Gunoaiele de pe acoperișul României

Toamna, în Apuseni, riști să rămâi fără baterie la telefon: fiecare instantaneu vine la pachet cu un torent de interjecții. Ochiul lăcrimează ușor, inima tresare, iar mintea procesează și livrează aceeași concluzie: Doamne, că frumoasă țară mai avem!

Însă înainte de a începe să fredonezi un cântecel patriotic, te trage de mânecă o realitate odioasă. Sunt gunoaie peste tot, unele chiar sub semnele care interzic explicit depozitarea lor.

Situația nu e singulară. În toți munții României, localnicii, turiștii, iubitorii de mici și de mari evadări din cotidian realizează în mod barbar comuniunea cu natura.

Am parcurs un drum de 60 de kilometri, de la Cluj-Napoca la Măguri, un sat izolat din Munții Gilăului. I se spune și acoperișul României, pentru că e așezarea locuită tot anul care se află la cea mai mare altitudine: circa 1.300 de metri.

Dacă e așa, atunci suntem în gunoi până peste cap. La ieșirea din sat, pe drumul către cătunul Dobrușului, te așteaptă o perspectivă dezolantă.

Priviți imaginea din stânga. Oftați în voie! Acum mutați-vă privirea pe cadrul din dreapta.

În râurile de munte ajung lucruri care nu mai sunt trebuincioase omului. PET-urile își urmează destinul pe cursurile impetuoase de apă. Unele rămân agățate în vegetația de la mal, altele se adună la barajul Tarnița.

În inima sălbăticiei, regele pădurii este „ursulețul” de Neumarkt, plasticul acela verde care înmagazinează bere ieftină. Știți reclama.

După ce mergi 10 kilometri pe un drum forestier pavoazat cu mii de ursuleți verzi, știi exact ce gust are gustul puternic și amărui.

La „groapa de gunoi” de la ieșirea din satul Măguri, am fost opriți de un echipaj de poliție într-un Nissan Pathfinder. Cei doi agenți erau îngrijorați că ne abătuserăm de la calea cea bună. Aveau și un aer ușor conspirativ, de oameni plecați într-o misiune.

„Să nu mergeți mai departe, că e prost drumul. Cu mașina asta nu o să avansați prea mult”, a sunat recomandarea oficială.

Ne-au prins cu garda jos. Le-am spus că ne-am propus să mai rămânem, că peisajul este de o frumusețe răpitoare. Gunoaie printre cioturi.

Chiar, ce e cu toată mizeria asta aici? „Nu știm noi cine ar trebui să-l ridice, primăria e cu contractele astea”, au încheiat discuția oamenii legii, înainte de a demara în trombă pentru a reduce activitatea infracțională din zonă.

După 10 minute de contemplat gunoaiele, la 400 de metri depărtare, am zărit un om care venea agale spre sat. Avea o prelungire nefirească a mâinii drepte. Era o drujbă. Când ne-a văzut, a rupt-o la fugă, tulburând serios câinii de la primul rând de case.

Mai târziu, o femeie s-a oprit la marginea drumului care șerpuia printre gunoaie, privind îngândurată în vale. Cu o mână drept pavăză și cu un telefon mobil în cealaltă, semăna cu Vitoria Lipan.

Suspicioasă peste măsură, ne-a expediat scurt: „Cine aruncă gunoiu’? Ominii, cine? Care omini? Ominii răi”. Și a plecat în grabă.

Aveam să înțelegem rolul ei în poveste puțin mai târziu, când s-au întors agenții de poliție.

– Ați stat în același loc de atunci?

– Ne-am mai dezmorțit și noi pe aici. V-am spus doar că ne place mult peisajul.

– N-ați văzut un omuleț cu o drujbă?

Aflând că au o întârziere de jumătate de oră față de silueta cu drujbă, cei doi au căzut pe gânduri. Cu o mină aferată, și-au retrasat planul de capturare a fugarului. Au decis să se îndrepte spre Crucea Iancului, să-l ia prin surprindere.

