Miruna Vlada: "Partea politică a oricărei arte poate deveni propagandă periculoasă în funcție de scopul celui care o folosește"

Miruna Vlada este pseudonimul literar al Mirunei Butnaru-Troncotă. Este scriitoare și cercetătoare în studii europene și balcanice. A publicat 3 volume de poezii care au luat premii importante. Selecții din poemele ei au fost traduse în 12 limbi. Este membră în comitetul director al organizației PEN Club România și una dintre cele mai sonore voci în ceea ce privește egalitatea de drepturi și de șanse.

Dragă Miruna, ești una dintre vocile literare foarte active în spațiul public și lucrul acesta mi se pare îmbucurător și, totodată, un simptom al unei normalități după care am tânjit multă vreme.

Ne știm de mulți ani și ți-am urmărit evoluția, de la poeta rebelă, activistă și asumată, care a abordat mereu teme dintre cele mai spinoase, până la profesoara și cercetătoarea respectabilă de la SNSPA. O să încep prin a te întreba cum se împacă cele două lumi, cele două personalități, creativitatea poetică și rigoarea academică?

Eu văd tot mai limpede că cele două lumi, cum frumos le denumești tu, nu se împacă și tocmai aici e secretul – să nu știi când au făcut pacea și nici când pornesc războiul. Aste te menține alert. Mai ales când începem să vedem dincolo de stereotipii.

Să fii poetă în 2021 nu mai e o îndeletnicire așa de dubioasă cum era în România anilor ’90, de exemplu, dar nici așa de glorioasă și plină de însemnătate cum e în Ucraina sau în alte state fost sovietice la ora actuală, de exemplu. Ține foarte mult de clișeele culturale din jurul statutului de scriitor din fiecare societate.

“Nu e chiar așa o mare sciziune între poezie și cercetare”

În România a scrie e încă e foarte exotic dar și cumva foarte irelevant – chiar povestea Florin Lăzărescu de curând că l-a întrebat o funcționară profesia pentru a completa un formular, și el a spus „scriitor” și ea i-a replicat „deci fără ocupație”. Cam asta e imaginea.

În timp ce în Ucraina, de exemplu, când citește un poet în sala mare a Operei din Lviv oamenii stau îngrămădiți ca la spectacolul unui rock star –  freamătă, plâng, aplaudă, strigă – asta am văzut cu ochii mei în 2018 la un festival literar de acolo. Chiar tu îmi povesteai la un moment dat că și în anumite state din America Latină e la fel – un scriitor are un statut extrem de respectabil, fiind ceea ce am numi aici o vedetă publică.

Cred că noi ne închipuim (inclusiv noi scriitorii) că a fi creativ și scriitor înseamnă să fii boem, și cu capul în nori și alte clișee din-astea. Pentru mine să scriu a fost o rețetă de supraviețuire, de a ieși cu mințile relativ întregi din tăvălugul cotidian. Iar rețeta aceasta a venit la pachet cu bucuria împărtășirii cu alți oameni a unor idei și trăiri, ca să nu trec singură prin golgotele acelea.

La fel și cu așa-zisa rigoare academică. În realitate toată acea rigoare și tot acel aer sofisticat și complicat nu e decât o pojghiță care ascunde teamă și nesiguranță, camuflate în seriozitate și pretinsă precizie. Eu cred că ambele meserii sunt la fel de creative în anumite momente, precum sunt și la fel de riguroase în alte momente.

Nu vreau acum să fac psihanaliză de duzină și să vorbesc despre faptul că mi-am cumpărat de vreo 15 ani încoace mereu câte 2 rame diferite de ochelari – unii pentru când citesc în public ca Miruna Vlada, și alții pentru când predau la facultate ca Miruna Troncotă. E o dedublare desigur, dar e și de nevoie.

Eu nu știu cum puteam să mă descurc dacă voiam să fiu scriitoare și atât – partea de instabilitate financiară era foarte greu de dus. În plus, meseria de profesoară și cercetătoare e una din puținele prin care puteam să fentez statul la birou de la 9 la 5, care nu mi se potrivea. Așa că o combinație de meserii – una de vocație și una de nevoie, dar și cu ceva vocație e o banală strategie de supraviețuire într-o țară unde se cumpără cele mai puține cărți pe cap de locuitor din toată Uniunea Europeană.

