Mai bine ca ieri

Marica Bărbieru are 86 de ani și în urmă cu un an s-a apucat de voluntariat.

Doamna Marica a mers "la serviciu" și când școlile erau închise din cauza zăpezilor, povesteşte coordonatoarea Centrului Generații din Bucureşti: "Îmi spunea să stau liniștită, că își pune ciorapi peste pantofi să nu alunece".

*

Doamna Bărbieru are un palton cu guler de blană pe care îl poartă pe umeri − într-un echilibru exersat de-a lungul a zeci de ani de urcat și coborât, cu catalogul sub braț, scările de la şcoală.

Lucrează cu Mădălina, o fetiță brunetă și atât de plină de energie încât, atunci când o întrebi ceva, dă să răspundă repede, la fel de repede cum gândește − și uneori i se înnoadă cuvintele în propoziție.

Când își dă seama, Mădălina se oprește, le alege cu atenție, le pune în ordine și o ia de la capăt, de data asta cu subiectul în frunte.

Le despart 75 de ani: doamna Bărbieru a crescut în România lui Carol al II-lea, când doar orășenii bine situați aveau linie telefonică, în vreme ce Mădălina s-a născut în România anilor 2000, are smartphone în buzunar și visează să devină actriță − sau poate dansatoare.

Doamna Bărbieru ar putea fi străbunica Mădălinei − dar nu e.

E doar o doamnă care, de 30 de ani, se luptă să nu se resemneze în fața inevitabilei izolări sociale care vine, pentru mulți cetățeni ai României, odată cu pensionarea.

Pentru ea, a fi profesor n-a fost doar o meserie, a fost o vocație: iar faptul că acum are 86 de ani ("14 până la 100", cum îi place să spună) nu înseamnă câtuși de puțin că a venit vremea să renunțe.

Cât timp sănătatea îi va permite, doamna Bărbieru e hotărâtă să lucreze cu Mădălina. Ca voluntar.

E cel mai vârstnic voluntar al Centrului Generații din București.

Și-a pus în cap să depășească suta, iar atunci când o auzi vorbind despre cariera ei de voluntar, ți-o și imaginezi pășind în continuare, cu paltonul cenușiu pe umeri, în anul 2033 − când Mădălina se va fi hotărât deja dacă vrea să fie actriță sau dansatoare − pe holurile Centrului din strada Economu Cezărescu.

Doamna profesoară Marica Bărbieru împreună cu Mădălina, eleva ei preferată. Foto: Arhiva personală

"Limba română nu se predă în două ore"

Când vorbește despre munca ei la Centru − meditații la limba română cu copiii −, doamna Bărbieru spune că "merge la serviciu".

S-a născut în 1933 și de la 3 ani a crescut într-un orfelinat din Sibiu, împreună cu alți 150 de copii.

Fără părinți și fără o familie care s-o sprijine, Marica Bărbieru a înțeles, încă de tânără, că trebuie să-și poarte singură de grijă.

"Am simțit mereu nevoia de a fi mângâiată, și din cauza asta eram o răzvrătită. Am înțeles, de când eram copil, că trebuie să lupt".

După terminarea Facultății de Psihologie și Pedagogie, a lucrat în Radiodifuziunea Română, unde s-a ocupat de două emisiuni pentru copii.

Apoi, în 1959, a intrat în învățământ și nu l-a mai părăsit. A predat la liceele George Coșbuc și Gheorghe Lazăr.

S-a pensionat în 1989, la 57 de ani, după aproape 30 de ani de învățământ, dar nu s-a putut obișnui cu ideea de a sta acasă − așa că și-a prelungit activitatea la catedră cu încă aproape 10 ani.

I-a plăcut mult să fie profesoară. I-a plăcut și să scrie: e autoarea a două volume despre comentariul literar. A putut deveni astfel, prin cărți, "profă de română" pentru elevi din toată țara.

"Dacă n-aș fi lucrat în învățământ în continuare, nu aș fi rezistat. Am rămas în legătură cu elevii și după ce m-am pensionat. Unii m-au căutat și după ce au terminat școala".

Când limita de vârstă a împiedicat-o să mai meargă cu paltonul pe umeri și catalogul sub braț pe holurile liceelor, a dat meditații. Copii nu a avut, așa că și-a investit toată energia în elevii ei.

"La ăștia mici mă duceam eu, ca să nu trebuiască să traverseze strada și să facă vreun accident. Am zis că aş muri dacă ar păți ceva din cauză că nu i-a supravegheat cineva când vin la mine.

Unde vedeam că e mai modestă casa, nu le luam nimic. Le duceam caiete și cărți.

