Gimnastica pe Golgotă

Gimnastica românească e într-un declin vizibil. Specialiștii spun că vom avea emoții pentru calificarea cu echipa la Jocurile Olimpice de la Tokyo (2020). Și că, în final, nu vom ajunge acolo.

Am retrăi astfel coșmarul din 2016, când am ratat prezența la Rio. Un nou eșec ne-ar obișnui cu ideea că nu mai facem parte din elita acestui sport. Și cam atât.

Baza de selecție e cvasi-inexistentă, cluburile care ar trebui să alimenteze loturile naționale abia supraviețuiesc, iar antrenorii pleacă pe capete să lucreze în Vest. Despre strategii naționale n-are rost să vorbim.

Avem însă și motive de optimism. La recentul Campionat European de la Glasgow, desfășurat în luna august, Denisa Golgotă (16 ani) și-a trecut în palmares primele ei medalii la o competiție de senioare: argint la sol și bronz la sărituri.

Asta deși revenise la antrenamente abia în martie, după o accidentare care o ținuse departe de sală aproape 7 luni. În acel interval, spune mama ei, Denisa a primit doar un sfert din indemnizația lunară de 1.500 de lei cu care Ministerul Sportului îi susține pe sportivii de top.

Povestea Denisei e cea a majorității talentelor din România. Succesul lor e mai degrabă rodul unei conjuncturi fericite decât al unui program bine gândit.

În cazul ei, au contribuit insistența părinților de a cheltui sume uriașe pentru a-i asigura confortul departe de casă, dar și întâlnirea cu un antrenor, Cristian Enoiu, care a văzut în fetița din Alimpești (Gorj) o viitoare stea a gimnasticii.

Visul de a deveni gimnastă a fost mai întâi al mamei sale, Mioara, care a copilărit cu fascinația pentru Nadia. În 1976 avea trei ani, erau trei frați, iar părinții nu-și permiteau s-o dea la sport.

Când s-a născut Denisa, Mioara știa deja că o va trimite la gimnastică.

La 5 ani, fetița și-a rupt mâna. Drumul până la Deva s-a amânat. Trei ani mai târziu, în 2010, învățătoarea i-a acordat calificativul „insuficient” la ora de educație fizică și sport.

Mama s-a înfuriat. Soții Golgotă s-au urcat cu Denisa în mașină și au bătut cei 178 de kilometri până la Deva, pentru preselecția de la Colegiul Național Sportiv Cetate.

Gorjeanca a trecut probele și s-a întors în toamnă. Împlinise 8 ani, începea clasa a doua și urma să locuiască la internat, departe de părinți. După șase săptămâni, i-a chemat plângând: „Nu mai vreau să rămân aici”.

Părinții au decis imediat să o retragă. Îi făcuseră bagajele, când antrenorul Cristian Enoiu i-a luat deoparte.

„Mergem în sală și Denisa vă arată ce poate face. Gândiți-vă apoi că, după șase săptămâni, reușește să facă lucruri inaccesibile pentru fetițe din grupa ei care sunt aici de 4 ani. Apoi discutăm din nou”.

I-a băgat în sală și a rugat-o pe Denisa să execute câteva elemente. La final, s-a întors spre soții Golgotă: „Cum să retrageți copilul acesta?”

Așa i-a convins s-o lase pe Denisa. Au făcut un „compromis”: ei urmau să meargă la Deva cel puțin din două în două săptămâni, s-o ia vinerea acasă și s-o readucă duminică seara. Sau să-și petreacă weekend-ul în Ardeal, împreună.

Timp de aproape trei ani, înțelegerea a fost respectată. Cu un efort financiar uriaș din partea familiei Golgotă, care plătea și cazarea la cămin. Mai târziu, Denisa a primit o bursă care-i acoperea aceste cheltuieli.

„Să știți că performanța se face greu dacă n-ai posibilități să ții copilul.

Statul nu investește sau, mai bine zis, o face doar când sportivul ajunge la lotul național.

Dar, timp de şase, opt, poate chiar 9-10 ani, totul se face pe cheltuiala părinților. Noi poate că am investit mai puțin, pentru că am dus-o mai târziu.

