu exista.

Românii sărbătoreau Crăciunul mergând la colindat și petrecând în jurul unei mese pe care, obligatoriu, gazda punea câteva feluri gătite din carne de porc.

Etnologii români spun că Moș Crăciun este unul dintre cele mai tinere personaje care animă sărbătorile familiilor noastre.

Și, dacă e s-o spunem pe cea dreaptă, românii nu s-au obișnuit foarte repede nici cu bradul împodobit. Ba chiar s-au împotrivit acestei tradiții, venită dinspre Alsacia, din cauza superstițiilor privind pomul „cu cetina tot verde”.

*

Cum s-a ajuns, totuși, la această tradiție? De la cine l-am împrumutat pe bătrânelul cu barbă albă și ce călătorii a făcut el înainte să se stabilească definitiv ca personaj central al sărbătorilor de iarnă?

„Moș Crăciun acesta, pe care îl vedem noi astăzi, care oferă o recompensă copiilor cuminți, un gardian al respectării ordinii, un fel de pedagog cu anumite funcții de recompensator, este un personaj care s-a construit la finalul secolului al XIX-lea în America.

Și-a căpătat această figură, cu costum roșu, blăniță albă și burtică, între cele două războaie mondiale, în America și în nordul Europei.

Personajul are la noi și o formă mai ruralizată: pe tot parcursul începutului de secol XX și în perioada interbelică, el arăta ca un bătrân care poartă o blană mițoasă de oaie și adesea semăna puțin cu personajele din teatrul popular, din teatrul de Crăciun„, explică profesorul universitar Otilia Hedeșan, decan al Facultății de Litere de la Universitatea de Vest din Timișoara.

Specialistă în etnologie, ea spune că povestea lui Moș Crăciun este, de fapt, un plot twist − o răsturnare de scenariu în povestea altui Moș celebru, pe care românii îl așteaptă ceva mai devreme, la începutul lunii decembrie: Sfântul Nicolae.

Legenda actualului Moș Crăciun începe în Lumea Nouă, așa cum a fost denumită America începând din secolul al XVI-lea, odată cu migrarea masivă a olandezilor din Amsterdam către noile teritorii de peste Ocean.

Pe insula Manhattan, în New Amsterdam, cum i s-a spus inițial orașului New York, coloniștii olandezi și-au dus cu ei și obiceiurile din Lumea Veche.

„După toate mărturiile pe care le avem, în secolul al XVI-lea Amsterdamul aștepta sărbătoarea  Sfântul Nicolae, care sosea cu un dublu, o jumătate negativă.

Sfântul Nicolae are, printre atributele sale, această calitate de sfânt pedagog. Or, pedagogia, într-o variantă europeană clasică, este legată de recompensarea meritelor, respectiv de pedeapsă.

Și toată această idee a sosirii avea și o dimensiune pedagogică: erau recompensați școlarii merituoși și ținuți mai departe sub control cei care nu respectau cerințele educației didactice”, detaliază profesoara Otilia Hedeșan.

Transportat în America, Moș Nicolae cel european avea să sufere câteva schimbări, pe ici, pe colo, prin părțile esențiale.

„Chiar numele englezesc al personajului devoalează relația dintre Moș Crăciun și Moș Nicolae. I se spune «Santa Claus», adică tentativa de a rosti în engleză numele unui personaj care în olandeză se numea «Sinterniklas», adică Sfântul Nicolae.

Lucrurile se petrec la finalul secolului al XIX-lea la New York, unde cei mai mulți coloniști care pun bazele marelui oraș sunt din Amsterdam, oraș aflat sub patronajul Sfântului Nicolae”, arată etnologul.

În 1930, compania Coca Cola îl îmbracă pe Moș în hainele sale roșii, îi adaugă burta rotunjoară și figura jovială. De asemenea, această ipostază a Moșului câștigă un rol tot mai important în tradiția de Crăciun, pe măsură ce locul copilului în societate se modifică.

„În societatea industrială și post-industrială, copilul nu mai este un simplu adult cu mai puține privilegii, ci devine un personaj separat important.

Copilului îi sunt destinate practici aparte. Printre altele, această componentă a sărbătorii Crăciunului devine una principală pe măsură ce ne apropiem de prezent”, arată etnologul Otilia Hedeșan.

