Mic îndreptar de fericire

Joanne Mbeche are în total șapte nume. Doar primele patru au încăput în pașaport.

În Kenya, dacă îți spui numele complet, interlocutorul va înțelege dacă ai venit pe lume într-un anotimp ploios sau într-unul uscat, din ce regiune vii, dar și de-al cui ești - tribul sau familia din care faci parte.

Când faci cunoștință cu cineva, îi spui deja foarte multe despre tine.

Joanne a ajuns în România în 2000, când încă nu împlinise 18 ani, cu o bursă la medicină. A simplificat procedura și s-a prezentat simplu: JJ.

Acum, e specialistă în medicină internă la clinica privată Regina Maria din Cluj, orașul de care și în care s-a îndrăgostit.

La întâlnirea de FED Cup dintre România și Cehia, Joanne Mbeche a fost medicul delegat din partea Federației Internaționale de Tenis.

Bun diagnostician, kenyanca ne-a spus povestea ei. Printre rânduri, ne-a reamintit și câteva adevăruri a căror simplitate le face tot mai greu de recunoscut.

Fed Cup la Cluj, România a pierdut partida cu Cehia Foto: Daniel Rus

FED Cup la Cluj: Joanne Mbeche e în dreapta imaginii. Foto: Daniel Rus

În urmă cu 16 ani, a venit din Nairobi, oraș cu vreo 3 milioane de locuitori, în București, pentru anul pregătitor înainte de Medicină.

A rezistat doar câteva săptămâni. "Blocurile erau gri", iar câinii vagabonzi se însuflețiseră în așteptarea anunțatei vizite a lui Brigitte Bardot, care avea să se producă după numai câteva luni (martie 2001).

Părea un sfârșit de lume, dar erau doar ultimele zile ale unui noiembrie friguros.

JJ și-a amintit vorbele ambasadorului României din Kenya: "Dacă vrei culori frumoase, du-te la Cluj!".

S-a urcat în tren și a venit în Ardeal. Acum, Joanne spune că oamenii au ajutat-o să își dorească să afle despre România mai mult decât Hagi, Nadia și contele Dracula.

"Diferența a fost uriașă. În București am simțit o oarecare agresivitate. Ce vrei, ce vrei, ce vrei - mi se spunea de fiecare dată. La Cluj oamenii au fost mai primitori. Erau dispuși să vină cu mine până în fața facultății, numai să nu mă rătăcesc. În primele săptămâni eram complet dezorientată", povestește JJ.

A ales să se înscrie la secția română, tocmai pentru a învăța limba și a înțelege ceva din cultura noastră.

Nu avea nici un dubiu că vrea să facă Medicina. În '94, când abia împlinise 11 ani, războiul civil din Rwanda și Burundi îi dezvăluise formele ororii.

"Eram mici, eu și unul dintre frații mei... Mătușa mea, care lucra la UNHCR (Agenția pentru refugiați a Națiunilor Unite - n.r.), ne-a dus o vară într-o tabără de refugiați. Acolo am văzut cum arată un coșmar, să fii prins într-un conflict stupid, să n-ai absolut nimic, iar un pahar cu apă să ți se pară deja foarte mult.

Un copil mic, aproape de vârsta mea, s-a apropiat de mine și mi-a cerut apă, doar apă. Cutremurător! Am simțit atunci, pentru prima oară, că voi urma o profesie prin care să restitui lumii acesteia ceva, pentru privilegiul că sunt bine, că sunt în viață.

Suntem în lumea asta ca să iubim, dar să și spunem mulțumesc, mai des, cât mai des. Meseria asta îmi dă un fel de bucurie pe care n-o pot explica prea bine, o liniște în suflet când știu că am făcut bine cuiva. E felul meu de a mulțumi."

După ce a terminat facultatea, Joanne a făcut rezidențiatul la Spitalul CFR. Acolo a învățat meserie și ceva despre conduita profesională.

"Ce nu înțeleg la voi e ușurința cu care criticați această breaslă. Îmi sunt foarte dragi toți oamenii cu care am lucrat în perioada rezidențiatului, de la doamna profesor Monica Lencu până la fiecare dintre colegii de acolo. Am învățat foarte multe lucruri.

Profesoara mea a fost mereu fermă, corectă și răbdătoare. Aveți doctori minunați în România. La Medicală 4, doctorii plăteau din propriile buzunare medicamente pentru pacienții lor."

Cu o bursă de 300 de lei pe lună și ajutor financiar de acasă, Joanne a trecut cu ușurință peste dificultățile din anii de studiu.

Zâmbește când își amintește ce delicioase erau sarmalele din pachetele la care colegele ei, când le primeau de acasă, strâmbau din nas:

"Iarăși sarmale?, spuneau. Repede, repede, să vină la mine! Îmi plăceau sarmalele, hahaha! Nu luam foarte în serios povestea asta. Asta era în educația mea, să am doar strictul necesar. Chestiile materiale nu mă prea interesează, importante sunt persoanele care îți umplu viața. Râdeam cu colega mea de apartament când realizam că în următoarea săptămână vom mânca numai orez. Așa, și?"

4

Mbeche a asimilat limba română cu tot cu sedimente ardelenești: fain, no!

Spune că sunt diferențe fundamentale între cultura din Kenya și cea de aici.

