Mari miracole foarte, foarte mici

Un șut la poartă ratat

Şcoala asta de cartier are două clădiri: una pentru clasele primare, una pentru gimnaziu. Între ele se întinde un tărâm unic, numit „curtea școlii”. Iar tânăra profesoară de franceză tocmai o traversează cu catalogul sub braț, așa cum face de câteva ori pe zi.

Doar că azi nu e o zi ca oricare alta. Azi i se va întâmpla ceva care-i va schimba cursul vieții pentru totdeauna.

E ziua în care un elev oarecare, care joacă fotbal în pauză, preia o minge pe piept și, din voleu, șutează cu putere spre poarta adversă.

Doar că, azi, mingea alege o traiectorie nebănuită. Nu ajunge la portar sau, mai departe, în poartă, ci, cu un sunet înfundat, se opreşte în burta profesoarei de franceză.

Femeia îngenunchează. Se chircește. Catalogul îi cade și se deschide la litera D. Pentru o clipă, are impresia că tot aerul lumii s-a terminat.

Dintr-odată, în curtea școlii de cartier se lasă o tăcere nefirească. Exact ca în vacanța mare.

În scurt timp, sirena unei ambulanţe taie liniștea în două.

Se consideră că un bebeluș vine pe lume „la termen” dacă se naște între săptămânile 37 şi 42. Ideală este săptămâna 40. Între săptămânile 28 şi 33, e considerat „prematur”.

Dacă se naşte mai devreme, totul e o mare loterie a vieții și a morții, mai ales în România de la finele anilor ’90, când are loc povestea de mai sus.

Pruncul profesoarei de franceză este în săptămâna 26. E săptămâna în care acolo, în burta mamei, copilul deschide ochii.

Profesoara stă întinsă în patul de la fereastră, intubată. Doarme respirând egal. La fel ca vecina ei de salon de la maternitate − cea care, peste ani, îmi va spune această poveste −, care a născut un copil normal şi grăsuliu. Doar în somn și în moarte redevenim egali cu toţii.

Așezat frumos pe o tavă albă cu smalțul sărit, copilașul încă viu al profesoarei de franceză e pus de asistentă pe ciment, lângă calorifer. Neacoperit. Neajutorat. E un caz pierdut.

Va fi una dintre miile de „sarcini pierdute înainte de termen”. În România anilor ’90, pentru astfel de copii nu se poate face mai nimic.

În loc să devină unul dintre copiii care cândva vor juca fotbal în curtea școlii lui de cartier, acest bebeluş care așteaptă să moară într-o tavă de tablă cu smalțul sărit va fi, pentru clinica de ginecologie, doar o unitate dintr-o statistică. Iar pentru mama lui, o rană care nu se va închide niciodată.

Singurul remediu valabil pentru o asemenea traumă ar fi o nouă poveste, luată de la bun început. O poveste cu final fericit.

Mândra lume nouă

Există un cor tragic care nu mai termină cu scânceala. Acestor vocali care insistă că, astăzi, „în România nu se schimbă nimic”, le reamintesc că doar în orașul meu există mai multe clinici de neonatologie, atât de stat, cât şi particulare.

Plus mai multe secții pentru prematuri, unde s-au înregistrat succese medicale cu bebeluși chiar foarte mici, un pic peste 600 de grame, născuți cu mult înainte de termen, de pildă în a 25-a săptămână de sarcină.

Când, acum câţiva ani, a vizitat o secție de prematuri proaspăt inaugurată la Cluj, șeful unei clinici suedeze a întrebat: „Dar salonul pentru tați unde e?”.

Atunci, medicul român a zâmbit încurcat. Nici salon pentru mame nu exista. Nu era destul spațiu. Nici asistente suficiente. Nici aparatura aceea visată, de ultimă generație.

Pe hol, zugravii încă lucrau de zor la renovarea unei alte secții. Exista, în schimb, o mare dorință, un entuziasm sincer, un nou început.

Tânăra profesoară de franceză și copilul ei devenit statistică ar fi putut avea astăzi, după 20 de ani, o foarte firavă șansă. Dar, uneori, o șansă minusculă poate schimba totul.

Iată povestea a doi tineri români care au ales să plece în Norvegia. Doar că, la pachet cu țara cea nouă şi misterioasă, cu aer subțire, fiorduri și vikingi metamorfozați în schiori de fond, au dat și peste sistemul ei. Și s-au confruntat cu el din plin.