Aveam unul dimineața și unul după-amiaza, că niciodată nu mi-am pus ceasul pe masă, să închei după două ore. Limba română nu se predă în două ore".

După ce a ieșit definitiv la pensie, meditațiile au început să se împuțineze.

Elevii pe care-i știa au crescut, prieteniile au început să dispară. De soțul ei s-a înstrăinat pe măsură ce au trecut anii; şi, la un moment dat, el a hotărât să se mute la țară.

A încercat să se retragă și ea acolo, însă s-a simțit prea izolată de oameni. Apoi au venit bolile: cu câțiva ani în urmă, și-a rupt piciorul și statul în casă aproape că a învins-o.

O femeie care, cu atâția ani în urmă, hotărâse că viața e o luptă a constatat, dintr-o dată, că nu mai are pentru ce − sau pentru cine − lupta.

Până într-o zi, când a decis să se reîntoarcă "la serviciu". Ca voluntar la Centrul Generații.

Doamna profesoară Marica Bărbieru.

"Nu lipseşte niciodată şi e foarte punctuală"

"Doamna Marica e specială", spune Victoria Crețu, coordonatoarea Centrului Generaţii.

Profesoara a ajuns la Centru după perioada în care a fost imobilizată la pat, cu piciorul fracturat. Ba chiar îi era încă vânăt − și doar pe jumătate vindecat − când s-a dus prima oară"la serviciu”.

"Vine şi când școlile sunt închise de la zăpadă, de vreme rea", povestește Victoria Crețu.

"Eu o rog să rămână acasă, dânsa spune să stau liniștită, că își pune ciorapi peste pantofi să nu alunece. Nu lipsește niciodată și este foarte punctuală.

Vine înaintea elevului, pentru că așa se cade, ba de multe ori o găsim la ușă la 8 și jumătate, când noi deschidem la 9.

Iubește copiii și, pe lângă meditații, le oferă și sprijin emoțional, vorbește cu ei despre familie, despre ce le place. E o doamnă specială".

Fără copii și nepoți acasă, doamna Bărbieru a "adoptat-o" pe Mădălina, eleva cu care lucrează de mai bine de un an.

Îți dai seama cât de atașată e de această fetiță căreia i-ar putea fi străbunică din felul în care-ți vorbește despre ea:

"Mădălina crește ca Făt-Frumos din poveste. Sunt mândră de ea și îi îngădui copilăriile, pentru că am luat-o la 11 ani, și acum își numără orele și minutele până face 13".

Și Mădălinei îi place de doamna Marica, pentru că îi explică răbdător de câte ori e nevoie, mai face câte o glumă cu ea − și, în plus, a ajutat-o să-și interpreteze artistic rolul dintr-o piesă de teatru.

De la note de 4-5, acum a ajuns să aibă 8 sau chiar 9 la română.

Când mintea ei pare că o ia înaintea vorbelor și cuvintele i se împleticesc, Mădălina se oprește câteva secunde și le aranjează în cap.

Privind-o, intuiești că doamna Bărbieru e cea care a învățat-o, cu răbdare, că substantivele, verbele, prepozițiile și adverbele trebuie aşezate neapărat într-o anumită ordine − și când scrii, dar și atunci când vorbești.

Victoria Crețu, coordonatoarea Centrului Generații. Foto: Lucian Muntean

O generaţie de izolaţi

Povestea doamnei Bărbieru, care la 57 de ani nu-și mai găsea rostul pe lume, e una cu milioane de versiuni.

Conform unei cercetări realizate de GfK pentru Fundația Principesa Margareta, mai mult de jumătate dintre cei 3,6 milioane de români care au trecut de 65 de ani spun că suferă de singurătate.

Se simt inutili, izolați social, fără viitor.

Unii au copii plecați din țară, alții n-au copii deloc. Unii nu mai au partener de viață sau cunoștințe cu care să mai schimbe o vorbă. Iar alții nici măcar nu mai pot ieși din casă, pentru că nu se mai pot deplasa.

Când vine vorba despre seniori, discursul public tinde să cadă într-una din două extreme.

Sunt priviți fie ca victime − amărâți care trăiesc dintr-o pensie mică, sunt bolnavi și nu mai pot decât să se plimbe până la piață; fie ca asistați social care se văicăresc încontinuu, ocupă locurile tinerilor în autobuze, se bat pe promoții la tigăi și votează cu cine le majorează pensiile mai mult.

Ambele extreme ale acestui spectru sunt la fel de dăunătoare și de dezumanizante pentru o categorie socială care reprezintă aproape 20% din populația României − și care este în creștere: în 2018 erau cu 350.000 mai mulți vârstnici decât persoane tinere (între 0 și 14 ani).

