Izidor, copilul-"rebut"

"Până la 11 ani am simțit că trăiesc într-o închisoare în care noi, copiii, făceam întotdeauna o fărădelege și apoi eram aspru pedepsiți. Ne acuzau și ne băteau din orice, la cea mai mică mișcare. Exista o obsesie pentru liniște", rememorează Izidor Ruckel primii ani din viața sa.

Astăzi cetățean american, Izidor (36 de ani) a fost unul dintre copiii filmați de jurnaliștii străini care, imediat după Revoluție, au arătat lumii ce se întâmpla în orfelinatele românești.

Abandonat la 6 luni din cauza unui defect la picioare − o poliomielită nediagnosticată, Izidor a fost aruncat în "lagărul de exterminare" de la Sighetu Marmației. Așa era descris Căminul pentru Minori Deficienți Nerecuperabili în documentarul "Shame of a Nation", realizat în 1990 de jurnaliștii de la postul tv ABC News.

Imaginile infernale cu copii subnutriți care se târau prin mizerie au făcut atunci înconjurul lumii și au declanșat o masivă campanie de adopții.

La Sighetu Marmației, copiii erau închiși în cuști. (Captură din documentarul "Shame of a Nation")
Copiii stăteau dezbrăcați, ca să nu murdărească hainele. Unii dintre ei, mai "răi", erau legați de calorifere. (Captură din documentarul "Shame of a Nation")
Copii încolonați pe olițe, în sala de mese. (Captură din documentarul "Shame of a Nation")

În 1990, 121 de copii au primit viză americană de adopție. Un an mai târziu, numărul lor crescuse deja la 2.594. Izidor a fost unul dintre ei, fiind adoptat de o familie de americani.

A crescut în California, a lucrat în Colorado, dar și astăzi simte, ca pe un fel de condamnare, că nu a plecat niciodată de la Sighetu Marmației.

Mulți dintre membrii echipelor de filmare venite de peste Ocean au adoptat copii din România. De pildă, medicul pediatru Barbara Bascom și-a vândut casa din SUA pentru a se muta o perioadă în România.

Altul, Ion Berindei, american de origine română, a adunat un grup de specialiști care să sprijine schimbarea sistemului din orfelinate.

Cutremurat de ce văzuse, producătorul John Upton a realizat un alt documentar la Sighetu Marmației, intitulat "Take me to America". Între timp, a intermediat o serie de adopții ale unor copii români, inclusiv pe cea a lui Izidor Ruckel.

John Upton a murit în 2013, însă Izidor îi continuă misiunea și încearcă să-i ajute pe tinerii din România care au o viață traumatizantă.

Astfel, cu toate cunoștințele și resursele sale, el a decis să sprijine recentul demers al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER), acela de a afla, în justiţie, cine sunt vinovaţii pentru sute de copii morţi în orfelinatele comuniste.

Omul nou și categoriile de copii

În 1980, când s-a născut Izidor, avortul era interzis în România de 14 ani și deja se întrevedea eșecul acestei politici.

Natalitatea reintrase pe o curbă descendentă, iar rata de abandon era ridicată. Ani la rând, mamele fuseseră îndemnate să-și lase odraslele în grija statului, ca să rămână productive în câmpul muncii.

Ceaușescu ordonase construirea unor orfelinate-mamut, a căror capacitate, potrivit statisticilor oficiale, ajunsese de circa 100.000 de locuri. Majoritatea erau suprapopulate.

Simultan, în anii '80, conducerea statului român hotărâse să achite integral datoria externă. Printre profesiile sacrificate se numărau cele de psiholog și de asistent social. În orfelinate ajunseseră să lucreze persoane fără specializare.

La vârsta de 3 ani, copiii erau selectați pe categorii: recuperabili, parțial recuperabili și nerecuperabili.

În primele două categorii, statul investea bani, cot la cot cu părinții. Era asigurat strictul necesar: hrană, haine, căldură și educație.

Copiii din ultima categorie, considerați "nerecuperabili", deveneau inutili și cădeau victime unui "genocid impus de stat prin neglijență severă", cum aveau să constate jurnaliștii americani în 1990.

20/20 1990 - Shame of a Nation - Yen For Beef - What Happened to Buckwheat
Captură din reportajul "Shame of a Nation".

De soarta copiilor cu handicap, nomenclatura comunistă nu voia să știe nimic.  Dar nici de soarta celor cu deficiențe minore a căror întreținere nu puteau fi suportată de părinți. Aceştia ajungeau într-unul dintre cele 26 de cămine-spital pentru minori nerecuperabili.

Pediatrul american Barbara Bascom, care a intrat în 1990 în căminul-spital de la Sighetu Marmației, a găsit copii cu mici defecte de vedere, cu urechi clăpăuge sau cu o simplă anemie. Deși erau sănătoși, unii dintre ei se aflau într-o stare deplorabilă din punct de vedere psihic și emoțional.

"Prima impresie este că te afli într-un lagăr de exterminare, un loc gândit de așa manieră încât să fie eliminați cât mai repede acești copii, fiind tratați în cel mai inuman și lipsit de demnitate mod cu putință", spunea Barbara Bascom în 1990, în cadrul reportajului "Shame of a Nation" (Ruşinea unei naţiuni).

Copiii erau murdari și neîngrijiți, expuși bolilor, în condițiile în care căminele nu dispuneau de resursele necesare pentru a primi îngrijire medicală. (Captură din documentarul "Shame of a Nation")
Copilul din imagine era infectat cu HIV și avea infecții grave netratate. Împărțea camera cu alți copii condamnați la moarte, printre care se afla și unul care suferea de o simplă anemie, tot netratată. (Captură din documentarul "Shame of a Nation")

"Până la Revoluție nu ne-am jucat niciodată"

Izidor este unul dintre copiii care au fost trimişi într-un cămin-spital şi pentru care condițiile de acolo reprezentau normalitatea. Nu și-a închipuit că viața poate fi altfel.

"Până la Revoluție nu ne-am jucat niciodată, niciunul dintre noi. Stăteam acolo degeaba, eram drogați și dormeam sau ne balansam înainte și înapoi. Nu am ieșit nici măcar o dată din clădire, în curtea căminului, până la vârsta de 9 ani."

Își amintește că, atunci când nu era cuminte, i se dădeau medicamente din cauza cărora se simțea extrem de rău și vomita. De altfel, jurnaliștii americani au descoperit în magazia Căminului din Sighet sedative puternice, administrate în mod normal adulților cu boli severe care nu pot fi controlați.

"Chiar dacă fizic supraviețuiește, un copil care este tratat cu așa ceva cedează psihic, renunță pur și simplu la un moment dat", spunea Barbara Bascom.

Sedative foarte puternice descoperite de jurnaliști la Sighetu Marmației. (Captură din documentarul "Shame of a Nation")

Jurnaliştii americani au filmat atunci scene în care copiii erau bătuți ca să intre într-o încăpere unde se afla o cadă cu apă foarte murdară. În acea cadă erau spălați câte trei-patru copii, iar apa era refolosită. Practic, copiii ieșeau și mai murdari de acolo.

20/20 1990 - Shame of a Nation - Yen For Beef - What Happened to Buckwheat
Captură din reportajul "Shame of a Nation".

Jurnaliștii au filmat şi în timpul mesei. Copiii erau hrăniți de infirmiere, deoarece nu știau să mănânce cu lingura.

Cei care terminau de mâncat erau trimiși într-un colț al încăperii plin cu olițe. Își făceau nevoile în timp ce alții erau hrăniți în continuare.

20/20 1990 - Shame of a Nation - Yen For Beef - What Happened to Buckwheat
Captură din reportajul "Shame of a Nation".

"Nu primeam niciun fel de educație, eram tratați ca și cum suntem niște handicapați, incapabili să facem orice. Unii copii se dădeau cu capul de pereți. Uneori se loveau așa tare, că-și învinețeau arcadele, iar apoi erau legați de pat sau puși într-o cămașă de forță.

Îmi amintesc că, într-o dimineață, un copil care era perfect normal s-a trezit țipând. L-au luat și l-au dus la spital și s-a întors paralizat pe viață", povestește Izidor Ruckel.

Cele două Mării din copilăria lui Izidor

Azi, la 36 de ani, Izidor spune că șansa lui a fost o infirmieră care nu-şi pierduse omenia.

"Primele mele amintiri sunt cu Mărie Pătrăuș. Mi-a adus haine, șampon și mâncare. Când cineva voia să mă bată, ea îmi lua apărarea. Am iubit-o ca pe mama mea, m-am îndrăgostit de ea."

Când Izidor avea 7 ani, Maria Pătrăuș a murit electrocutată. Copilul a suferit foarte mult. S-a atașat de o nouă infirmieră, Maria Onișă. Ea avea să fie primul om care l-a scos din clădire, să vadă şi el cum arată copacii şi casele.

S-a întâmplat în urma unei bătăi cumplite pe care Izidor o primise de la altă infirmieră. Această amintire îl tulbură și astăzi, când povestește.

"Infirmierele ne puneau pe unii dintre noi să-i supraveghem pe ceilalți copii de pe etaj, în timp ce ele se aflau în birou. Ne simțeam importanți, făceam ce voiam cu ei și îi băteam, așa cum văzuserăm la rândul nostru că se face.

Într-o seară, m-a pus să fac asta o infirmieră rea, care era pe tură atunci. Nu am făcut treabă bună: copiii țipau, se târau pe jos, făceau mizerie.

Infirmiera s-a enervat și a început să mă bată. M-a trimis în camera mea primul la culcare, iar eu împreună cu un băiat de acolo am început să ne prostim, să o imităm.

S-a întors cu o mătură și ne-a bătut așa de tare, că am crezut că în seara aia voi muri. Credeam că mi-a rupt toate oasele din corp. A luat-o de pe noi Mărie Onișa, care mi-a promis atunci că, dacă nu mai plâng, mă va lua acasă. Nu m-a dus în seara aceea, dar m-a dus după două săptămâni."

Izidor își amintește că salvatoarea lui locuia la 5 minute de Cămin. Lui i s-au părut două ore. Se deplasa foarte greu din cauza problemelor de la picioare. În plus, era iarnă, iar pe jos era zăpadă.

"Era prima dată când intram într-o locuință. Îmi amintesc că era amenajată rustic, după tradiția maramureșeană. M-am îndrăgostit de casa aceea. Este prima casă pe care am văzut-o vreodată și singura care mi-a plăcut vreodată."

Interior de casă maramureșeană care îi amintește lui Izidor despre prima vizită într-o locuință. Foto: Facebook

Izidor povestește că nu se mai simţise niciodată atât de bine. A doua zi, femeia l-a întrebat dacă vrea să meargă cu ea la muncă sau dacă vrea să mai rămână acasă, cu copiii ei.

"Eram așa de curios unde lucrează și am vrut să merg cu ea. M-am îmbrăcat și am plecat. Abia când am ajuns în fața porții orfelinatului am realizat că, de fapt, locul ei de muncă este la orfelinat, de unde vin eu. Am plâns foarte mult, uitasem pentru o noapte că sunt orfan și nu aș fi vrut să mă întorc acolo."

Prima serbare

Izidor spune că, după Revoluție, condițiile de la cămin s-au îmbunătățit puțin. Puteau ieși în curte, aveau activități școlare și au învățat chiar și cântece.

Izidor împreună cu colegii de la căminul din Sighetu Marmației, în 1990.

Tot după Revoluție a fost organizată și prima serbare de la cămin, la care au participat şi niște inspectori.

"Prima serbare a fost de Ziua Mamei. Au cumpărat pentru fiecare copil o felicitare și un trandafir, pe care trebuia să le înmânăm mamelor noastre care ne vor vizita.

Toți copiii întrebau: «Mama mea va veni? Dar mama mea va veni?» Ne-au asigurat că toți părinții vor fi acolo. În plus, au chemat tot personalul să ne urmărească. Erau două autobuze pline.

Eram atât de fericiți, era așa de multă bucurie, dar apoi ne-am dat seama că nici măcar o mamă nu a venit. În final, am dat florile cui am dorit noi. Eu i-am dat floarea unei femei pe care o chema Ildi. Am iubit-o, era educatoare."

În acest timp, producătorul de televiziune John Upton se străduia să-i găsească pe părinții acestor copii, ca să le ceară acordul pentru adopție.

Atunci, mama lui Izidor a venit să-l vadă la cămin. Ea i-a cerut directorului să i-l dea acasă. Directorul a sfătuit-o să-l lase să plece. Pentru asta, Izidor îi este recunoscător și astăzi lui Viorel Leordean, directorul de atunci al căminului.

"N-o să uit niciodată momentul. Eram la sala de mese, stăteam toți cu capul în jos pentru că fuseserăm pedepsiți. A intrat pe ușă directorul și mi-a spus mie și unui băiat, Ciprian, că mergem în America."

Traumele îl trăgeau acasă

Pare finalul fericit al unei povești îngrozitoare. Dar calvarul lui Izidor nu a luat sfârșit. S-a despărțit cu greu de infirmierele și copiii din cămin, iar în America a simțit că nu se adaptează. Totul era extrem de diferit.

"M-am acomodat foarte greu în America, pentru că părinții mei adoptivi se comportau altfel decât eram eu obișnuit. Dacă făceam ceva rău, nu mă băteau, se purtau cu blândețe, iar asta mă scotea din sărite. Eram tot timpul foarte furios. Dacă se purtau frumos cu mine, deveneam agresiv, dacă țipau la mine, mă simțeam bine, era ceva familiar."

Izidor a trecut de la condiţia de mică vedetă într-un univers inuman, dar unde reușise să se impună, la cea de copil cu traume.

"În orfelinat eram pus să păzesc alți copii, țipam la ei, îi băteam, făceam ce voiam. În America eram un copil olog, care abia făcea față la ce se întâmplă în jurul lui.

Așa că, în scurt timp, am intrat în depresie, mi s-a făcut foarte dor de casă, am păstrat legătura cu personalul din orfelinat și îi rugam să mă adopte ei.

Izidor, în 1990 (sus) și în 2001.

Abia după vreo șase ani mi-am revenit, m-am împăcat cu părinții mei și acum avem o relație foarte apropiată."

Prima oară s-a întors în România în 2001, alături de o altă echipă de la ABC News, care i-a găsit familia naturală. În 2015, a întrerupt relația cu mama sa biologică.

"Simțeam că nu mă vede ca pe copilul ei, ci ca pe o sursă de profit. Am ajuns la concluzia că mai bine întrerupem legătura, pentru că, de fiecare dată când luam legătura cu ea, ea spera că îi voi da bani.

Erau niște așteptări pe care nu puteam să i le împlinesc mereu. Nu sunt un om bogat.

Nu o condamn, știu ce înseamnă sărăcia, o înțeleg, dar nici nu pot împărtăși mentalitatea ei."

Moartea prematură a peste 700 de copii

Săptămâna trecută, IICCMER a depus o plângere penală pentru tratamentele neomenoase aplicate în perioada comunistă la căminele de copii de la Cighid, Păstrăveni și Sighet.

Istoricii IICCMER au descoperit că în cele trei instituții au murit prematur cel puțin 771 de copii. Pe lista acuzaților se află peste 100 de persoane.

Mai mult, cercetătorii Institutului estimează că peste 10.000 de copii din orfelinate au fost victime ale sistemului care a căzut în 1989.

"Apelul meu, pe care îl fac ca tată de copil, este ca aceste lucruri să nu se mai întâmple, să facem ceva la nivel de media, la nivel de instituții, ca niciun copil din țară lovit de o infirmitate sau abandonat să nu mai fie legat, pălmuit, înfometat, lăsat să moară în propriile fecale.

Acea societate, care punea în centrul ei, vezi-Doamne, omul nou, dar care omora cu atâta ușurătate oamenii vechi și «rebuturile», este o societate lipsită de civilizație", a declarat Radu Preda, directorul IICCMER.

De la stânga la dreapta, istoricul Mia Jinga, Izidor Ruckel și directorul IICCMER, Radu Preda, la conferința de presă organizată pentru a anunţa depunerea plângerii penale. Foto: Lucian Muntean