REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios

Ajută-ne să existăm. Dacă te abonezi cu doar 3€ pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

Donează

Pentru sugestii de materiale sau colaborări, scrieți-ne la adresa: contact@pressone.ro.

Pentru parteneriate media, proiecte sau dacă doriți să fiți partenerul nostru și să susțineți PressOne: marketing@pressone.ro.

Lyme. Un dialog despre viață, boală, moarte, eternitate și alte nimicuri

Lyme este o boală infecțioasă relativ nouă, cauzată de o bacterie numită Borrelia burgdorferi, descoperită de zoologul Willy Burgdorfer. Bacteria infectează corpul gazdă prin intermediul unui vector: căpuşa. Aceasta se conectează la circuitul sanguin superficial din piele.

Cum poate, oare, o insectă minusculă să împingă viața unui om pe culmile disperării?

SG: Sfârşim prost. Nimeni nu scapă. Concluzia e paralizantă. Cine poate nu se gândeşte, şi aşa se izbăveşte.

Ca să scap de sentimentul absurdului şi să găsesc la toate un rost, şi bolii, şi bătrâneţii, şi morţii, am început să caut scăparea luând aminte la alţii mai trecuţi prin viaţă.

De la Ioan Alexandru, poetul, am prins curajul că poţi crede în Dumnezeu fără să te sinucizi intelectual. De la părintele Galeriu am rămas cu siguranţa că toate îşi află rezolvarea în Hristos.

Şi tot el mi l-a dăruit pe Viktor Frankl, psihiatrul vienez, numit şi „profetul sensului vieţii”. De unde era să știu că voi avea cândva nevoie de el, ca să lupt să trăiesc?!

Iată cum își începe prietenul meu Silvian Guranda confesiunea. Așa e el, poate cel mai brutal de sincer om pe care-l știu. Orice dialog cu el e ca un desert amărui.

Mi-l aduc aminte așa cum l-am văzut prin vizorul aparatului foto acum câțiva ani, când credeam că va sfârși prost. Era ascuns după un morman de cutii de ceaiuri, așa-zis vindecătoare.

Era slab, palid și deznădăjduit. Dar, parcă prin miracol, destinul i s-a sucit brusc către lumină.

Ca la fotbal, acum joacă în prelungiri, visând la golul de aur, dat cu capul, în ultima fază a meciului.

*

− Să dăm așadar filmul înapoi până la prima mare cotitură, când te-ai prins că nimeni nu trăiește veșnic. Chiar, e adevărat că viața ți se poate schimba în 60 de secunde, așa cum se spune?

SG: Brutalitatea vieţii există. Da, destinul ţi se poate schimba într-o clipeală de ochi. Încă nu mergeam la şcoală, dar deja ştiam ce e suferinţa, deznădejdea şi moartea. O văzusem cu ochii mei.

Tata Bătrân se tânguia ţinându-se de pântece, cât era curtea de lungă: „Tulai, Doamne! Tulai, Doamne! Mamă, de ce m-ai făcut?! Mamă, de ce m-ai făcut?!”

Mă sfâşia. Era prea mult pentru o inimă de copil. Apoi am aflat că a murit. Îmi amintesc cum urcam spre groapă. Era frig, cădea o lapoviţă piezişă pe Dealul Măzăriştii şi noi ne scufundam până la glezne în lut.

Am avut un sentiment ciudat, dar am rămas cu întrebarea nerăspunsă: „De ce îl bagă în groapă pe Tata Bătrân?”

Se petreceau lucruri teribile şi nimeni nu voia să-mi spună adevărul. În schimb, negrul acela al hainelor, jalea şi bocetele mi s-au înfipt până în măduva sufletului.

Oamenii mari cred că pot discuta în siguranţă în preajma unui copil, fiindcă oricum nu înţelege el, săracul. Nu înţelegeam, dar ceva tot ştiam. Am priceput cu groază că toți murim, nu doar oamenii bătrâni și bolnavi.

− Și-apoi, deodată, ai dat, la rândul tău, nas în nas cu moartea, cam fără preaviz. Într-o zi banală, ieșiseși cu ai tăi la iarbă verde, parcă… Și o căpușă infimă ți-a dat viața peste cap. Cum e posibil?

SG: Eram fericit. Nimic mai firesc. Familie, trei copii frumoși. Bucurii şi mulţumiri printre greutăţi. Şi de la capăt. Final de săptămână la iarbă verde.

Şi, ca din senin, câteva zile mai târziu, loveşte un duşman. Nevăzut. Neaşteptat. A debutat cu o pată roşie, ovală, undeva pe abdomen.

„Pata asta roşie mă arde. Mă simt de parcă sunt otrăvit!”, i-am spus Lidiei.

Tremuram din toate încheieturile, slăbit foarte, nu aveam aer îndeajuns, mă durea capul, nu vedeam bine şi transpiram abundent. Însă, după o săptămână de antibiotice, mă simţeam mult mai bine. În alte două-trei săptămâni, pata de pe abdomen dispăruse.

În schimb, înţepenisem tot! Coloana îmi era ca de lemn, nu îmi mai puteam face gimnastica de dimineaţă, capul mi-l întorceam ca lupul, mă dureau muşchii, profund, ca după o gripă grea. Nu pricepeam ce-i cu mine.

Dimineaţa, abia mă puteam duce la baie. Mi se rupeau tendoanele lui Ahile de durere şi parcă îmi înfigeam călcâiele în cioburi de sticlă. La ce medic să te duci şi, mai ales, ce să-i spui?! Dureri ciudate prin oase şi articulaţii.

Îmi ziceam: „Ei, nimeni n-a murit de reumatism…” Dar mă minunam că m-a luat aşa, din senin, în floarea vârstei. „Chiar de pe acum să am eu probleme cu reumatismul? De la 38 de ani? Eu, care am făcut sport de performanţă?!”

− Bănuiesc că ai început tot felul de investigații medicale, nu? Un tăvălug tipic de căutări…

SG: Am ajuns la cel mai renumit reumatolog clujean. În bădărănia lui, m-a convins că pot să mă lipsesc de el! Aşa că m-am „cârpit” cum am ştiut, băbește: mai o aspirină, mai o înţepătură de albină. Mă îmbrăcam mai bine, mă feream mai bine de frig şi de umezeală.

Dar, hait! Între timp mi-a dispărut umezeala din nas, ochi şi gură! Ai avut vreodată nisip în ochi, ţărână în gură şi praf gros în nări? Ei bine, aşa simţeam eu.

„Domnule… e sindrom Sjogren!”, mi-a zis prietenul meu, orelistul. „Nu există leac. Şi nu se ştie cauza”.

− Înțeleg că boala se tot rafina, deghiza și se transforma. Trăiai ca o gazdă locuită de un chiriaș misterios, pus pe ucis. Ce altceva simțeai? Și, mai ales, cât a durat tot chinul ăsta?

SG: Aveam un soi de cârcei prin muşchi. Sub omoplatul stâng simţeam o zbârnâitură continuă, de parcă eram conectat la curent electric. Parcă cineva îmi întindea nervii de sub piele. Dureri profunde, difuze, ca nişte cârcei ciudaţi.

Îmi era clar că lupt cu „ceva” cumplit. „Ceva” mai tare decât mine. Orice încercam, nu puteam scăpa. Mă simţeam tot mai copleşit. Prins fără milă, ca în cleşte. Intrasem în anticamera iadului.

Gâdilături groaznice şi furnicături cumplite prin picioare. Pe zi ce trecea, urcau tot mai sus. Au ajuns la brâu. Mulţumeam Cerului că nu urcă mai sus. Habar n-aveam ce mă aştepta!

De sub omoplatul stâng, „zbârnâitura” s-a întins pe tot spatele, apoi pe mâna stângă, apoi pe cealaltă, apoi pe piept… peste tot corpul! Din creştetul capului până în tălpi.

Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

Înțepăturile ca de cactus pe care le remarcasem de o vreme, pe ici, pe colo, mi-au acoperit tot spatele. Ploua cu aşchii de sticlă! Ba eram aruncat în apă rece, ca la copcă, ba eram zvârlit în cuptorul încins.

Slăbisem. Nu mai puteam dormi. Eram îngrozit. Teroarea că viaţa mi se scurge printre degete, precum nisipul, fără să pot face nimic, în vreme ce ai mei dragi – soţie, copii – mergeau înainte uluiţi şi înspăimântaţi de toate câte mi se întâmplau.

Apoi, chinul s-a rafinat: mă simţeam julit de sus pînă jos, cioburi de sticlă cădeau pe pielea mea, ace mi se înfigeau adânc în carne, şi parcă eram legat strâns într-un sac aspru de iută, plin cu urzici şi sticlă pisată.

N-o să povestesc pe la câţi medici am mers. Nici cum s-au purtat unii din ei. Nici ce tratamente inutile am făcut. Până când, într-o bună zi, o neuroloagă tânără a întrebat: „Nu țineți minte să vă fi apărut cândva o pată roşie pe piele?”

Au urmat analize. Apoi a venit confirmarea: „Aveţi Lyme. De urgenţă, mergeţi la Spitalul de Infecţioase!” Trecuseră 8 ani şi 9 luni.

− Bănuiesc că la Infecțioase nu ți-au dat o pastilă și, gata, coșmarul a dispărut. Și mai bănuiesc ceva. Ca orice bolnav cronic și credincios pe deasupra, istovit de gâlceava cu un trup care nu-l mai ascultă, ai început marea harță cu Dumnezeul acela țâfnos și crud al Vechiului Testament…

SG: Da, apoi a început marele calvar. Lyme, boala cu o mie de feţe, a început să-și dea jos măștile… Pe măsură ce făceam tratament antibiotic, apăreau simptome noi, iar durerile creşteau şi creşteau şi creşteau!

Nu mai aveam scală să le măsor! De la o steluţă roşie am ajuns la trei, apoi am adăugat şi semne de exclamare, apoi şi chenar…

Apoi, gata: am zis că îmi iau zilele! Dar nu voiam! Nu voiam să mă despart de iubiţii mei! De Lidia, de Andrei, de Raluca, de Bogdan. De mama…

„Ce se întâmplă cu mine?! Îmi vreau viaţa înapoi! Îmi vreau anii noştri frumoşi înapoi! Îmi vreau trecutul, îmi vreau iubirea, îmi vreau familia pe care mi-ai dat-o Tu! De ce nu mă ajuţi? De ce nu faci ceva?! Unde eşti? Oare mai eşti? Ai fost vreodată?!”

Durerile de cap se înteţiseră în ultimii ani. Uneori mi se dubla imaginea. Mai tot timpul ceţoasă. Mă concentram cu greutate. Spaime ciudate apăreau din senin. Parcă pluteam, nu eram eu! Simţeam că mă fac praf, că mă dezmembrez tot…

Într-o zi, mi-a dispărut câmpul vizual în laterale: vedeam numai înainte, ca printr-un culoar îngust; în rest, beznă. Tremuram cumplit, mă durea capul înfiorător, cineva îmi smulgea ochii din orbite. Trăiam cu un piron înfipt în ochi şi un topor în cap.

Am decis să mai fac un RMN, trecuse un an de la primul. Medicul s-a uitat la mine şi mi-a spus: „Să vă arăt…”

A întors monitorul spre mine. O pată albă strălucitoare, mare cât o nucă pe griul emisferei stângi: „Aveţi o tumoră pe creier. Vă recomand să vă operaţi de urgenţă”.

Le-am scris copiilor ultimele mele sfaturi. I-am strâns şi le-am spus, fără fandoseli eroice: „Eu ştiu cum e fără Dumnezeu… fiindcă am crescut într-o familie în care El nu era. Viaţa e grea. Chiar și cu Dumnezeu e teribil de grea. Dar fără El, e cu neputinţă! Fără El, te faci praf, lumea te distruge”.

Mi-a luat trei zile să mă decid. M-am internat. Şi atunci, pe patul de spital, înconjurat de pustiul oamenilor, realizezi dintr-o dată că zadarnic credeai că eşti ceva, cineva… Nu eşti nimic.

Eşti pulbere pe cale să fie spulberată pentru totdeauna… Clipa adevărului pe care nu credeai să-l poţi privi vreodată în faţă.

Când mi-am revenit, eram în patul meu din mansardă. Îngerul bun, Lidia, alături de mine, mereu alături.  De acum ştiu că sunt! Îmi simt toate cele, le pot mişca, încet, dar le pot.

Un drum până în fundul curţii mi se pare un maraton epuizant. Mă ţin de vişin, de prietenul meu vişinul, şi aştept… Trecutul e o umbră. Viitorul nu există.

Întreaga existenţă mi-e comprimată în clipa prezentă. Trebuie să mă mulţumesc cu clipa. Şi, aşa, zi după zi, măsor viaţa în clipe, cu lingurița. Şi să mă bucur de ea, de această scurtă clipeală, dincolo de care e neantul.

Mă recuperam tot mai mult după operaţie. Dar neuroinfecţia aceea perfidă, veche, chinuitoare, era încă acolo. Lyme. Ce nume!… Acum era în faza terţiară: neuroborrelioză.

Îţi e scris dinainte totul? Nu poţi face nimic? Vii cu o soartă anume pe pământ? E un blestem? Venim cu crucea în spate.

Din neam în neam ne-o dăm mai departe, tot mai departe… până la capătul istoriei. Suntem ţintuiţi pe ea şi nici măcar nu ştim că e scrisă în genetica noastră cea mai intimă.

− Bun, și finalul fericit când vine în povestea ta? Cum ai ieșit la lumină în cele din urmă? Și din cearta cu Cel de Sus ce s-a ales? Că doar ne-am întâlnit săptămâna trecută la bazin și, după strângerea de mână, debordai de energie.

SG: N-am vrut să mor. Pur şi simplu n-am vrut. Şi nu degeaba port numele unui copilaş evreu pe care părinţii mei l-au iubit pe vremea când încă nu puteau avea copii. Trei evrei m-au salvat.

De la primul, Albert Einstein, fizicianul, am înţeles că „e o prostie să continui faci acelaşi lucru şi să te aştepţi la rezultate diferite”. Aşa că am renunţat la antibiotice.

De la al doilea, Viktor Frankl, psihiatrul vienez, am învăţat că „viaţa are sens până la ultima suflare, chiar şi în cele mai mizerabile condiţii” şi că „în om există puterea de a se împotrivi” („the defiant power of the human spirit”), care poate stoarce vieţii un sens, chiar şi în cea mai adâncă suferinţă.

Şi că „atunci când te confrunţi cu o soartă pe care nu o mai poţi schimba, eşti provocat să te schimbi tu însuţi”, dând dovadă de „capacitatea umană de a-ţi transforma tragedia într-un triumf”.

Aşa am învăţat să lupt, să nu mă dau bătut. Să sper!

De la cel de-al treilea, Max Gerson − „un geniu medical”, cum l-a numit laureatul Nobel Albert Schweitzer −, am învăţat cum să lupt: cu mijloace naturale. Simplu, aspru, dar atât de eficient.

În rest, dacă din faţă m-a tras dorinţa de a trăi şi de a rămâne alături de cei dragi, din spate m-a mânat biciul durerilor. Fără el aş fi fost mort de mult, voi recunoaşte-o cât voi trăi.

Dumnezeu? Hai să folosesc un eufemism: mi-a vorbit prin suferinţă şi tăcere. Multă suferinţă şi multă tăcere.

Dacă este adevărat că există, aş putea să îi reproşez multe. Sau, poate, dimpotrivă, să îi mulţumesc că m-a obligat să mă trezesc: am fost nevoit să îmi iau viaţa în mâini.

Şi a trebuit să învăţ de unul singur ce înseamnă autodisciplina, perseverenţa, răbdarea şi, mai presus de toate, speranţa – această minunată lumină lăuntrică fără de care nimeni, niciodată, nu a învins.

Silvian Guranda s-a născut în București. Începând din anii ’90 locuiește la Cluj. E de profesie inginer mecanic. A lucrat în domeniul non-profit și caritabil. A tradus mai multe cărți, printre care și una de căpătâi pentru el.  Ca un omagiu adus lui Viktor Frankl, i-a dedicat această monografie.

Lupta cu Lyme l-a transformat în pensionar medical. După ce a învins boala printr-o complicată combinație de mijloace naturale, pe care o reduce la formula Sănătatea = Nutriţie plus Detoxifiere la puterea Mişcare, a terminat un Masterat în nutriție la UBB Cluj.

Fiind şef de promoţie, i s-a oferit şansa de a continua cu un doctorat în medicină veterinară la USAMV Cluj.

Teza lui de doctorat are ca temă de cercetare rezistenţa bacteriană la antibiotice şi transferul genetic al caracterelor de antibiorezistenţă de la bacterii nepatogene din mediu la cele cu potenţial patogen zoonotic (care afectează şi oameni, şi animale).

În rest, trăiește, crede, înoată și se bucură de ai săi.

Poțifacediferența.

Dacă te abonezi cu doar 3€ pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
3€
5€
10€
Prin Patreon:

Accesând https://www.patreon.com/pressoneRO

Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

3.5% din impozitul pe salariu

Poți redirecționa 3.5% din impozitul tău pe venit folosind formularul de mai jos. Dacă nu se încarcă, poți accesa acest link: https://formular230.ro/fundatia-pressone

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios