"În matricea culturală a acestui neam, ideea monarhului înțelept și iertător a rezistat"

Regele Mihai a fost un om singur. În circumstanțe extraordinare și într-o țară sfâșiată de război și de sărăcie, regele ei de numai 23 de ani a luat o hotărâre care s-a dovedit a fi crucială, dar care încă se discută, ridică întrebări și naște pasiuni.

Dar care ne-a și cumpărat timp. Iar uneori timpul înseamnă și speranță.

Am încercat să decodificăm gesturile politice ale regelui Mihai din perioada în care monarhia începea să dispară pretutindeni în Europa de Est, iar republicile populare sădite de revoluționarii staliniști se instalau în drepturi.

Ne-a ghidat profesorul Virgiliu Țârău, de la Facultatea de Istorie și Filosofie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, doctor în istorie din 2004 cu o teză despre „Primele alegeri parlamentare desfăşurate în centrul şi estul Europei după al Doilea Război Mondial”.

Virgiliu Țârău este, din 2009, vicepreședinte al Colegiului Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS).

– Momentul T0 al regelui a fost 23 august 1944. De atunci, de fapt, a început să se comporte ca un șef de stat. Ce marja de manevră avea regele după această dată, ce pârghii politice, constituționale avea ca să mențină independența țării? 

– Cât de lung vreți să fie răspunsul? (râde) Într-adevăr, un tânăr monarh de 23 de ani a avut curajul, determinarea și, mai ales, înțelepciunea atipică vârstei de a acționa într-o manieră care i-a luat prin surprindere nu doar pe germani, ci și pe ceilalți, din tabăra Aliată.

România este singurul caz de stat din centrul și estul Europei care s-a eliberat fără să fi fost negociată anterior militar sau politic o ieșire controlată de marii Aliați.

E adevărat că România anului 1944 era ciuntită. Era o Românie redusă, care în martie 1944 pierduse partea de nord a Moldovei, care se afla sub presiune începând cu 20 august pe ofensiva generală a Frontului 3 Ucrainean.

În aceste condiții, regele, neavând un sprijin chiar total din partea politicienilor, chiar până la capăt, a luat o decizie, bine fiind sfătuit de către oamenii săi de la Palat, ca să schimbe soarta României.

Temerea lui cea mare a fost că România urma să devină un teritoriu ocupat. Ocupația militară este poate lucrul cel mai groaznic care i se poate întâmpla unei societăți. Pentru a evita acest lucru, el a fost extrem de decis să facă acest act, care știa că va fi ulterior foarte mult disputat și discutat în istorie.

În orice caz, cu excepția românilor, inclusiv a Armatei Române, toți ceilalți au fost atât surprinși, cât și afectați în planificările lor postbelice. Altfel spus, a fost o mișcare pe o tablă de șah geopolitică în care pătrățelele pe care noi le aveam la dispoziție au fost aproape epuizate.

Regele a știut, la momentul respectiv, să joace nu doar partitura cea mai bună, ci și strategia cea mai câștigătoare, și asta a făcut ca România, până în 1947, să aibă un orizont de comportament politic oarecum diferențiat de al celorlalte state care au fost, mai apoi, eliberate manu militari sau au fost eliberate politic.

La mai puțin de o săptămână de la actul de la 23 august, Finlanda în nord și Bulgaria în sud au fost prinse în cleștele strategic și politic, și una a semnat un armistițiu necondiționat cu URSS, în care și-a cedat părți importante din teritoriul național și a obținut, mai apoi, în 19 septembrie, prin Convenția de Armistițiu, aceleași prevederi de despăgubiri și control asupra spațiului politic pe care le obținuse și România.

Iar Bulgaria – care nu fusese niciodată în război cu URSS – a fost eliberată în 9 septembrie, și până în februarie 1945 au murit peste 11.000 de membri ai fostelor elite. Din punctul acesta de vedere, România a avut o fereastră de oportunitate de 1-3 ani de zile, ca să își salveze ceea ce era de salvat.