Un alt studiu al Fundației spune că România este pe locul 2 în Europa ca ritm de îmbătrânire, iar până în 2060 populația vârstnică se va dubla.

Scăderea natalității, emigrarea și creșterea speranței de viață sunt motive pentru care România îmbătrânește.

Iar din cauza prejudecăților, din ce în ce mai mulți oameni de vârsta a treia se izolează de societate, în loc să își folosească experiența, cunoștințele și dorinţa de a fi utili.

Ana Petrescu, voluntară la Centrul Generații.

"Mă simt bine, mă simt victorioasă"

Ana Petrescu și Cornelia Popescu au 72, respectiv 73 de ani. Amândouă merg la Centru, ca voluntare, de doi ani.

Ana Petrescu a fost inginer și are nepoți care au crescut. Nu prea mai au nevoie de ea:

"Am un nepot în clasa a opta și o nepoată studentă. Pe nepot îl mai luam de la școală, dar simțeam că îl deranjează când mă duc după el".

Așa s-a gândit că a venit momentul să își găsească o altă ocupație. Cineva i-a sugerat să lucreze cu alți vârstnici, dar n-a vrut:

"Am zis: cu vârstnicii nu mă împac! Și nici ei nu se împacă cu mine. Nu-mi plac văicărelile, iar majoritatea vârstnicilor se plâng încontinuu. Am zis că vreau să lucrez cu copiii".

Fiica ei, sociolog de profesie, a fost cea care i-a recomandat să meargă la Centrul Generații.

În schimb, Cornelia Popescu − care a fost profesoară de istorie − a aflat despre voluntariatul de la Centru dintr-un afiș din autobuz. Nu i-a trebuit mult să se decidă şi să sune.

"Acum două zile s-au împlinit 21 de ani de când soțul meu a venit din parc, a zis «dă-mi o pernă» și a fost mort", povesteşte Cornelia Popescu.

Fata ei cea mare are 50 de ani, iar nepotul are deja drept de vot.

"Aveam prea mult timp liber. După 32 de ani în învățământ, mi-era greu. Imediat am dat telefon la Centru.

La început am avut un elev de a cincea care rămăsese repetent. Am reușit să-l trec clasa, apoi a venit la mine fericit că luase un 8 și un 9".

Singurătatea și sentimentul de inutilitate le sunt familiare și Anei Petrescu, și Corneliei Popescu.

"Înainte de a veni aici m-am simțit singură", povestește fosta profesoară de istorie.

"Când sunt acasă, tricotez, citesc, iau cărți de la bibliotecă, dezleg integrame, am grijă de pisica mea. Fac foarte multă gimnastică.

Stau la etajul patru și cobor de două-trei ori pe zi. Chiar dacă n-am nimic de făcut, mă duc până la magazin și iau ceva.

Pentru zilele mohorâte mi-am luat o bicicletă ca-n reclamă. În weekend mă mai văd cu prietenele mele, jucăm rummy. Și ele sunt la fel de singure".

În plus față de toate astea, Ana Petrescu simte, la fel ca toți ceilalți seniori de la Centru, nevoia de a rămâne activă, de a trăi din plin.

"Voiam o activitate pe care să nu mi-o creez eu. Sunt inginer, n-am răbdare să stau casnică. Și prefer să stau aici decât să stau cu soțul meu. A avut un atac cerebral și are probleme.

Și îmi place foarte mult să lucrez cu copiii. Asta e viața, ce să facem? N-o putem lua de la început.

Mă simt bine, mă simt victorioasă. Am văzut atâtea nenorociri în viața asta − cum să îmi pară rău că sunt bătrână? Unii simt că viața nu le mai oferă nimic la bătrânețe, uitând tot ceea ce le-a oferit până atunci".

E nevoie de câteva săptămâni de activitate la Centru pentru ca atât copiii, cât și vârstnicii să se transforme. Copiii iau note mai mari, iar seniorii se înviorează atât fizic, cât și psihic.

"Doamnele își dau cu ruj și își aranjează părul, pentru că realizează că sunt exemple în fața unor copii − de la cum se îmbracă, la cum se poartă și cum le vorbesc. După ce vin aici devin mai cochete, se vopsesc. Domnii încep să vină la costum", spune Victoria Crețu.

Iar dacă te uiți cu atenție la doamnele voluntare, înțelegi imediat la ce se referă. Dichisite, elegante și cu ochelarii pe nas, voluntarele senioare redevin, alături de copii, parte dintr-un colectiv.