Astfel, cu atât mai mult de apreciat sunt scriitorii care se chinuie și cei care chiar reușesc să trăiască doar din scris, total asumat, fără fente. Eu nu sunt din această categorie, deși simt că am de dăruit dar și de primit atât din cuvinte, cât și de la studenți.

În plus, eu simt că cele două tipuri de activități se și fertilizează reciproc – nu doar se ceartă. Poezia mea, mai ales cea mai recentă, de la Bosnia.Partaj încoace, a fost foarte mult influențată de cărțile citite pe domeniul științelor politice, și de cercetările mele de teren în Balcani, la fel cum analizele mele academice beneficiază foarte mult de metaforele sau de comparațiile mai jucăușe pe care le-am „importat” din scrierile literare.

În definitiv nu e chiar așa o mare sciziune între poezie și cercetare, contează cât de mult vrei să pretinzi că cele două sunt cu adevărat diferite sau au mai degrabă doar instrumente diferite.

Care este cea mai marcantă sau cea mai pregnantă amintire din copilărie sau adolescență? Mă refer la tipul acela de amintire care te transformă, care schimbă ceva în interior, lucru de care ești conștient poate mai târziu, dar care îți determină cumva deciziile ulterioare.

Am multe astfel de amintiri, dar cred că cele de la grădiniță sunt foarte pregnante. Eu am mers 3 ani la grădiniță, în satul Provița de Sus din Prahova, fiind crescută de bunicii mei materni, Nana și Tataie. Nici unul nu mai trăiește, dar zburdă liber prin amintirile mele.

Bunicii mei creșteau animale, astfel că mai toate amintirile mele au miros de găinaț sau de balegă, mai ales de oaie, căci adoram efectiv să stau printre oi, să le strâng în brațe când nu se speriau de mine, să dorm cu capul pe blana lor caldă, să alerg cu iezii.

Ei, și eu am făcut 3 ani doar de grupa mare la grădiniță, pentru că educatoarele considerau mereu că e sub demnitatea mea să fac grupa mică. Glumesc, habar nu am motivul real, dar așa s-a întâmplat. Mă învățase bunicul să scriu litere de tipar și ele considerau că fiind așa avansată ar trebui să fiu la grupa mare – cu avansații.

Și deja învățasem totul aproape pe de rost – în 3 ani de grupa mare – am plecat de acolo direct geniu în clasa 1, la București, zici că veneam de la Sorbona.

Bun și o amintire profundă de atunci e cam așa – atunci când educatoarele ne dădeau ceva de desenat sau de jucat ca să fugă și ele până în cancelarie să se mai odihnească și să soarbă liniștite din cafea (cred că în zilele noastre nici nu mai e legal să facă așa ceva – direct la pușcărie ar ajunge), eu fugeam imediat după ele fiindcă îmi plăcea mai mult să stau să le ascult pe ele povestind decât să stau cu ceilalți copii, care mă plictiseau. Și apoi ele s-au obișnuit cu ciudățenia asta – și mă tolerau acolo în cancelarie și eu ascultam fascinată tot ce povestesc ele.

Doar că ele nu știau că eu eram o sugativă – dând semne clare că aveam deja stofă ascunsă fie de turnătoare sau spioană, fie de povestitoare de Nobel. Când ajungeam acasă îi povesteam tot în detaliu bunicii mele, cu singura licență poetică insesizabilă de a pune la persoana I tot ce auzeam în cancelarie. Astfel, bunica afla cu surprindere cum eu în weekend mergeam la film la cinematograful din Ploiești și mă pupam cu câte un băiat, cum sufeream din dragoste pentru un bărbat care mă înșală sau cum tocmai ce prășisem o grădină întreagă de una singură, fără să mă ajute vreun vecin.

Abia acum înțeleg ce porții de râs zdravăn trăgea bunica mea în timp ce mă asculta, deși la început cred că trecuse printr-o mare spaimă legată de posibila veridicitate a poveștilor mele. Realiza că probabil le inventam, dar nu știa că eu pur și simplu „transcriam” ce auzeam din viețile pline de aventuri ale educatoarelor în pauza lor de cafea, pe care le-am mai și înflorit pe ici pe colo ca să fie mai palpitante.