– Obținuserăm mai curând amânarea unui deznodământ…

– Așa cum regele, ulterior, la senectute, a spus, era imposibil ca o piesă de asemenea anvergură pe tabla de șah să și determine partida. Or, în condițiile acestea, regelui, după 23 august, nu i-a rămas decât să joace două partituri pe care le-a executat în formula în care abia de-aici încolo istoria o va reflecta, spun eu, suficient de nuanțat.

Prima partitură a fost cea constituțională. Regele n-a dat o lovitură de stat în termenii neconstituționalității, decât în măsura în care regimul dictatorial al lui Ion Antonescu a fost îndepărtat. Șeful statului i-a spus conducătorului statului să renunțe.

Or, schimbarea de guvern pe care regele a făcut-o în calitatea sa de cap al statului, respectiv de șef al Armatei, n-a fost altceva decât să pună în ecuație – cu împingerea discursului politic la maximum, el anunțând pe 23 august seara târziu, după ce luase măsurile pe care le luase, că România urma să semneze armistițiul instantaneu. S-a văzut că semnarea armistițiului a mai durat vreo 20 de zile.

Din punctul acesta de vedere, el i-a prins pe nepregătite pe ceilalți și și-a jucat partitura constituțională atât de bine, încât, în cele din urmă, la mai puțin de o săptămână de la momentul în care armatele sovietice au intrat în București, ajunseseră înaintea lor două detașamente pe care Maniu le aștepta dintr-o brigadă sud-est europeană a OSS-ului din Turcia (Office of Strategic Services, precursorul CIA – n.r.). Ei ajunseseră înaintea sovieticilor la București pentru a-i salva pe piloții americani, dar au rămas aici.

Așadar, când sovieticii au ajuns la București, au găsit un stat care, prin decretul regal adoptat în 31 august și publicat în 2 septembrie, revenea la Constituția din 1923, cu anumite limitări, date de perioada de tranziție, până la organizarea unor alegeri care să determine legitim Guvernul care va urma să exercite puterea.

Ca atare, până la semnarea armistițiului din 12-13 septembrie, regele reușise împreună cu oamenii politici și cu, haideți să spunem, statul român, atât cât rămăsese el funcțional la data respectivă, să adopte acele măsuri care să permită supraviețuirea României.

Acuma, există efecte negative. În mod absolut au existat și efecte negative ale acestui act, care se leagă de reacția inițială a armatei germane. Mișcarea României a făcut să cadă în mai puțin de o lună de zile tot frontul balcanic.

„România este singurul caz de stat din centrul și estul Europei care s-a eliberat fără să fi fost negociată anterior militar sau politic o ieșire controlată de marii Aliați.”

Virgiliu Țârău, istoric

– Dar prizonierii luați de ruși după 23 august? Și e una din controversele care îl privesc pe rege și actul de la 23 august… 

– E o altă consecință negativă. În mod formal, anunțul regelui din 23 august a fost urmat de o depunere a armelor de către Armata Română.

Firește că, în mod inconcluziv și fără ordine de la Moscova și fără o înțelegere politică prealabilă, era o declarație unilaterală a României în plin război. Nu era și o declarație a Alianței că acceptă acest lucru. Or, până la momentul în care acest lucru să se întâmple, starea de război dintre beligeranți continua să existe.

Din punct de vedere al dreptului războiului, oamenii care se aflau pe linia frontului în mod firesc au fost făcuți prizonieri de război.

– Se vorbește despre câteva zeci de mii de oameni…

– După părerea mea, este una din dezbaterile cu miză mică. Și știți de ce? Povestea prizonierilor de război este relativ bine documentată. Însă, în jargonul nostru istoric, e vorba de o poveste cu cifre mari.

Atunci când există astfel de cifre, ceva nu este încă orânduit în înțelegerea acelui trecut. Cifrele mari, din punctul acesta de vedere, nu ne spun multe lucruri. Pentru că numărul militarilor români care au fost implicați mai apoi în lupta pentru frontul de Vest este cam același, dacă nu chiar mai mare decât al celor care au fost implicați și erau în funcțiune la 23 august 1944.

Știind că n-au mai existat campanii masive de recrutare – fiind și foarte greu cu mișcarea frontului – este cât se poate de evident că perioada de intermezzo în care au fost prizonieri de război a fost transformată, astfel încât să nu avem statistici. Nu avem încă cifrele care să ne demonstreze statutul pe care îl aveau aceste persoane.

