Mina cea mai tristă

Dacă lași Petroșaniul în urmă și mergi vreo 10 kilometri spre nord-est, părăsești universul așa cum îl știai.

Confirmarea vine la intrarea în Petrila, printr-un mesaj pe zidul verde al unei case. "O lume ce nu seamănă cu nicio așezare posibilă, cu nimic și nimeni, de nicăieri...".

Citatul e din I.D. Sârbu, scriitor mult mai puțin cunoscut - ce păcat! - decât personajul care s-a hrănit din biografia saVictor Petrini, Cel mai iubit dintre pământeni.

Un citat de I.D. Sârbu, la intrarea în Petrila

Gazda noastră e un profesor de filosofie din Valea Jiului. Știe Michel Foucault pe de rost, la propriu, și are un umor contagios.

Mă ia tare: "Bă, da' vii la Petrila și nu te razi și tu? Aici, ortacii umblă cu poza lui Marian Munteanu în portofel. E periculos. Bine, ție îți garantez protecția, dar pentru colegul tău fotograf nu pot să fac nimic".

Ne oferă imediat o nouă porție de umor petrilean.

Simulare la Bacalaureat. Elevii îi pun pe catedră un plic fără conținut.

"- Ce e cu plicul ăsta gol?"

- Păi e simulare, simulam și șpaga".

Ne plimbăm pe străzile acestui oraș cu 21.000 de locuitori. E 29 octombrie și mâine se închide mina.

Trecem pe lângă magazinul de materiale de construcții "Arici Pogonici". Suntem contrariați de frecvența uluitoare a agențiilor de pariuri.

Pariul lui Ceaușescu pentru Valea Jiului, care viza transformarea industriei cărbunelui în cea mai importantă componentă a industriei energetice, a fost finalmente pierdut.

Pe un stâlp citim dintr-un Anunț mortal:

"Petrila îndurerată, cu inima frântă de durere, anunță rudele, cunoscuții și lumea întreagă că venerabila și onorabila Mină Petrila a încetat din viață în ziua de 30 octombrie 2015 la frageda vârstă de 156 de ani".

Caricaturistul Ion Barbu pregătea o pomană la Casa Memorială Ion Dezideriu Sârbu.

Până atunci, minerii așteaptă ultima zi în subteran. Impropriu spus, pentru că, în fapt, e doar un prilej de a-și ridica actele de lichidare.

*

Pe Iulian Balog (41 de ani) îl întâlnim la barul Metropol. Își spune povestea dintr-o suflare. Străbunicul lui a fost miner, bunicul la fel, tatăl său i-a predat lămpașul, iar el l-a folosit pe cel modern, cu LED.

Are 20 de ani de muncă în subteran, a fost lăcătuș, a lucrat la întreținerea puțurilor, la pompe și cam la tot ceea ce a ținut de sectorul general. Spune că nu și-a luat nici măcar o zi de concediu medical.

Închiderea minei îl va obliga să se mute la Lonea, cu un contract de muncitor necalificat pentru 6 luni, deși din 2011 are atestat de maistru electromecanic minier. Câștiga în jur de 1.800 de lei pe lună.

"Întrebați politicienii de ce se închide, întrebați foștii directori, eu nu vă pot răspunde", se învolburează Iulian. La jumătate de metru de noi se aud niște lovituri scurte - pac, pac, pac. Ai senzația că, din senin, și-a făcut apariția o dactilografă.

Ne liniștim. E o matahală care primește numai cireșe amare la păcănele. Fost miner și el. Atinge butoanele cu o grație ireală. Aflăm că în tinerețe a fost campion la lupte libere și că ar fi putut rivaliza oricând cu "Hristos", bodyguardul lui Miron Cozma, care "dădea un pumn și cădeau cinci".

Iulian Bolog, miner Petrila

Iulian Bolog e a patra generație de mineri în familia sa.

Iulian ne povestește despre viața în mină. Și despre prietenii pe care i-a pierdut în accidentele din galerii.

"Pe 15 noiembrie 2008 a fost o explozie și au murit 13 oameni. Eram la serviciu, dar nu în acea zonă. Și la Dâlja am prins o explozie, dar am scăpat. Oriunde în mină poți muri. Și oricând. Explozia iese și te omoară și pe galerie, și oriunde ai fi. Oricum te omoară.

M-aș gândi oricând să renunț, dar ce să fac? În 20 mai o să fac 20 de ani de minerit. Am un copil: unde să lucrezi în Vale, să trăiești, cât de cât? Car și căcat cu roaba pentru un salariu bun, pentru că oricum e mai bine decât în mină, unde poți muri tot timpul. Dar frică nu mi-a fost niciodată."

