Iulişca invadatoarea

O plagă care se extinde sub ochii autorităților pune în pericol mai multe zone cu care ne mândrim când vorbim despre natura sălbatică, cu aer de început de lume, a României.

Surprinzător, acest dușman este o plantă. Care se răspândește foarte repede şi creşte imediat la loc când e retezată.

Pentru a-i găsi antidotul, cercetătorii britanici − de data asta unii cu nume şi prenume − au studiat-o ani de zile pe un teren din Ţara Galilor destinat exclusiv acestui scop.

Dar să vedem mai întâi cum s-a ajuns aici.

Ani de zile, multe sate din centrul Transilvaniei au rămas aproape goale fiindcă locuitorii lor tradiționali, sașii, plecaseră din țară.

Zona a renăscut de circa un deceniu, iar acum este pe cale să devină o micro-economie locală − mânată de antreprenori descurcăreţi și girată de moștenitorul coroanei britanice, prințul Charles de Wales.

Grație interesului său pentru Transilvania, inițiativele de conservare a naturii şi de restaurare a patrimoniului atrag din ce în ce mai mulți vizitatori. În 2016, de pildă, doar în satul Viscri au fost circa 34.000 de turiști.

Valoarea acestei zone − declarată arie protejată în 2015, sub numele de Podișul Hârtibaciului – podișul Târnavelor − constă în ceea ce a rezistat timpului, ceea ce încă există.

Adică dealurile și fânețele, pajiștile cu un amestec unic de floră de stepă, mediteraneană şi carpatică, agricultura tradițională și ceea ce numim clișeistic „comuniunea omului cu natura”.

Numai că tot acest peisaj e amenințat de răspândirea necontrolată a unei specii foarte invazive: troscotul mare japonez sau iulișca − așa cum i se spune plantei denumite științific Fallopia japonica.

Troscotul japonez crește în neștire, mai ales pe albiile râurilor, și este aproape imposibil de eradicat.

În plus, nici administratorii zonelor protejate şi nici autoritățile nu au strategii concrete pentru a-i opri răspândirea.

Iulişca e o plantă care în alte țări, de pildă Marea Britanie, scade valoarea proprietăților, iar băncile evită să acorde împrumuturi proprietarilor în ale căror curți a fost descoperită.

Fără să exagerăm, putem spune că acolo unde crește iulișca, totul în jur dispare. Este o specie invazivă, dar şi adventivă, adică se răspândeşte masiv fără a fi cultivată.

Cel mai mare câmp de testare a expansiunii acestei plante se află în Ţara Galilor. În 2018, după o cercetare de trei ani, s-a conchis că iulişca pur și simplu nu poate fi eradicată, cu toate tratamentele fizice, chimice sau combinate.

Singura metodă care funcționează

Planul de Management pentru zona protejată Podișul Hârtibaciului, Sighișoara-Târnava Mare, Oltul Mijlociu-Cibin-Hârtibaciu, canionul Mihăileni − realizat în 2015 și aprobat prin ordin de ministru în 2016 − arată că, până în 2013, fuseseră descoperite cel puțin 300 de locuri în care plantele invazive, printre care și iulișca, erau abundente.

Au fost listate ca fiind locuri critice Apoldul, Daneşul și Sighişoara.

Amploarea invaziei se evidenţiază dacă mergi de-a lungul drumului principal care duce în cetatea medievală Sighișoara − aflată în Patrimoniul Mondial UNESCO.

În vecinătatea râului Târnava Mare, iulișca se întinde pe o lungime de cel puțin 50 de metri, iar rădăcinile ei au 2 metri adâncime.

Sectorul a fost tăiat recent, probabil de autorități. Însă, la mai puțin de un kilometru distanță, în zona cartierului Baragan, buruienile invazive cresc și în rampă.

La începutul verii, lângă supermarketul Profi a apărut un rondou de iulişcă de circa 2 metri; a fost cosit, însă deja a crescut din nou la o înălțime de jumătate de metru.

Nefiind familiarizați cu aceste buruieni, oamenii le tratează drept „deșeuri verzi”, iar consecinţa este răspândirea lor rapidă.

Zona Sighișoara nu este un caz unic.

În Saschiz, satul unde își are sediul fundația Adept, un mal al pârâului local este afectat de o suprafaţă mare de troscot japonez.

Într-o convorbire cu reprezentanţi ai fundaţiei Adept, ei au recunoscut că răspândirea acestei plante constituie o problemă şi au confirmat că se fac puține demersuri pentru a o controla.

Numai că un ONG nu poate face altceva decât să contribuie la creşterea nivelului de conştientizare. Rezolvarea se află tot în mâinile administraţiei.