Probabil că istoricii militari vor trebui să facă un efort suplimentar și să vadă ordinea de bătaie a armatelor române după 23 august, ca să putem înțelege câți din cei care au fost inițial luați prizonieri de război au și rămas ca atare. Să nu uităm că, odată ce linia frontului se mișcă, există asemenea mutații teribile, în raport cu societatea, cu combatanții.

Numărul de prizonieri de război din Polonia sau al efectelor produse în Cehoslovacia sau în Ungaria, Bulgaria a fost groaznic în raport cu cel din România. Este un capitol care, după părerea mea, este insuficient cercetat la nivelul cifrelor. Și se preferă cifrele mari.

– De când începuseră negocierile pentru schimbarea taberei?

– Cam de prin 1942. Toate statele europene, într-o formă sau alta, au început să schițeze proiecții, planurile B, C și D, dacă pot spune așa. Un război este întotdeauna ceva ce duce la restructurarea ordinii mondiale. Mai ales dacă este de anvergura asta.

România a acționat pe canale oficiale, informale și neoficiale, prin toate resursele pe care le-a avut, pentru a-și asigura la sfârșitul războiului o soartă favorabilă. Una din marile mize ale unui război modern era să câștige pacea, nu să câștige războiul.

România a derulat tratative nenumărate în mai multe capitale europene, dar și la Ankara. Marea problemă a acestor tratative era că părțile angajate în discuții nu au avut niciodată un mandat să negocieze.

A existat și precedentul italian, care a fost văzut de toată lumea. Acolo, lovitura de stat a fost una de succes, dar foarte limitat, fiindcă statul italian a supraviețuit și într-o formă fascistă, și până la urmă intervenția de comando a lui Otto Skorzeny și a trupei sale de asalt care l-a eliberat pe Mussolini nu a făcut altceva decât să perpetueze un stat italian fascist.

Asta era una dintre temerile românilor: că statul lor va fi destructurat, ca urmare a operațiunilor militare. Din toate scenariile pe care le-au făcut cei de la Ministerul de Externe, cei de la Ministerul Apărării, știm că foarte mulți generali au fost implicați în complot, care au gândit rațional în momentul în care Antonescu a încetat să mai fie rațional.

Cu toate acestea, Antonescu a lăsat țării posibilitatea de a-și negocia alternativele în cazul în care România ar fi mers în altă parte, de-asta nu sunt nici extrem de dur în raport cu judecata istorică a mareșalului. Are multe alte vinovății, cu mult mai grave.

Dar aici, în anii 1943-1944, a existat o înțelegere a sa tacită și este cât se poate de clar că s-a știut că se poartă negocieri. Niciuna din aceste negocieri n-a dus însă nicăieri și nu este doar cazul României.

De ce? Pentru că, pentru întâia dată, statele care urmau să câștige victoria și era evident deja în 1944 cine vor fi acelea, au stabilit o grilă de valori și principii de la care nu doreau să se abată. Cei trei mari stabiliseră niște rigori prin Carta Atlanticului, prin Declarația Națiunilor Unite și, mai apoi, prin Înțelegerile Trilaterale de la Teheran. Unul dintre aceste mecanisme a fost și capitularea necondiționată.

Ca o consecință a acestei capitulări, era ocuparea militară. Or, care era soluția României? Era aceea de a evita nu capitularea necondiționată, n-aveam cum să punem condiții. Dar puteam evita ocupația militară.

Din acest punct de vedere, România este probabil singurul stat pentru care, datorită actului de la 23 august 1944 și cooperării dintre multiplele facțiuni ale unui stat, au existat alternative care și-au dovedit funcționalitatea de îndată ce actul de la 23 august s-a întâmplat.

Țara și-a urmat conducătorul, adică pe cel considerat legitim.

„Asta era una dintre temerile românilor: că statul lor va fi destructurat, ca urmare a operațiunilor militare. Din toate scenariile pe care le-au făcut cei de la Ministerul de Externe, cei de la Ministerul Apărării, știm că foarte mulți generali au fost implicați în complot, care au gândit rațional în momentul în care Antonescu a încetat să mai fie rațional.”