Moșului astfel creat nu i-a fost ușor să ajungă în România. De fapt, nici în Europa de vest n-a fost primit cu brațele deschise.

În 1946, un ziar franțuzesc nota: „Copiii francezi trebuie să înțeleagă că Moș Crăciun este un subiect american!”. Citatul avea să fie preluat de sociologul Martyne Perrot în cartea Cadoul de Crăciun. Istoria unei invenții.

Mai târziu, în dimineața zilei de Crăciun a lui 1951, un ziar din Dijon anunța:

„Moș Crăciun a fost spânzurat ieri după-amiază de zăbrelele catedralei din Dijon și, apoi, ars public în piața catedralei. Această execuție spectaculoasă a avut loc în fața mai multor sute de copii asistați social.

Ea a fost decisă cu ajutorul clerului, care l-a condamnat pe Moș Crăciun ca uzurpator și eretic. El a fost acuzat de a fi păgânizat sărbătoarea Crăciunului și de a se fi instalat ca un cuc, ocupând un loc mai mare decât i se cuvine”.

Fragmentele publicate de ziarul din Dijon sunt reproduse de marele antropolog Claude Lévi-Strauss într-un articol despre „supliciile” la care era supus Moș Crăciun în spațiul european.

În România, Moșul avea să se confrunte cu un „hop” de 40 de ani: perioada comunistă.

Etnologul Otilia Hedeșan notează că opoziția Moș Crăciun − Moș Gerilă se regăsește chiar și în bancurile vremii. De pildă:

„Moș Crăciun a urmat cursurile la Facultatea de Teologie, iar Moș Gerilă a făcut studiile la Ștefan Gheorghiu”.

„Moș Crăciun a fost cunoscut, fără a fi neapărat sărbătorit, în România comunistă, când personajul reprezentativ impus de propagandă în locul său era Moș Gerilă, coborând direct din Ded Moroz, un personaj din mitologia rusă, reconvertit și el. Acesta este asociat cu data de 1 ianuarie, de început al anului, nu cu 24-25 decembrie. Într-un fel, Moș Crăciun acesta, în ipostaza sa de personaj mondializat, a venit pentru prima dată în România în decembrie 1990″.

Profesor universitar Otilia Hedeșan

*

Totuși, care era tradiția românească de Crăciun?

„Informațiile cele mai vechi pe care le avem subliniază că sărbătoarea de Crăciun în satele românești e legată de colindat, pe de-o parte, și de mesele care cuprind în mod obligatoriu carnea de porc, pe de altă parte.

Manifestarea principală e că grupuri-grupuri se deplasează de la o locuință la alta cu un repertoriu de texte care este un repertoriu de urare.

Altfel spus, Crăciunul era o sărbătoare a comunităților, întrucât toată lumea participa, iar familiile erau implicate în măsura în care se pregăteau pentru colindători.

Toată povestea asta cu Moș Crăciun este un element nou la nou. Pare ceva cu depărtare foarte mare în timp, dar de fapt vorbim despre un secol în SUA și câteva decenii în Europa”, mai spune etnologul Otilia Hedeșan.

„Acceptarea bradului de Crăciun nu s-a făcut fără tensiuni”

Bradul de Crăciun s-a impus la fel de greu în Europa, notează Otilia Hedeșan în volumul despre folclor intitulat Lecții despre calendar, publicat la Editura Universității de Vest Timișoara.

„Din Alsacia, bradul de Crăciun s-a răspândit în zonele vecine, astfel încât, în secolul XIX, el putea fi observat împodobit, în centrul orașelor, în Austria, Cehia, Marea Britanie sau Franța. Primul arbore de Crăciun parizian a fost împodobit în 1837.

La români, în mod special la țară, acceptarea bradului de Crăciun nu s-a petrecut fără tensiuni, iar aceasta s-a datorat incompatibilității cu caracterul său mai degrabă nefast”.

În credința populară românească se spunea că nu e bine să sădești brazi deoarece, atunci când rădăcina va fi cât capul tău, vei muri.

Tot tradițional, bradul era considerat un arbore funerar, fiind lemnul din care a fost făcută Crucea Mântuitorului.