Iar gravitatea este rezumată de această informaţie: un fost ministru britanic al Mediului a estimat că eradicarea acestei plante ar costa aproximativ 1,5 miliarde de lire sterline și acţiunea s-ar solda, oricum, cu un eşec.

Pe site-ul Guvernului de la Londra există, de altfel, următoarea avertizare:

„Puteți fi amendat cu până la 5.000 de lire sterline sau puteți primi o pedeapsă de până la 2 ani de închisoare dacă permiteți contaminarea solului sau a materialului vegetal cu deșeuri care se pot răspândi în sălbăticie”.

În România nu există o astfel de preocupare. Când intri în satul Criţ, o fostă așezare săsească din județul Brașov, în vale și pe marginea drumului dai peste o mare suprafaţă înghiţită de această buruiană.

De altfel, în mai toate satele săseşti din zonă este vizibilă răspândirea necontrolată a troscotului japonez.

Cercetătorul Dan Jones de la Universitatea Swansea, care a făcut parte din echipa studiului menționat mai sus, a declarat pentru PressOne că, dacă buruienile vor fi lăsate de capul lor, acest lucru ar putea avea „grave consecințe socio-economice”.

El a mai precizat că iulişca nu trebuie tăiată în niciun caz.

Singura metodă care funcționează este un ierbicid pe bază de glifosat, la concentrații „cât de mari permite legislația”, aplicat de preferință în luna septembrie, când planta este înflorită.

E suficientă o bucățică de 5 grame de rizomi

Iulișca este considerată periculoasă deoarece alcătuiește comunități dense „în care, prin umbrire, reduce chiar la zero biodiversitatea speciilor native”.

Eradicarea sa este o sarcină dificilă, din cauza reproducerii prolifice prin sistemul de rizomi subterani.

Cosirea este inutilă, deoarece stimulează propagarea vegetativă, iar planta va crește agresiv după astfel de tratamente.

Încercările de a distruge sistemul de rizomi sunt iarăși problematice, pentru că fărâmițarea rizomului duce la răspândirea accidentală a speciei, care se regenerează ușor din bucăți mici de rizomi. Se reproduce din rizomi de 3 centimetri sau de 5 grame.

Cosirea ar trebui să se facă înainte de înflorire, deoarece planta alocă toate substanțele nutritive în părțile generative, și ar trebui să aibă loc din două în două săptămâni.

Prin această metodă pot fi extenuate rezervele sistemului de rizomi.

Localităţi invadate de specii adventive

„Localitățile, văile și diferite tipuri de vegetație din apropierea acestor localități, cel mai afectate de speciile adventive invazive, unde am găsit invazii semnificative, sunt: Biertan, Copșa Mare, Laslea, Richiș, Saeș, Saschiz, Viscri, Șoars, Rodbav, Tecușu Nou, Cincu, Arpașu de Jos, Bruiu, Veseud, Merghindeal, Ruja, Stejărișu, Bârghiș.

Într-o singură locație s-au identificat chiar și 11 – lângă Biertan, sau 8 – lângă Laslea, specii adventive invazive într-un perimetru restrâns, iar prezența a 5 sau 6 specii este generală pentru restul localităților enumerate mai sus”.

Fragment din Planul de Management
pentru Podișul Hârtibaciului, 2016

Administratorul zonei protejate Podișul Hârtibaciului este Societatea Progresul Silvic. Dar cei care s-au zbătut pentru recunoașterea valorii ecologice a zonei sunt specialiştii de la fundaţiile World Wide Fund (WWF) și Adept.

Reprezentanții lor știu că „identificarea şi cartarea din timp a plantelor de origine străină şi cu caracter invaziv în ariile protejate ar trebui să fie o prioritate”.

De altfel, în 2014, Comisia Europeană a inițiat un act normativ care le cere țărilor membre o reacție rapidă pentru eradicarea speciilor invazive.

În România, nicio autoritate publică nu pare a fi conștientă de acest pericol.

Și aici începe, de fapt, capcana conservării pe criterii ecologice: în Podișul Hârtibaciului, refacerea proprietăților lăsate în paragină de plecarea sașilor a început abia în urmă cu circa 10 ani, prin activitatea susținută a unor ONG-uri precum Adept, Mihai Eminescu Trust sau Fundația Prințului de Wales.

Omul și activitatea lui sunt principalele căi prin care speciile invazive ajung în zonele protejate.

Ani de zile, delăsarea a dus la proliferarea acestor plante. Apoi, turismul resuscitat a condus la răspândirea lor în tot arealul.

„Expansiunea rapidă a comerțului și a activităților de transport după revoluția din 1989 au sporit posibilitățile de introducere a acestor specii, iar presiunile asupra mediului, precum abandonarea terenurilor, folosința intensivă a pășunilor, defrișarea pădurilor, schimbările climatice și degradarea crescândă a habitatelor sunt elemente care facilitează instalarea și răspândirea acestor specii”, spune, într-un răspuns pentru PressOne, Carmen Pădurean, ecolog si manager de proiecte arii protejate la WWF.

„Nu s-a întreprins nici o acţiune”

„În perimetrul Colinelor Transilvaniei (siturile Natura 2000 SPA Podișul Hârtibaciului și SCI Sighişoara Târnava Mare), Reynoutria japonica Houtt (troscot japonez) este considerată o plantă adventivă invazivă care (…) persistă doar în arii ruderale sau segetale (adică în zona caselor și în buruienișuri de pe câmpuri). (…)

În Planul de management al ariei, aprobat prin ordin de ministru în 2016, unul dintre puncte prevede «îndepărtarea speciilor ierboase invazive înainte de înflorire», deși procesul de eradicare este unul de durată.

Din informațiile pe care le avem, în zona Hârtibaciu-Târnava Mare nu s-a întreprins nicio acțiune în acest sens de la acel moment și până acum”.

Carmen Pădurean, ecolog WWF

Plante invazive răspândite în arii protejate din Transilvania

În Parcul Natural Munții Maramureșului, specia Fallopia japonica a fost identificată mai ales în partea de vest, pe cursul râului Vișeu, dar și pe râul Ruscova, în amonte de satul Repedea, precum și pe Vaser, în zona Borșa și în Parcul Național Munții Rodnei.

Biologul Claudiu Iușan, administratorul Parcului Național Munții Rodnei, afirmă că exploatarea forestieră și intervenția omului în zonele mai sălbatice duce la extinderea suprafeței pe care apar plantele invazive. El spune că în zonă nu au fost făcute decât studii localizate şi că nu există o strategie pentru eradicarea metodică a plantelor invazive.

„Principalii parametri (distribuție și abundență) ai Fallopia japonica în Parcul Munții Maramureșului dezvăluie un potențial ridicat de împrăștiere și reînnoire a speciei, care o transformă într-o amenințare reală la infrastructura, flora nativă, habitatele sălbatice şi cursurile de apă”.

Fragment din studiul Institutului de Geografie al Academiei intitulat „Invasive Terrestrial Plant Species in the Romanian Protected Areas. Case Study: Fallopia japonica in the Maramureş Mountains Natural Park”

Iulișca, în Top 100 al celor mai periculoase plante

Fallopia Japonica, cunoscută şi sub denumirile Polygonum cuspidatum sau Reynoutria japonica, este o plantă erbacee perenă ce ocupă mai ales ecosistemele ripariene (din preajma apelor, de-a lungul țărmurilor sau albiilor), provocând daune grave vegetaţiei native.

Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii o include printre cele mai periculoase o sută de plante invazive din lume.

Cel mai probabil a fost plantată mai întâi în grădină, fiindcă era considerată ornamentală și nu avea nevoie de multă atenție.

Părăsită, a început să migreze în sălbăticie. Planta nu are o denumire românească și doar în anumite zone i se spune iulișcă.

„Dacă o babă îi zice iulișcă, poți să spui altceva?”, se întreabă biologul Andrei Stoie de la Departamentul de Agricultură al USAMV Cluj.

El confirmă că invazia de troscot japonez este o „problemă foarte-foarte mare”. Speciile autohtone de plante, care ar trebui să o concureze, nu sunt adaptate și nu știu să reacționeze la asalt.

„Pe Valea Arieșului, de exemplu, e plin de ea până sus, la Gârda. Acum 10 ani, în zona Scărișoara nu era nicio specie exotică. Acum am văzut-o în centrul satului”, spune Andrei Stoie.

Troscotul japonez a ajuns în Europa la începutul secolului al XIX-lea, mai întâi în Olanda, fiind plantată în grădini, ca plantă ornamentală.

În România, prezența ei a fost aproape nedocumentată până în urmă cu 70 de ani. Acum, se știe că proliferează pe cursul apelor în Transilvania, Maramureș, Crișana și Moldova, mai rar în Banat și Oltenia.

Este extrem de versatilă și poate suporta și umbra, și soarele puternic, și solul cu o salinitate mai ridicată.

Pune stăpânire pe albiile râurilor, dar e foarte confortabilă şi în zonele industriale, fie că e vorba despre marginea căilor ferate sau de șantiere părăsite.

Rizomii săi creează o rețea subterană rezistentă până la temperaturi de -30 de grade, care poate penetra fundațiile caselor, canalizările şi alte structuri construite.