Virgiliu Țârău, istoric

– Regalitatea e asociată mai ales cu prestigiul internațional. Ne imaginăm un fel de rețea de șefi de state înrudiți între ei, care puteau discuta soarta națiunilor. Care era locul României în acest țesut? 

– Ceva se schimbase în rețeaua aceasta de influențe și de, hai să spunem, nexus-uri de putere, care era reprezentată prin casele monarhice și de legăturile monarhice. Ce s-a schimbat a fost Primul Război Mondial, când nepoții reginei Victoria și strănepoții ei au fost incapabili să găsească o formulă de acomodare, deși și-au păstrat titlul de veri între ei. Rețeaua monarhică era ultima ratio a înțelegerii dintre state.

Era înțelepciunea întrupată atât în modernitate, cât și în tradiție. Or, Primul Război Mondial a dat o lovitură teribilă, extraordinar de dură, ideii de monarhie. Din acest punct de vedere s-a produs treptat o afectare a auspiciilor funcționale ale acestor legături dinastice.

Regele Mihai, în acest context, n-a avut foarte mari șanse de a negocia cu cineva într-o formă sau alta, pentru că, în estul Europei, regele Bulgariei era într-o situație de cvasi-captivitate, regele Iugoslaviei era la Londra, minor, regele Greciei era plecat de multă vreme.

Alte case monarhice nu mai existau. Singura pe care s-ar fi putut baza în Europa acelei vremi era casa monarhică britanică, dar noi eram în război cu Anglia. La momentul despre care noi discutăm, iar asta a fost o situație comună tuturor monarhiilor, ele aveau o problemă foarte mare nu de legitimitate, ci de funcționalitate a puterii lor.

– Se erodaseră public sau doar din punct de vedere politic? 

– Nu se erodaseră public. E o problemă care foarte simplu explicată ar suna așa: modernizarea statului – birocratizarea lui, legiferarea, apariția cohortelor de specialiști care să rezolve diversele sarcini ale unui stat modern – a transferat mare parte din poverile executive ale monarhilor înspre stat, înspre partide politice, guverne, parlamente și alte organisme funcționale.

Regii au continuat să fie situați undeva în vârful sistemului politic, dar au fost văzuți în termeni extrem de… constituționali, ca fiind ultima rațiune a existenței statului. Ei erau declarația de perpetuare a unei statalități, erau deținătorii legitimi ai speranțelor și destinelor unei națiuni. Dar, în același timp, națiunea se autoadministra prin reprezentanții săi legali.

Această realitate s-a petrecut pretutindeni, iar în România – poate chiar mai puțin decât în alte părți. România e singurul loc în care comuniștii n-au făcut un referendum pentru abolirea monarhiei. L-au instrumentat în Italia, în Iugoslavia, în Bulgaria. În România, nici măcar nu le-a trecut prin cap să facă un referendum, pentru că popularitatea monarhiei era relativ mare.

– De ce? Există acest discurs agreat ca fiind de bonton, cum că viața românilor era mult mai bună în perioada moharhiei. Este adevărat? 

– Nu cred că trebuie să mergem în zona bunăstării. E o matrice culturală. Într-o formă sau alta, România a interpretat în cazul monarhiei și a relației sale cu monarhia, cu principele străin, un proces de acomodare culturală care n-a fost foarte simplu nici pentru Carol I și cu atât mai puțin pentru poporul român.

A fost un proces care, ținând cam 80 de ani, a dus în cele din urmă la îngemănarea celor două. E vorba de trei sau patru generații, care contribuie în mod explicit la consolidarea acestei relații. Nu vorbesc de generațiile monarhilor, deși și ei sunt tot patru.

În timpul acesta, România a dobândit ceva ce nu părea a fi un deziderat politic de îndeplinit. A devenit mai întâi unificată după momentul Cuza, apoi a obținut neatârnarea la 1877-1878, pe calea unui război, și-a negociat pacea, iar rolul lui Carol I a fost foarte important.

România a obținut datele cele mai favorabile din punct de vedere strategic. Apoi, România a devenit regat. În timp, s-a consolidat relația dintre rege și poporul român pe foarte multe căi culturale.