Îmi aduc aminte și că după ce m-am mai mărit, am început să le ofer și eu în schimb educatoarelor povești, și îmi făcea o mare plăcere să le văd strânse în jurul meu și râzând zgomotos la toate snoavele pe care le povesteam (atribuite tot la persoana I, desigur).

La mare căutare erau poveștile cu Petre Roman sau Mădălina Manole, câțiva din idolii poveștilor mele de la acea vreme. Asta până într-o zi când am folosit cuvântul „droguri”, care habar nu aveam ce înseamnă, dar înmagazinam absolut tot ce auzeam la televizor sau la frații mei mari, iar educatoarele s-au arătat siderate.

Acum dacă mă gândesc bine, cred că aceste momente m-au făcut să îmi placă mult să spun povești, dar și să inventez, și să pierd șirul biografiei amestecate cu tot felul de invenții și povești ale altora pe care mi le însușeam. Și tot de atunci am prins probabil și gustul histrionismului.

Cred că aceste momente m-au făcut să îmi placă mereu compania celor mai mari decât mine, ceea ce m-a privat pe de altă parte de bucuria jocurilor și a prieteniilor cu copiii de vârsta mea. Oricum, dacă aș putea aș mai face 3 ani de grădiniță oricând.

“Distincția între ceea ce e este asumat și ceea ce doar poză o poate face numai consumatorul de cultură veritabil”

Spuneai într-o emisiune, la o întrebare a Adelei Greceanu, că faci parte dintre acei oameni care cred în utilitatea sau chiar în necesitatea mesajelor sociale, politice în artă. La noi chestiunea aceasta este încă una problematică. Cunosc mulți scriitori, altfel dezinhibați, a căror opere conțin zone vizibil ideologizate, chiar mesaje civice, dar care fie fac lucrul acesta inconștient, fie nu vor să și-l asume până la capăt și îți vor replica mereu că arta ideologizată e propagandă, sau irelevantă din punct de vedere istoric, singura soluție fiind bătrânul concept de autonomie a esteticului.

Tu de ce consideri, Miruna, că este, totuși, nevoie și de poezie implicată social? 

Eu cred că e nevoie de poezie de toate felurile, nu doar de una sau de alta. Și de cea implicată și de cea neimplicată. Tocmai acolo începe problema – când nu ne mai putem bucura de toate formele de poezie – acesta e un prim semn de totalitarism al gândirii care trebuie să ne îngrijoreze.

Cred că ar trebui să ne temem de arta ideologizată ca fiind propagandă doar atunci când doar acea artă e unica validată și când altfel de artă e pedepsită. Una e să nu ai succes la public dacă nu scrii sau pictezi într-un fel anume, sau să facă unii mișto de tine pe internet, și alta e să mergi la închisoare dacă nu scrii sau pictezi într-un fel anume, cum se întâmplă încă în state precum China, Brazilia, Iran, Turcia sau Zimbabwe.

Ceea ce încearcă unii intelectuali români conservatori (adică majoritatea celor mai cunoscuți) să facă în acest moment este să „înfiereze” împotriva corectitudinii politice, pe care o demonizează exact cu astfel de argumente – orice îi lezează sau le problematizează conduita e propagandă progresistă copiată de la americani, nu e artă.

E un substrat de minim adevăr aici – că atunci când copiem texte din mișcarea „Black Lives Matter” și le transplantăm în România e o inadecvare culturală și istorică totuși prea mare, deși merită explorată critic. Dar orice transplant cultural forțat de acest tip face artei și percepției publice mai mult rău decât bine.

Dar în rest, toată isteria de acuzare a unor autori că sunt prea ideologici e o exagerare voită, cu scopul de a caricaturiza arta cu mesaj asumat politic sau social, care denunță tocmai niște reflexe autoritare ale gândirii de secol 19, una din care s-au hrănit îndelung intelectualii canonici conservatori din România.