Mina Petrila, situată la 250 de metri sub nivelul mării, este cea mai adâncă din Europa (1.000 de metri). Cărbunele de aici are putere calorică (peste 3.600 de kilocalorii) dublă față de cel din Gorj.

Declinul a început odată cu explozia din 2008. Numele celor 13 ortaci care au murit sunt trecute pe troița din cimitirul orașului. Atunci s-au închis două abataje și a apărut supranumele de Mina Morții.

Troița din cimitirul petrilean

Troița din cimitirul petrilean

În 2012 s-a înființat Societatea Națională de Închideri Mine Valea Jiului, după ce Uniunea Europeană a interzis României să mai subvenționeze activitatea minieră.

Petrila, Uricani și Paroșeni (ultimele două se vor închide în 2018) au intrat pe lista minelor necompetitive, spre deosebire de Lonea, Livezeni, Vulcan și Lupeni.

Comisia Europeană a autorizat Guvernul României să acorde, din fonduri publice, un ajutor de 1,17 miliarde de lei (aproximativ 270 milioane de euro), în vederea închiderii celor trei unități neprofitabile.

Ușa se închide în urma istoriei celei mai vechi mine de cărbune din România

Ușa se închide în urma celei mai vechi mine de cărbune din România

*

Vineri, 30 octombrie. La ora 7.30 ne reîntâlnim cu Iulian la intrarea în întreprindere, lângă trenulețul cu vagonete pe care scrie Noroc Bun. Va fi ultima lui zi la mina Petrila. "Gata, merg să închei toată povestea și să redevin muncitor necalificat", ne spune, fluturând niște hârtii.

Intrăm în sala de apel. "Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm și să ne veselim întru ea”, scrie undeva. Psalmul 117, versetul 24.

E forfotă pe holuri, dar ortacii au treabă în birourile administrative. Pentru aproximativ 350 de oameni e ultima zi de lucru. Câțiva vor mai rămâne pentru lucrările de închidere a galeriilor de acces în mină.

Ajungem la lămpărie. De aici, minerii își preluau lămpile, metanometrele și măștile de autosalvare. Ne întâlnim cu un angajat nervos.

Se adresează unor hoți imaginari, dar dă senzația că ar putea fi oricare dintre noi: "Furați, bă, tot, furați tot! Nu vă mai satură Dumnezeu!". Sesizează prezența unui aparat foto. Pozează într-un fel de super-justițiar: "Cu brișca-n mână, tată, așa vreau să pozez".

Un miner, pe circuitul spre Puțul Centru Petrila

Un miner, pe circuitul spre Puțul Centru Petrila

Urmează circuitul, în drumul nostru spre Puțul Centru. Suntem însoțiți de un alt angajat al Minei. Are și el o cameră foto. Vrea să surprindă momentul în care va fi scos din subteran ultimul vagonet cu huilă. Un fel de show televizat pentru "onorul" politicienilor de rang secundar din Vale.

Brigada e pregătită să coboare în adâncuri. "Haide, fetele, să mergem!" e îndemnul care-i pune în mișcare.

Ghidul ne avertizează că în zona minei s-au aciuat peste 150 de câini vagabonzi și că nu ne poate lăsa singuri: "Au respect doar pentru salopeta albastră. Dacă te prind în civil, mușcă până la os".

Apariția centrului denumit Pompadou ne readuce zâmbetul pe buze. Artistul Ion Barbu și o echipă de arhitecți au reabilitat clădirea pompelor. Un joc inspirat de cuvinte după complexul din Arondismentul 4 al Parisului (Centre Georges Pompidou) și un festival de teatru ținut aici au însuflețit o clădire părăsită.

O inscripție ne spune că 2/3 din lumină este mină. În interior sunt trecute toate numele minerilor care și-au pierdut viața în accidente de muncă.

Peretele omagial în centrul POMPAdou

Peretele omagial în centrul POMPAdou

46

În fața Puțului Centru, lumea se adună încet pentru spectacol. O ultimă confruntare între fețele întunecate ale minerilor și gulerele scrobite ale autorităților, acompaniată de ritmuri de fanfară.

Pe hidrantul din apropierea coliviei care va aduce la suprafață ultima tonă de cărbune scrie cu vopsea: "Nu pot să-ți dau creier, dar pot să-ți dau o diplomă".

Până nu demult, aici era și un tablou al lui Nicolae Ceaușescu, sub care apăreau - "Te iubim, tăticule!" și "Cine îl dă jos să moară în surpare!". În 1989, la mină erau 4.000 de angajați.