În timpul Primului Război Mondial, familia regală a fost omniprezentă, atunci când România aproape că nu mai exista ca stat și fusese redusă la tăcere. Regele și regina erau văzuți ca ultimii stâlpi ai existenței acestui stat.

Politicile culturale, educaționale, sanitare – care au dus la consolidarea unui stat modern – în cele din urmă au transformat România, iar asta s-a legat explicit de această relație pe care monarhia a avut-o cu poporul român.

– Ce le-au reproșat ulterior comuniștii a fost că ar fi amânat modernizarea statului…

– O, nu, comuniștii, să vedeți cum au făcut, totuși, un referendum metaforic, dacă îl pot numi așa, după ce l-au obligat să abdice pe regele Mihai.

Au început prin a da o lovitură de stat și în ziare, o metodă pe care o cunoșteau bine, și au transformat istoria, căci la comuniști trecutul era imprevizibil. Au încercat să ducă în neant toate legăturile dintre monarhie și poporul român.

Ce au făcut? E vorba de declararea datei independenței României. Noi, în manualele de istorie, încă mai avem statuat că declararea independenței țării a fost răspunsul la o interpelare parlamentară făcută de ministrul de Externe.

De ce? Evacuarea datelor simbolice din istorie e o cale prin care poți să controlezi legăturile de genul acesta. Ele se petrec generațional. E cât se poate de evident că pentru cineva care a trăit 10 mai în toată tinerețea și maturitatea sa era greu să mai creadă ceea ce i s-a spus după 1948.

Miza erau cei care se vor naște după. Data de 10 mai era foarte periculoasă, fiindcă ea semnifica legătura între monarhie și popor. Avea o triplă semnificație: era momentul venirii principelui străin, momentul obținerii independenței și momentul declarării regatului. Ea fusese de atunci și până în 1948 celebrată ca atare, ca zi națională. Ăsta e unul din miturile fundaționale ale națiunii moderne.

Ce au făcut ei a fost să dea o lovitură de stat simbolică, făcând un referendum pe care l-au numărat doar ei, și astfel data de 10 mai nu mai exista. Metaforic, ei au administrat acest referendum poporului român.

Trebuie să păstrăm proporțiile: ce s-a întâmplat în congresul de la Philadelphia, ce înseamnă declarația de independență a SUA, ce înseamnă declarația de independență a României, care e contrasemnată de rege? O replică dată în timpul unei interpelări la adresa miniștrilor în Cameră? Și spun asta prețuindu-l pe Kogălniceanu cu asupra de măsură, o spune istoricul din mine. Dar nu este corect.

Acest tip de relație în timp a consolidat, pe de o parte, legătura dintre români și casa monarhică, care de foarte multe ori a fost afectată de scandaluri de presă, de scandaluri de corupție, de inițiative republicane, de contestări ideologice.

„România e singurul loc în care comuniștii n-au făcut un referendum pentru abolirea monarhiei. L-au instrumentat în Italia, în Iugoslavia, în Bulgaria. În România, nici măcar nu le-a trecut prin cap să facă un referendum, pentru că popularitatea monarhiei era relativ mare.”

Virgiliu Țârău, istoric

– Deci se discuta pe marginea regalității?

– Era o Românie vie. O Românie extrem de vie, cu toate alternativele puse pe masă, care avea și multe scăderi și foarte multe inabilități și extrem de multă violență. Dar, cu toate acestea, s-a consolidat.

România nu a fost pregătită de fiecare dată pentru sarcina istorică ce i-a apărut în cale. Dar, până la urmă, monarhia era ultima cazemată de existență a statului.

Momentul 23 august demonstrează legătura între români și rege. Asta face și ca Stalin să îi sfătuiască, de câte ori are ocazia, pe comuniștii români, și astăzi știm asta, să nu atace în niciun fel persoana regelui. La noi n-au existat campanii de presă și ideologice împotriva monarhiei.

– Cum să ne uităm la documentele prezentate de unii istorici, cum e și Ioan Scurtu, care imprimă o doză de scepticism cu privire la declarațiile regelui privind momentul abdicării sau relația cu reprezentanții puterii sovietice?