Eu cred că o mare problemă care să ne facă să ne îngrijorăm legat de propaganda ascunsă sub formă de artă, fie cea cu mesaj anti-discriminare, fie oricare alta, ar fi atunci când artiștii nu ar avea nicio altă cale de exprimare publică în afară de aceasta. Dacă unui artist i-ar fi interzis să mai publice o carte, sau i s-ar cenzura un manuscris pentru că nu e suficient de feminist sau anti-rasist, atunci cred că ar trebui să ne punem problema propagandei sau „dictaturii corectitudinii politice”, cum o numesc deja în mod total exagerat intelectuali precum Andrei Șerban, Cristi Puiu, Adrian Papahagi, sau alți autori care se mai tânguie uneori în Dilema Veche.

Dar acest lucru nu se întâmplă. Pot crea liber atât artiști cu mesaje politice explicite (care nu deranjează sau încalcă drepturile altor grupuri) cât și cei fără nicio miză politică, sau chiar anti-politici. Chiar și în situația mai extremă în care o anume editură îți refuză manuscrisul pentru că nu e suficient de „progresist” să zicem, cum a fost cazul scandalului lui Dumitru Crudu la editura Fractalia, poți liniștit publica la altă editură.

La fel și cu alți artiști care acuză că sunt „cenzurați” dacă li se atrage atenția că au anumite derapaje în textele lor – au oricând libertatea de a-și propaga ideile sau arta în alte părți, neexistând de fapt decât o problematizare a textelor lor din anumite puncte de vedere (preferabil ilustrate cu exemple concrete și argumente, nu injurii).

Unde poate apărea o problemă care și pe mine mă deranjează uneori este în exploatarea comercială a unor tendințe în artă, că tot menționai arta cu tendință. De unde și exemplul meu cu exploatarea nerușinată a referințelor la mișcarea „Black Lives Matter” – care dincolo de un mesaj politic anti-Trump, a fost și un hashtag extrem pe vizibil (deci și profitabil) pe rețelele de socializare din întreaga lume. Aici mă refer la „moda” de a fi corect politic, care te poate face mai „vandabil” în fața unei generații Z educată cu valorile respectării diferențelor și mult mai sensibile la discriminare și nedreptate decât generațiile de milennials sau baby boomers.

La fel cum poți întoarce oportunismul în sens invers și poți arunca prin arta ta niște sloganuri voit incorecte politic (cum fac grupurile conspiraționiste anti-vaccin de exemplu) tocmai ca să te adresezi unui public care se hrănește tocmai din asemenea atitudini reacționare, și care abia așteaptă noi vinovați de tras la răspundere pentru orice eșec. Aceste elemente cred eu că ar trebui să ne îngrijoreze, venite o dată cu transformarea artei în marfă și în aplicarea regulilor pieței în artă, care aduce cu sine și comportamente de acest tip – artiști care vor să iasă în evidență folosindu-se de anumite idei „la modă” pe care le trântesc în arta lor și din care vor să scoată apreciere, aplauze și bani, miza fiind să primească atenție, nu altceva.

Aici din păcate distincția între ceea ce e este asumat și ceea ce doar poză o poate face numai consumatorul de cultură veritabil, dacă pot reduce publicul de artă strict la această fațetă a consumului unei piețe culturale ce amestecă haotic valori cu non-valori și unde ierarhiile se fac mai degrabă de către algoritmii like-urilor de pe Facebook mai mult decât orice altă autoritate epistemică.

Arta e politică în orice epocă – uneori mai subtil, alteori mai vizibil, fie că vrem să o numim așa sau altfel. Dar dacă își face un unic scop din a fi doar politică, ca să ascundă alte intenții, și când ea este menită să fie ușor instrumentalizată de politicieni sau alte autorități laice sau spirituale, atunci cred eu că ar trebui să reacționăm și să o numim propagandă.

În măsura în care înțelegem actul artistic ca o poziționare față de o anume realitate (aievea sau inventată) atunci orice gest artistic, chiar și cel ce se autodefinește drept ne-politic sau anti-politic, este politic, fie că e asumat fie că nu. Partea politică a oricărei arte poate deveni propagandă periculoasă în funcție de scopul celui/celei care o folosește. De acolo începe propaganda, care, cred eu, ca și frumusețea, e (și) în ochii privitorilor.

“Am scris această carte ca răspunsul meu și al corului imaginar de femei din capul meu la întrebarea «Și, tu când faci un copil?»”