Ne-au lăsat singuri printre gunoaie. (Despre problemele moților cu autoritățile, legate de exploatarea lemnului, și despre tensiunile din zonă, puteți citi aici un material edificator.)

Un localnic ne-a povestit că situația e neschimbată de ani buni. Și că au existat inclusiv acțiuni sociale cu copiii sătenilor.

„Au încercat să-i sensibilizeze pe adulți, dar nu le-a prea ieșit. Pe aici n-a trecut niciodată o mașină de adunat gunoaie. Acolo o să rămână, peste iarnă, nu există nici un dubiu. Eu le strâng și le dau foc. E păcat că frumusețea acestei zone e umbrită de mormanele de gunoaie aflate la toate ieșirile.”

Am decis să ignorăm sfatul polițiștilor și să o luăm spre vale, pe drumul care duce în cătunul Dobrușul. Am ajuns la intrarea într-o pădure, în fața unei tăblițe pe care scria: Pădurea comunei Albac, Pădurea Izvor de Sănătate, Interzis recoltarea de fructe de pădure și ciuperci fără acordul proprietarului.

Peste Interzis era tras un strat gros de smoală. Chiar așa? Nu era codrul frate cu românul?

După 200 de metri am dat de barăcile din lemn și nailon pe care culegătorii de opintici și gălbiori le-au părăsit la începutul lui octombrie. Vreo 80 de familii.

Cel mai probabil, marfa lor a ajuns în Italia, după triajul făcut de firmele intermediare, iar acolo a fost vândută cu vreo 15 euro kilogramul.

Gunoaiele au rămas pe loc.

La marginea pădurii, în pădure, în tabără, peste tot. Adidași rupți – toate mărimile, pachete goale de țigări – toate mărcile, ambalaje de scutece și tampoane – toate… lăsate în urma lor.

Am oprit la una dintre puținele case din cătunul Dobruș. În curte se lucra de zor la un gater. Un bărbat trecut de 65 de ani, cu pălărie verde de pădurar, ne-a întâmpinat ezitant.

Ne-a spus că oamenii o să strângă gunoiul din tabără. Care oameni, când? Bărbatul a ridicat din umeri. Prima zăpadă le va acoperi.

Petru Prigoană, primarul comunei Măguri-Răcătău (din care face parte satul Măguri), ne asigură că se salubrizează din greu de vreo două săptămâni și că s-a găsit soluția pentru ieșirea din cercul vicios.

Pe scurt, oamenii au fost faultați de firma de salubrizare, a cărei activitate a fost obstrucționată de faptul că în județul Cluj nu există o groapă de gunoi omologată.

Toată lumea caută vinovații în altă parte.

În 2009, pe fonduri europene, lua ființă societatea SC Quatro ECO Salub SRL, având ca acționari primăriile din Florești, Gilău, Căpușu Mare și Măguri-Răcătău.

Firma urma să se ocupe cu „precolectarea, colectarea și transportul deșeurilor municipale, ale deșeurilor toxice periculoase din deșeurile menajere”.

Acționarii sunt tocmai comunele în care am întâlnit gunoaie la tot pasul. Între timp, SC Quatro ECO Salub SRL a ajuns în pragul colapsului.

Primarul Prigoană explică mecanismul:

„Sper să rezolvăm de tot situația. În ultimele zile am adunat 7-8 metri cubi de PET-uri. Indirect, Consiliul Județean ne-a pus piedică. Societatea de salubrizare n-a avut unde să ducă gunoaiele, oamenii au deveni reticenți și n-au mai plătit abonamentul.

Gunoaiele au crescut, societatea a ajuns în pragul falimentului. N-am avut ce face. Pe oameni îi înțeleg, într-un fel. Unde era să depoziteze gunoaiele? Le-au aruncat unde au putut.

Cum să nu ai tu, capitală a Transilvaniei, o groapă de gunoi omologată? Au fost zile grele, iar pentru Consiliul Județean a fost o palmă usturătoare. Sper să reușim să rupem acest lanț vicios. Nici mie nu-mi place verdele de PET-uri”.

Să recapitulăm.