– E o poveste foarte complicată. Documentele în istorie sunt surse. Ele se cer citite și criticate. Trebuie să fie interpretate – de la cel care le elaborează, forma în care le redactează, forma în care sunt prezervate – și trebuie suprapuse peste alte documente. Dacă ne ducem la momentul abdicării, există o dispută, haideți să îi spunem așa, și inclusiv dumneavoastră ați participat la ea și ați așezat lucrurile într-o ordine firească, aș spune eu.

Anul 1947 a fost unul dificil pentru România. Regele s-a văzut părăsit de absolut orice șansă de dincolo. A văzut cum se năruie un întreg sistem politic democratic, care fusese cât de cât consolidat după 1944.

Partidele istorice au fost feliate precum salamul. Au fost împrocesuați liderii țărăniști. Au fost arestați pe baza unor ordine din 11 februarie și din 25-27 iulie probabil 4.000, 10.000 de oameni. Toți aceștia fuseseră arestați fără a se respecta procedurile legale. Statul comunist funcționa deja dincolo de limitele Constituției și de limitele legale.

Dacă ne uităm la rapoartele pe care le-au făcut ambasadorii occidentali, reprezentanții legațiilor occidentale din România observă o chestiune groaznică. Dincolo de efectele secetei care se povestesc, sunt efectele teribile după un scenariu de comunism de război specific lui Lenin: prima grijă a Guvernului în ianuarie 1947 a fost aceea de a-i face pe toți muncitorii milionari. Au dat decrete prin care au mărit salariile.

Prin asta a explodat inflația. În următoarele patru luni de zile, lucrurile au evoluat într-o zonă în care era imposibil să mai supraviețuiești.

Constantin Sănătescu povestește la un moment dat că, deși i-au mărit solda lui de general și fost prim-ministru până într-un orizont pe care nu și-l putuse imagina, mai putea să cumpere cu ea, în iunie 1947, 65 de ouă. Și ne aflăm înainte de momentul august, când s-a produs stabilizarea prin care societatea românească, vechile elite, clasa de mijloc au fost pauperizate.

Pe urmă avem o reformă în sistemul de proprietate și de producție, fiindcă vine legea oficiilor industriale, vin cotele obligatorii în agricultură, asezonate cu niște pedepse de 5-12 ani de închisoare pentru cei care nu le predau, legea pentru circulația bunurilor agricole, toate aceste decrete succesive, care puneau sub semnul întrebării existența statului. Or, acest stat, la momentul respectiv, se mai întemeia pe o singură persoană.

Trebuie să înțelegem statutul pe care l-a avut regele, mai mult decât să înțelegem documentele. Ele, în varii forme, ne spun un lucru foarte simplu: comuniștii i-au solicitat să abdice și l-au presat să abdice.

Acuma, variantele de răspuns la această întrebare sunt de trei feluri, după mine, dacă le-am sistematiza: una, că regele a acceptat fiind pus sub presiune să abdice, a doua, că a acceptat într-o scenă dramatică, aceea cu pistolul și cu amenințarea uciderii unor studenți, și o a treia, că și-ar fi negociat într-o formă sau alta plecarea. Asta e o variantă mai nouă. Aceasta e dată de un proces-verbal, care e de fapt un document întocmit de către Emil Bodnăraș, pe baza unei relatări a lui Petru Groza. Se recunoaște stilul.

E o poveste în care există două părți. Audiatur et altera pars este o regulă fundamentală. E clar că nu avem și alte indicii despre ce s-a discutat acolo. Ce trebuie să înțelegem este însă următorul lucru. Că regele Mihai este ultimul cap încoronat din estul Europei care este îndepărtat de la putere și este îndepărtat într-o manieră politică. Eu cred că suntem abia la începutul procesului de decantare a semnificațiilor. Până la urmă, documentele nu vor fi mai multe.

Faptul că ne tensionăm în jurul unei dezbateri de această natură și că le proliferăm social în termenii valorizării lor, ideologizării lor, cred că e un subiect absolut natural. Istoricește vorbind, lucrurile stau așa cum le-am descris eu. Foarte lacunar, dar încercăm să le sistematizăm.