Pregătești un nou volum de poeme, Prematur, la editura Cartier. Am avut ocazia să citesc câteva dintre textele din el și pot să spun că sunt unele dintre cele emoționante și mai răscolitoare texte care mi-au căzut sub ochi în ultima vreme. E multă forță viscerală, dar e și multă emoție. În aceeași emisiune a Adelei Greceanu spuneai, referindu-te la cartea aceasta, că nu crezi că publicul din România e pregătit pentru un astfel de discurs. Aș vrea să te rog să ne povestești puțin despre istoria personală din spatele acestor poeme, despre declanșatori, și, bineînțeles, să ne spui de ce nu crezi că publicul este pregătit.

Cred că am fost cam arogantă sau foarte arogantă să spun așa ceva. Am regretat după. Sincer, nu știu exact pentru ce ar putea fi pregătit sau nepregătit publicul din România, mai ales nu cel de poezie. E un public tare capricios.

E și foarte eterogen, foarte pretențios, foarte schimbător, dar și foarte rigid. E un public la care ajungi greu și pe care îl păstrezi și mai greu. Mi-e greu să estimez ce reacții va naște volumul, căci l-au citit puțini dintre cei apropiați. Îi pot număra pe degete. Știu doar că am scris greu această carte, greu și repede, în calupuri, în hapuri dacă pot spune așa. Căci efectiv așa am simțit.

Am simțit un fel de sufocare când am scris anumite pasaje. Am mereu reacții fizice intense dacă recitesc părți din aceasta carte. Nu știu dacă asta spune ceva despre poezie sau mai mult despre cât de senzorială am fost (sunt) de la o vreme încoace în relație cu ceea ce scriu, dar și cu ceea ce citesc.

Nu îmi dau seama dacă această forță incontrolabilă, și care mă sperie și-mi face părul măciucă, uneori, vine din forța intrinsecă a textelor sau din regresiile în temnițele acelea ale traumei pe care am încarnat-o. Habar nu am.

Am scris această carte ca răspunsul meu, și al corului imaginar de femei din capul, meu la întrebarea „Și, tu când faci un copil?”. Din această întrebare-incantație adresată miilor de femei care nu vor să o mai audă și a celor care abia așteaptă să o audă a apărut cartea. Și am tot strâns straturi și straturi de nervi, de compasiune, de înțelegere și revoltă din femeile cu care am tot vorbit, și din ele s-a născut, prematur, acest răspuns.

Cum ți se pare ideea de meritocrație? Mă interesează atât în societate, politică, unde, teoretic, totul poate fi evaluat obiectiv, dar și în domenii mai subiective, cum ar fi în artă. Eu recunosc că am crezut cu încăpățânare în conceptul acesta, dar mai nou am ajuns să îl consider pur idealism.

Eu cred că ideea unor ierarhii perfect bazate pe merite e totuși o utopie, care în anumite contexte poate deveni foarte nocivă și violentă, cum sunt toate utopiile. Cred că în spatele unei noțiuni rigide de merit se află doar justificările unor cumplite inegalități și tocmai invocarea meritului are așa un efect reconfortant, de auto-amăgire care să ascundă fața hâdă a nedreptății, a ceea ce nu vrem să vedem ca să ne putem conserva zâmbetul tâmp din fața oglinzii.

Eu când aud pe cineva vorbind de meritele sale mă întreb adesea pe ce stau acele merite așezate, ca vârful minuscul al unui iceberg, singurul vizibil deasupra apei. De obicei noi vrem să ne martirizăm când folosim acest termen, mai ales față de propria persoană, și să spunem că noi am reușit să facem ceva pentru că am tras foarte tare, ne-am chinuit, ne-am zbătut etc., dar uităm să mai menționăm și alte elemente, care poate au contribuit și ele, uneori decisiv, dar nu sună așa bine să le spunem – coincidență, noroc, părinți, influența grupurilor din care facem parte, continentul pe care ne-am născut, o perioadă anume, algoritmii de Facebook etc., treburi care nu depind aproape deloc de noi.