Nu înțelege de ce ne înjurăm atât de mult și nimeni nu se simte ofensat, de ce fumăm peste tot, de ce ne cocoloșim copiii și de ce suntem atât de preocupați să avem ultimul model de Iphone.

"Lucrurile pe care voi le considerați atât de importante nu au o valoare atât de însemnată pentru noi. La noi se spune că trebuie să te bucuri de ziua de azi, că te-ai trezit, ai ce pune pe masă și lucruri de făcut. Nu mă gândesc la ziua de mâine, nu obsesiv, nu cu o presiune atât de mare și stres cum am văzut aici. Nu discutăm atât de mult despre bani, nu ne întrebăm părinții cât câștigă.

Sigur, îți proiectezi viitorul, dar nu doar sub forma satisfacției de a cumpăra lucruri. Ești fericit sau nu doar în funcție de asta? În Kenya, suntem învățați de mici să extragem lucrurile pozitive, iar pe cele negative să le ignorăm. Am văzut mult pesimism în România."

Joanne e romano-catolică și face parte din tribul Luo, la fel ca tatăl lui Barack Obama. Urmează să se mărite cu Raul, un producător muzical din Cluj, care a trebuit să obțină consimțământul familiei ei, la Nairobi.

Conform protocoalelor, Raul s-a prezentat în fața unui consiliu de familie, din care au lipsit JJ și tatăl ei. Unchii, verii și un frate al fetei au discutat cu el și cu câțiva dintre cei mai buni prieteni ai lui. Aceștia au pledat în favoarea logodnicului. "Că e un tip formidabil, că mă iubește, blablabla", povestește Joanne.

Reprezentanții familiei au pus întrebări, au obținut răspunsuri și, după deliberări, au dat aviz favorabil.

Joanne și iubitul ei, Raul Foto: arhiva personală

Joanne și iubitul ei, Raul. Foto: Arhiva personală

De obicei, mama miresei primește din partea pețitorului un dar simbolic (două vaci, doi țapi), ca recompensă pentru că i-a oferit o educație bună consoartei sale.

La nuntă, care va avea loc în curând, Raul va trebui să treacă printr-o altă probă de foc. JJ și prietenele ei vor veni îmbrăcate la fel, cu fețele acoperite de niște șaluri tradiționale, numite kanga.

Raul va trebui să-și recunoască mireasa. Altfel, pentru a primi o nouă șansă, va fi obligat să împartă cadouri.

*

Lui JJ îi e dor de soare, de mâncarea de acasă și de familie. Nu în ordinea aceasta.

"Suntem patru frați: doi băieți și două fete. Sora mea a studiat în Australia, fratele mai mare în India, cel mic în India și Anglia. Toți ne-am finalizat studiile în afara Kenyei. Mergeam pe rând acasă și așa ne mai intersectam, câte doi, de obicei.

Odată, n-o mai văzusem pe soră-mea de vreo șapte ani. Când am ajuns și am văzut-o, am stat de vorbă până dimineața. Suntem foarte apropiați, vorbim tot timpul, ne scriem.

În România e diferit. Mă mai întreabă lumea - iarăși vorbești cu maică-ta, dar ce vă mai spuneți? Cum adică ce ne tot spunem? Vorbim încă de dimineață, de la primă oră. Vrem să știm tot unii despre alții, ne mai râdem.

E cel mai important, e singura ta familie. Restul nu contează, iubirea și familia sunt singurele lucruri care au vreo însemnătate. Restul? Ce iei cu tine dincolo?"

Joanne, sora și frații ei alături de nepoței Foto: arhiva personală

Joanne, sora și frații ei, alături de nepoți. Foto: Arhiva personală

JJ poartă dread-uri pe care și le face singură. În adolescență a practicat mult sport: hochei pe iarbă, înot și atletism pe distanțe scurte. Tatăl său a fost maratonist, o probă unde atleții din Kenya excelează.

Are o explicație simpatică pentru asta:

"Pe lângă calitățile atletice ale kenyenilor și clima foarte bună, există și un alt aspect. Acasă, te învață de mic să fii independent, să-ți faci de mâncare singur, să te speli, să te descurci. Iarăși e diferit față de România, unde copiii sunt foarte răsfățați.

La noi, părinții nu au întotdeauna vreme să te ducă sau să te ia de la școală. Dar nici nu te lasă să pleci fără să mănânci la micul dejun. Și-atunci, cum ajungi la timp, dacă nu alergând?

Când erau părinții mei mai mici, în zona unde locuiau distanțele erau mai mari. Și-atunci alergau distanțe mai mari. Însoțiți de alți copii. Cred că așa se năștea competiția. Apoi, alergai și pe drumul de întoarcere, pentru că la o anumită oră trebuia să fii acasă."

JJ spune că la Cluj a simțit căldura oamenilor, dar și reversul, atitudini rasiste. A ieșit dintr-un club doar datorită bodyguarzilor, pentru că niște arieni rași în cap o amenințaseră că nu va pleca întreagă.

La un examen din anul 5, un pacient de 70 de ani a refuzat să fie consultat de un medic de culoare.

Nu le-a pus la suflet. Pentru că, deși a primit la naștere șapte nume, are o singură viață. Pe care a ales s-o trăiască iubind.

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.