Un ortac își scrie cu creta pe cască: Prostul minei! Simte că e urmărit și face o mică rectificare. "Prost total" e varianta la care s-a oprit. Îi zâmbesc complice.

minerPetrila

După un clinchet, colivia se deschide și ultimul vagonet de huilă e scuipat la suprafață. Camerele de vederi se înghesuie. E o imagine teribilă.

Două meserii pe cale de dispariție, într-o conjuncturală solidaritate.

Mâna lui Vasile Babi (41 de ani), încleștată pe o bucată de cărbune, se ridică deasupra cameramanilor: "Țara noastră aur poartă, nouă nimeni nu ni-l arată!".

Fanfara cântă funebrul Imn al minerilor.

Babi lucrează la mina din Petrila de la 18 ani. Spune că a crescut în subteran, că anii cei mai buni din viață și i-a petrecut aici. Mai are patru până la pensie și va fi relocat la mina Lonea.

"Jale și doliu, ce să fie. E ca și cum ai îngropa un părinte sau, ferească Dumnezeu, un copil. Ne-a părut foarte rău. Eu am două fetițe, am una la liceu, în clasa a zecea, și una la generală, într-a șasea.

Nu ne-a fost ușor, să știți. Am intrat când încă eram copii aici și ne-am petrecut o parte importantă din viață lucrând în subteran. Glumeam între noi, râdeam, era o a doua casă. Dacă stăteai ca mutu și dădeai cu sapa în pământ, timpul trecea mai greu. Mai o glumă cu ăla, mai o glumă cu altul și era altă atmosferă. Ne gândeam la siguranța din tavan și la viețile noastre.

Cea mai groaznică zi din viața asta de miner a fost când mi-am scos doi colegi morți. Aveam trei ani de mină și i-a prins o surpare. A fost groaznic și mi-am zis că plec în armată și nu mai vin înapoi. Din nefericire, tot înapoi am venit.

O fi cea mai adâncă, dar vă spun eu că, oriunde am merge în Vale și în țară, și în lume poate, dar nu știu, că nu am mai fost în alte părți, o mină mai frumoasă ca asta n-o să fie.

Mineritul e mort. În următorii 2-3 ani e gata tot. Dacă îmi ajută Dumnezeu, ies la pensie. O să fim o Vale de pensionari. Dar ce faci cu copiii ăștia?"

Un camarad îl corectează: "O să fie o Vale a plângerii, Vasile, o să vezi".

Minerii de la Petrila după ultimul șut

Mineri de la Petrila după ultimul șut

Florin Munteanu, după ultima zi de muncă la mina Petrila

Florin Munteanu (foto) are o mină tristă. Are 41 de ani și își amintește de schimburile de dimineață. Pleca de acasă la ora 4 și se întorcea la 13. De multe ori nici nu mai avea chef să mănânce.

"Eram atât de obosit că mergeam direct să mă culc. Iar a doua zi o luam de la capăt. Bunicul a fost miner, tatăl meu la fel. Chiar și băiatul meu se gândea să păstreze tradiția. I-am zis că n-are ce căuta, că-i o muncă grea. Închiderea minei a fost dictată de sus, de la Guvern. Puteau s-o mai țină. Nimeni nu știe cum arată o zi din viața unui miner. Plecam dimineața, ne salutam copiii, părinții, și nu știam dacă ne vom mai revedea. Trebuia să fim atenți, să avem grijă unii de alții și să ajungem cu bine la copiii și familiile noastre", spune Munteanu, după 21 de ani de subteran.

*

Bălteanu (37 de ani), după ultima zi în mina Petrila

Un alt ortac cu fața murdară de cărbune privește în gol. Ne spune că îl cheamă Bălteanu (foto). Are 37 de ani și nu-i prea arde de interviuri: "Veniți așa, la spectacol, ca în emisiunile de pe Discovery, poate vedeți un monstru pe care îl puteți prinde o singură dată în viață".

E ziua fiului său, se grăbește. "E trist să știi că ești ultimul dintr-un lung șir de generații. Aici ne câștigam pâinea noastră. Cu moartea mereu în urmă, mereu în spate, câștigam pâinea familiilor noastre".

Omul se întoarce în sala de apel, face un duș, își rezolvă hârtiile de mutare la o altă mină și iese grăbit, cu două plase în mână.

E ziua în care i s-a închis mina. Mina lui. Dar și ziua în care copilul său știe că va ajunge teafăr acasă.

Babi și Bălteanu părăsesc mina Petrila după ultima zi de lucru

Babi și Bălteanu, după ultima zi de lucru la mina Petrila.

Mineritul a murit la Petrila