E vreun merit că sunt o femeie albă, heterosexuală, într-o țară est-europeană, dintr-o familie medie care n-a abandonat-o și a dat-o la școală și la meditații, și care n-a trecut prin niciun război sau dezastru natural major? Nu știu ce e merit în asta. E un merit că am debutat la 16 ani în „România literară”, fiind din București, elevă la un colegiu național prestigios și având profesor de română un scriitor consacrat? Singura parte de merit e că nu am abandonat scrisul atunci când aveam ocazia să o fac sau când scrisul îmi făcea mai mult rău decât bine.

Altfel, o grămadă de lucruri ce seamănă a merite personale de fapt mi-au fost servite pe tavă și tot ce a trebuit să fac a fost să mă înfrupt din ele și apoi să mă laud că ce merituoasă sunt că le am.

Eu cred că meritele nu pot fi definite decât foarte subiectiv, ceea ce e ok, atâta vreme cât nu încerci să le generalizezi și asupra altora, sau mai rău, ca aceste elemente subiective să le dai drept criterii de evaluare ale altora.

Orice merit e de fapt o proiecție a unor valori care ni s-au inoculat, și a unor idei pe care le luăm de-a gata. Merituos e cel care ia coroniță dintr-a I-a până-ntr-a XII-a sau cel care se chinuie (și reușeste) să termine 10 clase? Meritul e pur condiționat de contexte și de sisteme de valori și de culturi și mentalități. Un asiatic consideră un mare merit ceea ce un occidental vede a fi o slăbiciune care îl trage înapoi sau invers. Care e de fapt meritul și cine și-l poate atribui?

Sincer, chiar nu cunosc un instrument de a-l măsura, altul decât propria proiecție de frici sau aspirații. Meritul ține de nevoia noastră de ierarhii, care sunt mereu temporare, relative și care sunt mereu în folosul cuiva și în defavoarea altuia, iar regulile jocului se schimbă mereu în timpul jocului. Ce e merit azi poate fi un păcat de moarte mâine. De ce m-aș simți mândru de ceva ce nu e decât în mică măsură în influența mea?

“Cred că toate formele de feminism sunt necesare”

Aș vrea să discutăm puțin despre feminism. Un alt concept încă destul de prost înțeles la noi, cu atât mai mult de cei care i se opun, dar uneori chiar și de către cei care îl practică. Cum arată feminismul pe care îl promovezi tu? Și pe care nu mă feresc să îl numesc sănătos și necesar.

Vreau să precizez de la bun început că ar trebui să se numească feministe sau feminiști, de absolut orice orientare vor ei/ele mai ales acei indivizi care fac ceva pentru binele femeilor – din jurul lor sau de undeva din lumea asta.

Altfel, sunt mulți care folosesc această etichetă ca să se împăuneze sau să sune mai bine, sau să provoace, dar e un joc ieftin. Mă simt prost să spun că sunt feministă, când știu că sunt atâtea femei despre care noi nu știm nimic, și care nu dau interviuri vorbind doct despre feminism, și care salvează tăcut viețile altor femei aflate în pericol.

Cred că e similară treaba asta și cu credința – există cei practicanți, care își văd de credința lor și o practică în tăcere și onestitate, și alții care mai mult fac selfie-uri ca să arate că sunt credincioși decât să fie credincioși. Bun, m-aș simți mai feministă dacă aș ști că anumite cuvinte/ versuri de-ale mele, sau acțiuni au făcut bine vreunei femei sau vreunui bărbat în raport cu vreo femeie din viața lui, dacă i-au ajutat în vreun fel anume, în rest e doar etichetă și protocol gol de conținut.

Eu cred că toate formele de feminism sunt necesare, pentru că ele reflectă natura umană în toată splendoarea ei. Avem nevoie și de formele radicale, căci ce era radical la începutul secolului 20 în Europa, poate fi normal și evident acum. Sufragetele erau radicale în vremea lor, asemuite unor nebune, și azi ni se par niște visătoare inocente. Natura umană e și răzbunătoare, la fel cum e și empatică.

E normal să fie femei care să simtă dorința de răzbunare pe bărbați, pe care îi văd în primul rând ca agresori sau abuzatori și nu ca bărbați pur și simplu. Desigur că nu toți bărbații trebuie tratați ca abuzatori (ascunși, potențiali sau reali) așa cum consideră anumite gânditoare feministe radicale, dar dreptul unei categorii nedreptățite de a se răzbuna poate fi îngrădit de lege, nu și de instinct.