Sunt fete care ajung la 4 ani la gimnastică, ea a făcut-o la 8 ani, dar a recuperat repede anii pierduți.

Întrebați de ce gimnastica românească nu mai e ce a fost? De ce nu mai avem performanțe în majoritatea sporturilor?

E simplu, din cauză că părinții n-au posibilități. Uite, eu stau mai mult la țară, la Alimpești. Sunt copii atât de talentați la țară, sănătoși, cu condiție fizică. Nu există bază de selecție, pentru că statul nu investește în acești copii.

Părinții nu-și permit s-o facă, iar în multe cazuri se pune doar problema supraviețuirii.

Noi ne-am permis să cheltuim sute de milioane pentru ca Denisa să poată face gimnastică de performanță. Cred că am trecut de 2 miliarde de lei vechi, în toți anii aceștia”, spune Mioara Golgotă.

Mama gimnastei speră ca echipa României să se califice la Jocurile Olimpice de la Tokyo. Știe însă că va fi foarte greu. De ceva timp, la lotul național nu mai există nici măcar coregraf.

„A fost cineva care s-a pensionat, apoi a preluat doamna Mărănducă (fostă antrenoare la lotul olimpic − n.r.). A plecat și ea, pentru că oricine își dorește un viitor mai bun pentru copiii lui.

La Europene, Denisa a avut aceeași coregrafie ca în urmă cu doi ani. E domnișoară acum, nu se mai potrivește.

Chiar dacă unii vorbesc de rău, eu am tot respectul pentru domnul Forminte, antrenorul de la lotul naţional. E un om deosebit, care chiar își dă interesul. Dar dacă nu ai de unde să faci selecție…

Are 7 sau 8 fete senioare și jumătate dintre ele sunt accidentate. De unde să faci echipă?

Și Denisa are probelemele ei. Sportul de performanță nu e pentru sănătate, rămâi cu sechele. Gimnastele nu mai cresc cât ar crește normal, rămân mai mici de statură și nu mai sunt atât de feminine.

Sunt multe dezavantaje, e foarte periculos, mai ales cu coloana, rămân cu dureri, cu probleme la articulații, e cel mai greu și complex sport. Satisfacții financiare? Statul le dă firimituri, domnule. E foarte puțin pentru munca pe care o fac aceste fetițe care n-au avut copilărie”, explică Mioara Golgotă.

Ea spune că primul antrenor al Denisei, Cristian Enoiu, ar fi trebuit promovat la lotul național odată cu eleva lui. „O să-i fiu recunoscătoare acestui om toată viața mea”.

Denisa a ajuns la lotul naţional la începutul lui 2015. Dar antrenorul Nicolae Forminte nu l-a căutat pe Cristian Enoiu, omul care o crescuse la Colegiul de la Deva. Să-i pună măcar o întrebare legată de ceea ce lucrase cu fata.

Și asta în condițiile în care sala olimpică e la câțiva metri de școală. Era o chestiune de orgolii, „iar orgoliile nu au nimic în comun cu inteligența”.

Pensionat după 40 de ani de muncă, Enoiu știe că în gimnastica românească a fost promovată mereu venerarea excesivă.

O spunea și Adrian Stan, antrenorul emigrat în anii ’90 care a scos gimnastica britanică din anonimat pentru a o duce printre națiunile de prim rang.

„Bellu mi-e prieten, dar e incorect să spui că el este artizanul atâtor și atâtor performanțe, un guru al gimnasticii românești. Aceste rezultate au fost produse de o grămadă de antrenori.

La un moment dat – am pierdut socoteala –, erau cel puțin 42 de antrenori care au produs în spatele lui Bellu.

Dar nouă, românilor, ne place chestia asta. Am fost și bine antrenați de pe vremea comuniștilor. Dar ar fi incorect să spun că Bellu și-a cultivat această imagine. Alții au făcut proiecția asta”, declara Adrian Stan.

Cristian Enoiu spune că toți marii antrenori români, de la Béla Károlyi la Octavian Bellu, au căutat să elimine concurența. Să rămână singuri pe soclu.

El a muncit aproape 38 de ani la Colegiul din Deva și acum are o pensie de 1.500 de lei. „Cât indemnizația Denisei”, se amuză. „Ca și cum încă am lucra împreună”.

A trăit multă vreme doar din salariul de profesor de sport, cu excepția unor perioade de câteva luni în care a lucrat ca antrenor de gimnastică în Iordania și Franța.

A crescut șase generații de mici gimnaste la clubul din Deva. O lua de la capăt de fiecare dată când cei de la lotul național veneau să-i ia elevele. El era unul dintre „pălmași” − rămânea, practic, fără obiectul muncii după fiecare ciclu. Iar să fie promovat la lotul olimpic nu s-a pus problema.

Nici condițiile de antrenament la club nu era prea grozave.

„Și chestia asta a contribuit mult la decăderea gimnasticii devene. Tot timpul se vorbea despre Centrul de gimnastică de aici, unde se antrena lotul, și toată lumea presupunea că și clubul − furnizorul de selecție, de altfel − beneficiază de aceleași condiții.

Dar asta a funcționat doar până a venit colectivul ăsta de antrenori, Bellu și Bitang. Până la ei aveam și noi acces la sala olimpică. Aveam un antrenament acolo pe aparate bune, era în regulă.

După aceea ni s-a interzis accesul, și ne pregăteam într-o săliță a clubului, pe care am improvizat-o ca o prelungire la baia comunală. Au săpat un tunel ca să avem elan de sărituri. Plus niște săli de clasă în școală, unde se putea face doar cu grupe de începători, la clasele I-II.

Deci astea erau condițiile acelea formidabile de care se vorbea. Și apoi devenise o regulă ca, întotdeauna când ceva nu ieșea bine, să se dea vina pe cluburi. Că nu se făcea treabă ca lumea acolo. Și nu era deloc adevărat”, povesteşte Enoiu.

Fostul profesor spune că, în cazul lui, sigur s-au adunat 6-7 ani de concediu fără plată în perioada în care a profesat. Își petrecea verile tot la club, cu două ședințe de pregătire zilnic.

„Semnai concediul, dar, practic, veneai și convocai copiii în pregătire. Dacă ești familist și ai și alte probleme, e mult prea solicitant să faci voluntariat de genul acesta.

De multe ori, era și o situație atât de penibilă. Făceai primul antrenament, copiii mergeau la masă, se odihneau, iar dacă stăteai la o distanță mai mare de sală, pur și simplu nu mai mergeai acasă, cumpărai un covrig − sau gaura de la covrig, în ultima fază de concediu, prin august, când se terminau banii −, apoi te așezai pe o saltea în sală și așteptai ora pentru al doilea antrenament. Un efort mult prea mare și inechitabil. Am făcut asta ani de zile”.

Când vorbește despre sistemul de învățământ și obligativitatea unei singure ore de sport, Enoiu zâmbește din nou. E sigur că aşa nu vor apărea campioni.

A făcut un calcul legat de densitatea motrice a tuturor orelor de sport pe care un elev le face într-un an: „Am pus tot în ecuație, zile libere, legale, toți sfinții din calendar”.

I-a dat că, într-un an, efortul efectiv al unui elev la orele de educație fizică și sport e inferior celui depus de un adolescent de la țară în două zile de coasă.

„Denisa a fost un copil de excepție, cu niște calități native pe care puțini le au. E liderul generației sale.

Nu cred că Larisa Iordache va mai putea reveni după accidentare. Și așa a făcut destul − dar ce spun, a făcut enorm pentru gimnastica noastră.

Va fi foarte greu să revenim în lumea bună a gimnasticii. Societatea s-a schimbat.

Ultima dată când am ieșit pe teren, să încerc să găsesc copii pe care să-i aduc să facă gimnastică la Deva, am ales zona Bradului, cu satele vecine.

Am văzut oameni excedați de grija zilei de mâine. Când te frământă doar ce pui pe masă, nu te va interesa sportul, arta sau cultura. Nici pe părinți și, din păcate, nici pe copiii lor”.