Mima, o veche prietenă despre care aflu vești prin ricoșeu de la o altă prietenă, are o poveste radical diferită de cea a tinerei profesoare de franceză: de data asta, una cu happy end.

Doar că la finalul acela fericit, cu parfum de Bollywood, nu se ajunge chiar așa de ușor cum crede lumea. E la fel ca în poveștile clasice.

Eroul trebuie să facă un larg ocol, uneori prin păduri întunecate. Să dea peste balauri, vietăţi fermecate și tot soiul de încurcă-lume. Să lupte, să reziste, să cheme în ajutor prieteni, să plângă-n pumni în ceva turn de castel.

Abia către final ajunge să reteze toate cele 7 capete ale răului şi să-l măture din poveste pentru ca binele să triumfe, cu un strigăt de victorie.

Scena asta de final seamănă, pe undeva, cu nașterea unui bebeluș pe lume. Poate cea mai inexplicabilă banală minune de pe lumea asta, petrecându-se zilnic, la orice oră din zi sau din noapte, prin toate colțurile planetei noastre rotunde.

Înalți, frumoși, dinamici și hotărâţi, Mima și Dan erau genul de tineri de care nu prea te îndoiai că vor reuși, oricare ar fi lucrul de care se vor fi apucat.

Nu doar că arătau un pic a norvegieni, dar aveau și un soi de clarviziune, de neînțeles pentru vârsta, în general confuză, dintre 20 şi 30 de ani.

În plus, Mima şi Dan aveau o viteză ușor neadaptată la realitatea românească, unde totul se petrece cu vaste întârzieri istorice și adânci căderi pe gânduri, care ni se trag, probabil, de la contemplarea îndelungată a turmelor de oi în spațiul lor natural, mioritic.

Chiar și de aceea stăteai să te întrebi câți purici or mai fi făcând copiii ăștia pe aici, prin țară, și pentru câtă vreme. Era limpede, nu multă.

Curând după terminarea școlilor, au plecat în Norvegia. Dan a îmbrățișat arhitectura. Fascinat de filosofia scandinavă în materie de locuire, lucrează şi azi ca arhitect independent și consultant pentru proiecte interdisciplinare, unde se pune accent, încă de la primul pas, pe durabilitatea construcţiei.

Mima e psiholog specializat în programe de educație menite să dezvolte abilități de navigare în haos.

În această lume nouă, viteza îți poate oferi surpriza că te educi pentru un viitor în permanentă schimbare și pentru joburi misterioase, care se vor inventa abia peste ani buni.

În acest tip de viitor, puterea de adaptare bate educația convențională, iar cunoștințele sunt cel puțin la fel de importante precum calitățile antreprenoriale.

Astăzi, Mima îi ajută uneori și pe cei din țară care sunt grupaţi în organizaţia Teach for Romania.

Pe scurt, când au ales să plece, calea le părea deschisă, viitorul, luminos, iar ascensiunea, asigurată.

Doar că o mică întâmplare petrecută pe când Mima încă studia pentru master și visa la doctorat avea să le dea viețile peste cap, să le re-ordoneze valorile și să le mute lumea cea previzibilă pe niște coordonate neașteptate.

Mima a rămas însărcinată într-o țară nouă, a cărei limbă nu o stăpânea încă și care nu o adoptase cu totul.

A urmat un tăvălug emoțional de câțiva ani, semănând cu un carusel defect, imposibil de oprit, dintr-un parc de distracții unde parcă tocmai a avut loc un atac sinucigaș cu bombă.

O eroare de sistem

Mima: Țara asta e pașnică, iar oamenii au o încredere oarbă, aproape naivă, unii în alții. Acest lucru îi face un pic pasivi, prea puțin critici cu sistemul.

Or, acest lucru e o deprindere de viață super-importantă, la care românii noștri sunt specialiști. Sunt scepticii de serviciu ai planetei, fiindcă sunt pățiți. De unde și vorba: „Cin’ s-a fript cu ciorbă suflă și-n iaurt”.

Sistemul norvegian, așadar, nu e perfect, dar e un sistem în permanentă schimbare, e viu, adaptabil, într-un proces de continuă învățare: din greșeli, din grupurile de suport, din avertismente.

Din păcate, noi am fost victimele unei astfel de greșeli. Și aceasta s-a petrecut așa.

La o sarcină normală, în sistemul standard gratuit, ai controale lunare la medicul de familie, iar la un specialist ecograf, de două ori. Cam așa face toată lumea.

Așa am făcut și eu. Doar că în săptămâna 27 au constatat că fetița noastră e mică, sub normal, dar, pe undeva, în limitele statisticilor. Bebelușii au voie să nu fie toți la fel.

Nimeni nu a tras vreun semnal de alarmă, nici medicul de familie, nici ecografistul. Asta era la mijloc de decembrie, iar următorul control avea să fie abia în ianuarie, când se redeschidea totul.

Între timp, ne îngrijoram progresiv. Nu creșteam în greutate și copilul se mișca tot mai puțin. Când, în 7 ianuarie, am ajuns la o policlinică locală, au constatat sec: copilul murise în burtă, în săptămâna 32.

Atunci s-a pornit caruselul groazei. Și doliul.

Nu țin minte ceva mai gol de sens decât momentul nașterii, care a fost provocată, naturală. Tot chinul acela infernal pentru nimic.

Fetița semăna cu tatăl ei. Era mică și perfectă. Doar că nu plângea. În schimb, ne-au adus-o și ne-au lăsat să o plângem.

Am îngropat-o. Odată cu ea ne-am îngropat o parte din suflet.

Dan: Da, a fost o eroare de sistem, una care m-a tulburat multă vreme. Dar oamenii aceia au empatizat cu noi, ne-au dat o rezervă a noastră, ne-au lăsat să jelim și să ne consumăm omenește durerea.

Unii români pe care i-am întâlnit aici se plângeau de răceala și distanța norvegienilor, în comparaţie cu căldura românilor.

Din păcate, nu cred că există un loc mai bun decât spitalul unde să testezi acest lucru. În spitalele din România, de multe ori devii doar statistică și sursă de venit.

Aici ești considerat om și ești tratat ca atare.

Scena de care povesteai chiar la început, secvența cu caloriferul… Am trăit-o pe propria piele.

După ce a născut-o Mima pe fetiță, au adus-o la mine în cameră, au pus-o chiar lângă calorifer, sub fereastră, într-o cuvă de plastic, cu picioare metalice, pe roți.

Era acoperită cu o plăpumioară, la fel ca un copil nou-născut căruia trebuie să îi fie cald și care abia așteaptă să fie pus la pieptul mamei lui.

Ea era însă rece. Degeaba m-am rugat să prindă viață. A fost un moment îngrozitor.

A trebui să mai așteptăm o vreme până să ajungem la acel final fericit, de poveste. Dar, în cele din urmă, a venit.

Și acum pot să spun că sunt super-fericit și recunoscător fiindcă ne-am aflat aici, în Norvegia, pentru a trăi un soi de miracol al vieții. Tare mă tem că, în țară la noi, lucrurile s-ar fi petrecut altfel.

Dar mai bine o las pe Mima să-ți povestească ce a trăit pe pielea ei. În povestea asta a nașterii, tații au, totuși, un rol limitat.

Două miracole foarte mici

Mima: Eram înscrisă la doctorat când a venit a doua sarcină. Nu doar că încă eram marcați de durere, dar eram și în alertă, mai ales că aveam parte de o sarcină complicată, cu gemeni.

În săpămâna 24 am încetat să mai iau în greutate. Atunci, sistemul medical, deja cu musca pe căciulă și asumându-și eroarea, a început o monitorizare strictă, săptămânală.

Și au constatat că tubul care ducea la Geamăna 1 se strangula progresiv. Între timp, Geamăna 2 era bine-mersi, se hrănea și creștea normal.

În săptămâna 27, am fost puși în fața unei alegeri aproape imposibile. Voiam un singur copil normal, născut la termen, sau doi prematuri foarte mici, supuși la tot soiul de riscuri?

Ca să o salvăm pe Geamăna 1, trebuiau să iasă amândouă la lumină, de mânuță, cu mult înainte de termen.

Ne-am aventurat total și am riscat. Gemenele noastre s-au născut în săptămâna 28. Medicii ne-au prevenit că ne așteaptă lucruri greu de imaginat, dar eram pregătiți să luptăm pentru viața lor, cu orice mijloace.

Ce a urmat a fost parcă rupt din alt film.

Tuburi, bipuri, roi de asistente, transfer de sânge, boală respiratorie cronică la Geamăna 1, operație pe inimă cu narcoză totală pentru Geamăna 2 la şase zile de la naștere, crampe febrile, risc de hemoragie cerebrală, probleme de ochi, de dezvoltare cognitivă, totul până, hăt încoace, când au mers la școală.

A fost o viață trăită pe muchie de cuțit, dar într-un sistem care s-a luptat pentru ele total. Și care ne-a câștigat respectul, la fel de total.

Geamăna 1 avea 760 de grame la naștere. A scăzut la 590 de grame. Era dismatură, cu serioase probleme de respirație.

Timp de 3 luni, a stat cu cateter de oxigen în nas, până în ziua când ar fi trebuit să se nască normal. Apoi a luat medicamente de astm până la 6 ani.

Geamăna 2 avea 1040 de grame la naștere și o problemă la inimă.

Scopul șederii noastre în spital a fost ca:

1) Gemenele să crească atent monitorizate, să poată respira fără ajutor, până la o limită care nu mai era periculoasă.

2) Să mănânce independent, fiindcă instinctul de supt se formează doar la 32 de săptămâni.

3) Să ne educe pe noi, părinții, cum să avem grijă de ele.

Am ieșit cu ele din spital când Geamăna 1 avea 2,1 kilograme și Geamăna 2 avea 2,4 kilograme, respirând singure, mâncând singure și cu doi părinți tobă de carte și de practică.

Dar fericiți peste poate.

În tot acest răstimp, am învățat un lucru: să ai un copil prematur nu ține doar de sistem sau de mamă. Ține enorm și de tată.

Sistemul știe asta și îi implică pe tați în această aventură încă de la început, din spital.

Fetele noastre au azi un noroc extraordinar că tatăl lor le-a ținut pe piept la fel de mult ca mine, de pe vremea când încă locuiau în incubator. Le-a dat mâncare cot la cot cu mine, a avut grijă de ele când eu eram prea slăbită, apoi și-a luat 10 luni concediu de paternitate.

Toate acestea se reflectă în relația fantastică pe care o au astăzi.

Happy Ending

Finalul e fericit. Gemenele au acum 10 ani și sunt înalte cât niște copii de 12-13. Sunt independente, citesc, sunt frumoase și curioase foc.

Sunt perfect integrate în lumea lor, perfect bilingve și perfect imperfecte, ca orice copil.

Mulți ani am trăit cu o frică cronică. Plus controale medicale peste controale, ca să verificăm că totul merge bine. Pe deasupra, am trăit cu grijile zilnice ale oricărui părinte normal: ce mănâncă, cum le stimulăm, ce le citim etc.

Fetele iubesc țara, acolo au prieteni, au bunici, mare parte din familie, au căldură, au o limbă de suflet, cea pe care o vorbim cu toții acasă.

Dar, de când sunt mici, ele s-au prezentat ca fiind norvegience cu părinți născuți în România.

În România am încercat să ne întoarcem când ele aveau 8 luni, dar la prima răceală serioasă ne-am lovit de sistemul medical ca de un zid.

Plus că de-abia am ajuns fizic la spital, făcând slalom cu căruciorul printre mașinile parcate aiurea, pe trotuar.

Am înțeles că sistemul românesc nu e tocmai potrivit pentru fragilitatea lor. Nu știu dacă ne întoarcem până ele nu cresc mari.

Mai e și sistemul educațional din țară, pe care din cauza profesiei, îl cunosc foarte bine. Ar trebui restructurat din temelii.

Timp de mulți ani, am făcut parte dintr-un grup de suport pentru părinți de copii născuți prematur, denumit Prematurforeningen. Acesta îi ajută pe părinți să-și dea seama ce se întâmplă cu ei, îi înconjoară cu o rețea de ajutor specializat.

Mă întâlnesc în continuare cu drag cu mămicile pe care le-am cunoscut în spital, ținem legătura, ne punem la curent reciproc, fiindcă evoluția unui copil născut la termen e cumva diferită față de a unuia care, la un moment dat al existenței lui, a cântărit doar un pic mai mult decât o sticlă de iaurt.

E bine să nu uităm.

Filmulețul acesta de prezentare e bun de încheiere, la fel ca textul din finalul lui. El spune așa: „Unele dintre cele mai mari miracole din lume sunt foarte mici”.