Procentul ideilor radicale cred eu că reflectă exact în orice fenomen sociologic curba lui Gauss – câteva excepții de misandrie pură, câteva excepții de misoginism feminist pur, și la mijloc majoritatea unui feminism sănătos și echilibrat, „călduț”, constructiv, gata să câștige cât mai mulți aliați de partea sa.

Dar asta nu la nivelul întregii societăți, unde ideile feministe nu pot avea ecou atâta vreme când există ritualuri medievale și credințe rurale, mistice sau păgâne premoderne care prescriu femeii un rol strict domestic și irelevant, cum e cazul României. Curba aceasta a lui Gauss cu un feminism echilibrat și de bun simț e mai degrabă un fenomen al elitelor occidentale, care își permit luxul de a se informa și de a dezbate și cerceta situația femeilor invizibile din jurul lor, și care mai văd și altceva în afară de lungul nasului lor.

Pentru mine singura idee feministă acceptabilă e cea umanistă, care susține că mai binele oricărei femei din lumea asta e mai binele tuturor și că drepturile femeii sunt drepturi universale. Desigur, asta încă sună prea radical pentru mulți intelectuali români canonici.

Mary Wollstonecraft la 1793 spunea că femeile nu au nevoie de putere asupra bărbaților, ci asupra lor însele.

Or acele feministe radicale care invocă răzbunarea cad în această capcană a folosirii puterii în sens greșit, exact în oglindă cu ce au făcut cei pe care ele îi combat.

În schimb, ce spune Wollstonecraft e exact partea de umanism care e dezirabilă feminismului din orice epocă. Căci orice formă de putere care se construiește pe răul altuia nu e de lungă durată și e amăgitoare, căci pe ea nu se poate clădi nimic în afara consumării unor frustrări de moment. Dincolo de faptul că ne numim feminiști sau simpli clovni ai feminismului, trebuie să tânjim cu toții la acea putere asupra sinelui care să nu facă rău celor din jur.

Ne apropiem de final și o să te întreb direct: mai are literatura vreun rol educativ, sau doar de divertisment? De fapt, mai este necesar un rol educativ al literaturii în societatea contemporană?

N-am nicio problemă cu literatura care are și rol de divertisment. Ar fi chiar foarte tare ca în curând să avem anumite cărți transformate în clipuri pe TikTok cu milioane de vizualizări și să ne bucurăm de ele și în această formă, alături de noua generație.

Dar literatura nu trebuie să se ia prea în serios astfel încât să vrea cu tot dinadinsul să fie cumva anume. Oameni care să ia din cărți exact ce le lipsește (că e cunoaștere sau orice altceva) vor exista întotdeauna și o vor face în tot felul de forme. Pentru ca literatura să însemne ceva și să fie văzută/ trăită/ savurată e nevoie de oameni care să te învețe cum să ajungi la ea. Și așa a fost de când lumea. Nu se naște nimeni din eter cu pasiunea de citit și de savurat cărțile, așa, din senin.

Undeva acolo e un declic la un moment dat, venit din afară – o bibliotecă a părinților, a unui vecin, un profesor sau învățător care aprinde o scânteie, un prieten sau un străin care-ți povestește de o carte. E mereu acolo cineva prin preajmă care să ne „îndrăgostească” de cărți, nu ne vine pofta așa pe burta goală. Sau poate nu am auzit eu de astfel de cazuri.

De îndată ce ne arată cineva cum să ne bucurăm de literatură, fiecare cred că își poate lua din ea ce are nevoie și e perfect normal să fie așa – unii își iau divertisment, alții terapie, alții își hrănesc imaginația, își vindecă fobiile, își zgândăresc rănile sau își dezvoltă cunoștințele.

Dar ar fi extrem de plictisitoare o literatură care ar fi doar educativă, sau voit educativă, eu așa cred. Slavă Domnului că avem atâtea forme de literatură cât să hrănească pofte din cele mai variate și să nu ne plictisească niciodată!

Fie că e pe tăblițe cerate sau pe TikTok, literatura își va găsi calea către ochii care au nevoie de ea. 

Ultima și cea mai scurtă întrebare: în ce crezi?

Cred în alegere și în libertatea care nu rănește.