Mădălina Furiș, cameristă în Olanda: "Știu că o topesc pe mama cu lipsa mea, dar ceva e în neregulă cu noi"

„I’m rumeiniăn!”

„Oh, rumeiniăn…”, vine, aproape fără excepție, răspunsul, cu accent pe oh, acest oh pe care încerc să-l descifrez în tonul lor de ani de zile.

Cumva știu ce înseamnă acel oh. Înseamnă că oh, vii din țara aia care-i cam săracă și cam nedezvoltată. Și cam coruptă. Și cam așa e țara aia. A mea.

Vorbiți rusa?, m-a întrebat un olandez mai deunăzi. Nu, nu o vorbim, dar comunismul ne-a modificat ADN-ul.

Nu i-am spus asta, pentru că sunt cameristă cu uniformă la un hotel de 5 stele din Amsterdam și încerc să fiu cât pot de low key. Nu din vreun complex de inferioritate, ci pentru că nu mai vreau să demonstrez nimic, nimănui.

Fac colecție de pliante din muzeele Amsterdamului care sunt uitate sau lăsate în camere de clienți și bag viteză, pentru că Van Gogh și Rembrandt sunt mișto, dar când merg la Western Union să îi trimit mamei bani, acceptă doar euro.

Desigur că nu se exclud și că mă folosesc de orice mă ajută să ajung la mâine.

Numai că mâine nu vreau să fiu în România. Prima dată când am plecat din țară, aveam 23 de ani. Am plecat și m-am întors. De multe ori. Nu m-am gândit să rămân.

Acum am 34 de ani și am hotărât să nu mă mai întorc.

Am prieteni mișto, foarte mișto, și o mamă minunată, pe care știu că o topesc cu lipsa mea. Și nu am să recuperez niciodată timpul în care lipsesc.

Dar am simțit instinctiv, de mii de ori, că, fundamental, e ceva în neregulă cu felul în care gândim și trăim.

Da, știți și voi momentele alea în care vă vine să înnebuniți de neputință sau când vă pierdeți speranța că se va schimba ceva în timpul vieții voastre.

Eu nu cred în reîncarnare. Și nici în dorul de sarmale. Iar lumea e un loc foarte mare, în care poți continua să cauți fără frică ceea ce nu ai găsit încă.

#maiviiacasă