Americanul John Nydick Coleman are 65 de ani, e inginer de software și a decis să se retragă în România acum trei ani. La Centru predă engleza atât copiilor, cât și personalului de aici.

"Există două feluri de oameni: cei care renunță și cei care vor să meargă mai departe", spune John.

*

"Prea mult s-a vorbit despre vârstnici ca despre niște victime"

Centrul Generații a fost înființat în 2007 și are ca beneficiari copii cu vârste între 6 și 16 ani care provin din familii defavorizate. (Proiectul este coordonat de Fundația Principesa Margareta, în parteneriat cu Direcţia Generală de Asistenţă Socială din Sectorul 6).

Aici, copiii primesc o masă caldă, fac teme și meditații și participă, împreună cu voluntarii, la diverse activități.

La Centru vin săptămânal aproape 30 de voluntari seniori. Victoria Crețu povestește cum vârstnicii ajung să funcționeze ca "bunici" și în afara Centrului: îi vizitează acasă, merg cu ei în tabere, le fac prăjituri, îi duc la muzeu.

Mulți sunt foști profesori care își iubesc prea mult profesia și cărora pensia le-a răpit un lucru fundamental: rostul.

"Prea mult s-a vorbit despre vârstnici ca despre niște victime. Atunci când ți se pune o etichetă, știm cu toții că, la un moment dat, tinzi să ți-o asumi", spune Oana Budiș, psiholog al Fundației Principesa Margareta.

"Cu siguranță că este și o prejudecată a noastră. Ne uităm la ei ca la niște persoane demodate şi deconectate tehnologic, și poate îi marginalizăm involuntar.

Dar a privi pe cineva ca neputincios când nu este cazul înseamnă să îi răpești o putere, să nu ții cont de abilitățile sale. A fi vârstnic nu înseamnă neapărat a fi în suferință".

Oana Budiș vorbește și despre felul în care ne raportăm noi, românii, la momentul pensionării: este "un prag pe care, dacă îl treci, nu mai este nimic dincolo, e doar bătrânețe".

"E o mare de singurătate, care vine la pachet cu restrângerea veniturilor și a cercului social. Iar în mediul urban, singurătatea se simte mult mai rău.

În comunitățile rurale, oamenii au totuși activități − lucrează în grădină, au grijă de animale − și relațiile sociale sunt mai strânse. În mediul urban, când ies la pensie, majoritatea vârstnicilor simt că și-au pierdut sensul vieții".

Cornelia Popescu, voluntară la Centrul Generații.

"Vârstnicii sunt cei mai serioși voluntari"

Pentru multe țări din Estul Europei, reintegrarea seniorilor pe piața muncii a devenit una dintre soluțiile la criza forței de muncă. Una dintre aceste țări e Ungaria.

Și România a luat-o, în ultimii ani, pe acest drum: în iunie 2018, aproape 150.000 de pensionari din România au obținut venituri din muncă − cel mai mare număr din ultimul deceniu.

Până la reintegrarea "în câmpul muncii" însă, din ce în ce mai mulți vârstnici aleg să-și trateze singurătatea devenind voluntari.

De la bunicile care au grijă de bebelușii de la Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii "Marie Curie" până la programele desfășurate de Fundația Principesa Margareta − Telefonul Vârstnicului (o linie disponibilă non-stop pentru seniorii care doresc să vorbească cu cineva) și Centrele Generații(14 în toată țara) −, există din ce în ce mai multe programe care încearcă să vină cu soluții pentru vârstnicii singuri.

"Dorim ca vârstnicii să iasă din mentalitatea de victimă și să-şi valorifice experiența de viață şi competențele profesionale", spune Ioana Petrea, director de Comunicare și Fundraising la Fundația Principesa Margareta.

"Vârstnicii sunt cei mai serioși și responsabili voluntari. Viața lor se învârte în jurul acestor activități, care îi schimbă nu numai psihic, ci și fizic.

Vestimentația, starea fizică, faptul că au o activitate care le conferă un rol îi stimulează să se îngrijească mai bine, să se îmbrace mai frumos", adaugă Ioana Petrea.

De altfel, ceea ce au în comun toți vârstnicii voluntari cu care am stat de vorbă este exact acest lucru: nevoia de a rămâne activ, de a conta în spațiul social. De a nu abandona.

După cum spune doamna Bărbieru: "Dacă mă întreabă cineva cum mă simt, eu răspund mereu: mai bine ca ieri − chiar dacă mă doare ceva".

Mai bine ca ieri.

Pe strada Economu Cezărescu din sectorul 6 se desprimăvărează, Mădălina își numără orele și minutele până face 13 ani − iar doamna Bărbieru își numără cei 14 ani până la 100.

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează