Mario Vasilescu - antreprenorul tech care luptă cu dezinformarea

Are 33 de ani, locuiește în Canada, dar vine des în România și este, alături de fratele său, Matei, unul dintre fondatorii Readocracy, o aplicație prin care conținutul pe care îl consumi online ajunge să conteze. 

Mario este născut și crescut în Canada. A locuit însă o perioadă în România, când era copil, atunci când părinții lui au decis să se întoarcă, după Revoluție, fericiți că România devenise democrație. Dezamăgirea a apărut repede și, în fața tranziției sălbatice, s-au întors în Canada. 

Are aerul, energia și entuziasmul tânărului antreprenor din tech care vrea să schimbe lumea dar care, spre deosebire de exemplele din big tech-ul început într-un garaj, este împotriva surveillance capitalism, folosește cuvinte precum etică sau responsabilitate ca pe niște mantre și crede că o mare parte din problemele lumii noastre provin din răspândirea știrilor false, din dezinformare, din lipsa contextului informațional, a profunzimii atunci când consumăm media, din manipularea big data, din influențele nevăzute ale algoritmilor, din popularitatea personajelor toxice în media, din lipsa responsabilității online sau din faptul că mintea noastră, dar și societatea, este influențată radical de modul în care consumăm conținutul. 

Răspunsul lui la aceste dileme este Readocracy.

Readocracy – conținutul pe care îl consumi contează

Readocracy pornește de la un insight simplu: ceea ce îți determină perspectiva e informația. Ce fel de informație consumăm? Câtă? Cum sunt sursele din care ne informăm? „Ceea ce consumi și modul în care consumi îți afectează mintea”, spune Mario. Iar de aici putem deschide o discuție lungă despre bias-uri politice, culturale, sociale, despre sănătate mintală și acțiuni. 

Ce face Readocracy? În primul rând, te face conștient de ce tip de conținut consumi. Iar apoi îl face să conteze. Este o aplicație de mobil și un add-on de browser care monitorizează media pe care o accesezi (articole, studii, video-uri, cărți, podcast-uri, fără social media), o analizează cu ajutorul inteligenței artificiale și, pe baza a ceea ce consumi, primești insight-uri detaliate, puncte și recomandări. 

Un fel de Fitibit pentru creier, dacă vreți, sau un sistem de gamification prin care ajungi să te arăți lumii prin ceea ce citești. 

Oamenii consumă între trei și șapte ore de media pe zi, în funcție de profilul demografic, spune Mario Vasilescu, bazându-se pe studii. La fel cum am ajuns să înțelegem că ceea ce mâncăm ne influențează sănătatea și am învățat să citim etichetele pentru a vedea ce conține un produs, la fel trebuie să devenim conștienți de informația pe care o consumăm, crede Mario, iar asta e o parte importantă a filosofiei din spatele Readocracy. 

Când mâncăm ceva nesănătos, suntem conștienți de consecințe. Când citim ceva nesănătos, nu. Așa că Mario pune accent pe dieta consumului de conținut, folosind metafore ca obezitatea informațională. Cum ar fi să numărăm „caloriile” din media și să vedem „aditivii” care ne alterează judecata? 

Vrem să luptăm în continuare împotriva dezinformării și a știrilor false și vrem să vedem în ce măsură tehnologia ne poate ajuta în acest sens. Dacă e important și pentru tine, ajută-ne să o ducem la capăt! Orice sumă contează.Redacția PressOne

„Oamenii investesc foarte mult pentru a-și semnaliza cunoașterea, fie că vorbim de diplome, cursuri, acreditări etc. Piața de educație online e de 500 miliarde anual. Nu contează oare enorm și informația pe care o consumi, subiectele care te pasionează? Pe parcursul unei vieți, media pe care o consumi echivalează cu trei-patru facultăți și totuși nu ai nimic ce să arăți”, spune Mario Vasilescu. 

La fel cum folosim aplicații care ne monitorizează activitatea fizică, de exemplu, ne numără pașii sau aplicații prin care ținem evidența caloriilor din mâncare, putem face același lucru cu informația pe care o accesăm. „Un pașaport intelectual”, îl numește Mario. 

Putem să păcălim aplicația? Mario râde. „Tehnologia ne arată dacă ești atent. E greu să trișezi.” Într-adevăr, ai un buton mic și discret în browser care se înverzește pe măsură ce citești. Nu poți, pur și simplu, să lași articolul deschis și să spui: „Am citit 20 de pagini de sociologie astăzi, 10 de teorie politică și 40 de filosofie”. Aplicația „se prinde” și contorizează doar conținutul pe care chiar îl citești. Cu ajutorul inteligenței artificiale, sunt analizate tiparele de atenție, dar și sursele.

Profilul privat este ca o hartă a minții tale din perspectiva articolelor sau lucrărilor pe care le citești, a video-urilor sau a fotografiilor la care te uiți. Vezi de unde te informezi cel mai mult, care sunt subiectele predominante, zonele de interes, unde te situezi pe o hartă a politicii – la stânga, la dreapta, poate pe centru? -, care sunt sursele informațiilor tale și cum sunt ele conectate și multe altele. 

„Majoritatea tool-urilor de analytics pe care le folosim au ca scop advertisingul. Când stai online, ceilalți primesc datele, nu tu. Așa sunt gândite, așa sunt construite. Ele nu sunt gândite să analizeze contentul pe care îl consumi, ci doar să măsoare că îl consumi. Nu le pasă ce citești”, spune Mario. 

Nu e cazul lui Readocracy. Lui Readocracy îi pasă de ce citești. Cât de mult îi pasă și ce face cu datele, l-am întrebat pe Mario. Nu există același pericol de a aduna și eventual manipula „big data”, de a profila și de a influența, la fel cum fac companiile tech din ceea ce Mario numește surveillance capitalism?

„Suntem un business etic și asta e cel mai important pentru noi. Ar fi stupid să vindem datele către surveillance capitalism, este exact ceea ce încercăm să combatem. Datele sunt folosite strict în beneficiul utilizatorului.” Mai exact, utilizatorul este acela care se poate folosi de datele strânse automat de Readocracy. 

Cum? Aici, Readocracy apasă butonul reputației. Îți poți semnaliza cunoașterea prin profilul tău public – să arăți ce citești, ce te interesează, ce ai învățat. „Nu punem accent pe reputație într-un mod vulgar și manipulator, așa cum se întâmplă de obicei în social media, ci într-un fel transparent, prin care poți câștiga credibilitate prin cunoașterea pe care o ai”, spune Mario. 

Profilul public poate fi semnalizat în CV-uri, pe LinkedIN, în alte forme de social media, când aplici pentru un job sau când vrei să te poziționezi ca expert pe un subiect. La fel ca atunci când postăm pe social media câți kilometri am alergat în parc, folosind datele dintr-o aplicație care contorizează automat. 

Sunt două lucruri deci pentru care poți folosi aplicația – conștientizarea informației pe care o consumi și folosirea acestor date pentru a-ți crea o imagine din punct de vedere intelectual. Readocracy are și o componentă de comunitate, în care utilizatorii pot discuta, comenta, își pot împărtăși cunoștințele pe anumite subiecte, pot colabora, experții pot recomanda articole specializate și altele.

Readocracy promite în viitor și alte feature-uri, de exemplu recomandări. Pe baza a ceea ce citești, a cuvintelor cheie pe care le vei pune la interese, vei primi recomandări. Ce e interesant aici e că recomandările nu vor fi toate conforme cu bias-urile tale, ci o parte din ele vor fi complet opuse a ceea ce consumi de obicei, din punct de vedere politic, emoțional, geografic, social. Astfel, Mario speră să spargă bula informațională în care trăim, să nu ajungem în „tabere ideologice”, cum le spune el, iar Readocracy să contribuie la lărgirea perspectivei. 

Dezinformarea – când free speech este confundat cu free reach

Când vorbim de dezinformare, cea mai importantă discuție e legată de credibilitate. Cum gestionează Readocracy această marcare a informației ca adevărată sau falsă, cum etichetează sursele și cum tratează nuanțele?

Cu ajutorul inteligenței artificiale, dar și al unei echipe de experți și al parteneriatelor cu organizații care cu asta se ocupă, răspunde Mario. Se uită longitudinal la istoricul sursei – a fost credibilă de-a lungul timpului?, se uită la istoricul autorului articolului, se uită la limbajul folosit, se uită la modul cum a circulat informația online, de unde a plecat. „De obicei, dezinformarea folosește clickbait și ragebait (crearea de conținut inflamator, menit să stârnească reacții – n. red. ), și un anumit limbaj abuziv”, spune el.

Mai mult, se uită cine critică. „Un mod foarte bun de a vedea dacă o sursă este credibilă sau nu este de a ne uită la sursele clare de dezinformare, cu un istoric evident, dacă o critică sau o citează”, spune el. Evident, algoritmul este mult mai complicat decât atât, înțelege limbajul jurnalistic, înțelege profunzimea sau superficialitatea conținutului  și ia în considerare o multitudine de factori atunci când marchează o sursă ca fiind onestă sau falsă. Pe baza acestor semnale, primești puncte dacă sursa este credibilă sau ești atenționat dacă nu este. 

Ducând discuția mai departe, Mario Vasilescu crede că “e o mare problemă în societate astăzi că oamenii confundă free speech cu free reach”. Efectul este polarizarea și faliile din ce în ce mai adânci la nivel de țesătură socială. Consideră că este nevoie de responsabilitate pentru conținutul produs și consecințe pentru răspândirea de informații false, care incită la ură. 

„Majoritatea celor care se plâng de îngrădirea libertății de exprimare sunt cei care de obicei o folosesc ca armă și beneficiază de faptul că pot spune orice, cu zero consecințe, oricât de fals ar fi. Poți deveni super popular și bogat doar din manipularea informațiilor false și a emoțiilor oamenilor”, spune el, amintind o mulțime de vedete online care dezinformează, cel mai cunoscut caz fiind cel al lui Alex Jones. 

Întrebările importante care-l preocupă pe Mario Vasilescu

Lui Mario Vasilescu nu-i e frică să își pună, așa cum le spune el, big questions – întrebările mari și importante, acelea unde răspunsul nu e niciodată la prima mână. Felul în care vorbește îmbină tehnologia cu filosofia și sociologia, iar argumentele lui legate de cum am putea trăi într-o societate mai sănătoasă sunt o combinație de întrebări și soluții posibile, dar și de chestionări ale modului în care percepem lumea și acționăm în ea. 

Vorbind de reglementări în spațiul online, discuția a ajuns, inevitabil, la pericolul ca guvernele să aibă prea mult control și prea mult acces la date, în detrimentul libertăților cetățenești. 

„Suntem atât de condiționați, pe bună dreptate, să ne fie frică de asta că nici măcar nu îndrăznim să explorăm cum putem rezolva aceste probleme eficient. Decât să găsim soluții cu minim de risc pentru aceste zone controversate, preferăm să le ignorăm și să ne concentrăm pe mici soluții punctuale, pansamente care nu rezolvă problemele esențiale”, spune el. 

„Când spunem, de exemplu, ID digital, prima reacție este control totalitar, cenzură, dăm putere guvernelor. Ok, dar nu putem găsi o soluție prin care guvernele să nu aibă controlul absolut? Dar noi nu avem o astfel de discuție. Așa că rămânem cu problemele”, crede Mario. 

Se pot pune limitări la digital ID, crede Mario, aplicabil, de exemplu, doar pentru cei care manipulează informație, și prin asta puterea, la scară largă. Sau poate fi gândit un sistem transnațional, descentralizat, cu implicarea unor organisme independente. 

Ce faci dacă ești jurnalist într-o țară totalitară, întreb. Sau dacă locuiești în SUA, într-un stat care interzice avortul, și cauți informații online. Sau dacă ești activist pe o cauză sensibilă. „Se pot găsi soluții, spune Mario. În orice sistem, există excepții. Uite, azilul politic. Să zicem că poți cere exceptarea de ID-ul digital unui alt guvern decât al tău sau unui organism independent de reglementare. Se poate gândi o opțiune de anonimitate”, argumentează el că se pot găsi soluții transparente și coerente la problemele mari, în loc să le ignorăm pentru că implică prea mult efort și prea multe provocări conceptuale. 

România din poveștile de familie

La About, pe site-ul Readocracy, Mario și Matei Vasilescu scriu că „suntem copiii unor părinți imigranți de primă generație, care au fugit de comunism nu doar ca să ne ofere o viață mai bună, ci mai ales să ne crească în democrație: acolo unde ai libertatea de a gândi, unde nu ești limitat când spui adevărul”. Au crescut cu poveștile despre ce se întâmplă când democrația dispare și când informația este folosită ca armă. 

Deși a crescut în Canada, Mario s-a maturizat însă cu poveștile de familie, din România, care l-au format prin valori ca integritate, simțul dreptății, apetența pentru intelectual și cunoaștere, precum și o atenție deosebită și profundă la ce se întâmplă în societate. De asemenea, dorința de a contribui și de a schimba lucrurile spre bine. 

Vorbește cu drag și mândrie despre familia lui, despre familia Șaraga care, printre altele, au publicat și lansat mari autori români si au contribuit la lansarea colecției Biblioteca pentru Toți, despre străbunica Gina Solomon – profesoară de pian de elită, care a scris în 1966 o metodică folosită și azi, despre străbunicul Iancu (Jean) Solomon care a contribuit la electrificarea României și care era pasionat de paradoxul gravitațional, de Catalino (Catalin) Vasilescu, tatăl său, artist vizual, membru al Uniunii Artiștilor Plastici, despre Dumitru Vasilescu-Liman, bunicul poet și menestrel și mulți alții. 

Mario a crescut într-un mediu intelectual, printre prietenii artiști și intelectuali ai părinților săi, într-o familie unde valorile și dezbaterea intelectuală au contat mai mult ca orice. Iar acest lucru l-a format. A crescut frustrat, spune el, de cum lucrurile funcționează greșit de multe ori în lume. De inegalități, de cum șarlatanii câștigă aproape întotdeauna, de cum nu este recunoscută suficient cunoașterea, de cum este încurajată ignoranța. 

Legăturile sale cu România sunt profunde. Acum își petrece câteva luni pe an în București, o parte din echipa de dezvoltare Readocracy fiind aici. Momentan, Readocracy funcționează doar pentru surse din limba engleză, dar Mario își dorește ca, la un moment dat, să facă o bază de date similară și pentru sursele din România. A început deja demersuri în acest sens. Crede că în România este o concentrare imensă de talent și integritate, dar că este nevoie de o luptă constantă și grea pentru a reuși.