Vreau să vă spun că regele i-a luat din nou pe nepregătite pe comuniștii de la București când s-a întors de la nunta viitoarei regine Elisabeta a II-a, la care participase în Anglia.

Rolul reginei-mame a fost mare. Ea a funcționat ca un sfătuitor și un extrem de bun temporizator al unor inițiative entuziaste ale tânărului monarh. Regele a avut parte de un corp de consilieri relativ bun, până la un moment dat, când o parte din aceștia au fost prinși de comploturile pe care comuniștii le-au țesut, fie pentru a-i reprima, fie pentru a-i aduce de partea lor. Regele era izolat.

– De ce a rămas regele atât de singur, chiar și după plecare? 

– Povestea exilului regelui este și mai complicată. Exilul românesc este format din multiple exiluri, în state diferite. În spațiul exilului s-au transferat și dezbaterile din spațiul românesc. A fost o incapacitate de agregare a entităților care să contribuie în mod nemijlocit la o acțiune concertată.

Regele și-a declarat disponibilitatea, a fost acolo. Încă ne lipsește o monografie pe partea aceasta. Ea va trebui să vină. Există mai multe surse memorialistice foarte interesante, dar probabil că istoricii vor trebui, în următorii ani, să lămurească și alte lucruri din perspectiva destinului de om singur al regelui. Ca să spun doar atât: în 1948, monarhul este primit în SUA, dar nu la cel mai înalt nivel.

Cel care i-a făcut legătura și care l-a primit era cel pe care regele îl primise, la rândul său, ca șef al delegației americane OSS din 1944, Frank Wisner, devenit șef operativ al CIA. Marea problemă era că războiul rece, tensionarea relațiilor internaționale, pericolul declanșării unui conflict Est-Vest erau cu mult mai copleșitoare decât soarta tristă a tânărului monarh. Toată lumea constata că a avut o soartă tristă.

El a încercat de-a lungul exilului său să îl adune atât cât a putut, dar aici intervin multipli factori și variabile. Dau un exemplu: la noi, la CNSAS, lucrurile sunt tratate până la începutul anilor ’50 în dosarul său și revin în anii ’70.

– E un gol de aproape 20 de ani?

– Da, dar e ceva natural. Regele a încercat să își refacă viața. A trăit. A rămas aproape, dar e perioada aceea pe care el o evocă, când devine pilot de încercări, își caută un serviciu, își construiește o familie.

Regele a continuat să-și joace rolul lui, dar, în măsura în care exilul românesc era gripat de atât de multe clivaje, era extrem de greu. Undeva, la începutul anilor ’80, a revenit în scenă prin refacerea Consiliului Național Român, dar și atunci foarte problematic.

Va urma să scriem această poveste, pe baza explorării arhivelor altora, pentru că ale noastre ne spun relativ puțin despre acest lucru.

– Mai există vreo legătură afectivă între români și rege? Dincolo de emoția și compasiunea pe care le provoacă moartea sa…

– După opinia mea, da, există o legătură teribilă. Regele a dat măsura regalității și nobleței sale prin tot ceea ce a făcut după 1990. În gesturile sale simbolice sau de orice altă natură, regele a rămas rege. Este cât se poate de evident că între națiunea română și rege s-a născut o nouă legătură, de această dată mai simbolică, nu știu în ce măsură legată de ideea monarhică, cât de întruparea ei în persoana regelui Mihai.

Nu e vorba de speranță, ci de refacerea unei țesături culturale care a existat. În matricea culturală a acestui neam, ideea monarhului înțelept, iertător, care e un reazăm la fruntarii atunci când ne este greu, a rezistat. Această latură a fost instrumentalizată și în vremea comuniștilor, firește, fără regi, dar toți voievozii noștri erau astfel.

Regele a revenit și a fost bun și a fost înțelept.

„Marea problemă era că războiul rece, tensionarea relațiilor internaționale, pericolul declanșării unui conflict Est-Vest erau cu mult mai copleșitoare decât soarta tristă a tânărului monarh. Toată lumea constata că a avut o soartă tristă.”

Virgiliu Țârău, istoric