Renaționalizarea

Într-o carte de memorii care descrie măruntaiele comerțului socialist – Confesiunile unui cafegiu, de Gheorghe Florescu – am descoperit o interpretare neașteptată a momentului Decembrie 1989, văzut ca o trecere a puterii din tabăra naționalistă a Partidului în tabăra internaționalistă, care-şi pierduse influenţa la finele anilor '50, după reuşita lui Gheorghiu-Dej de a scoate trupele sovietice din țară.

Putem judeca din această perspectivă, a tensiunii dintre naţionalişti şi internaţionalişti (închidere-deschidere), tot ce s-a petrecut după 1990, inclusiv componența și programul de guvernare ale cabinetului Grindeanu.

Pentru că România e o alegere în buclă între corupți naționaliști și corupți internaționaliști.

Fiecare grupare are patrioţii şi trădătorii ei: una duce către o relativă autonomie, dar cuplată cu înapoiere, cealaltă ne aduce control din afară, care de regulă impune modernizare, însă lovește la rădăcina identității.

În fapt, singura noastră problemă este una etică. Cu lideri cât de cât cinstiți, am decola.

*

Dar să începem cu începutul.

După război, cu România tratată ca stat învins, sovieticii îşi instalează slugile la Bucureşti şi ne trimit elitele în pușcării.

Și totuși, și totuși: reuşim cumva să scăpăm de trupele de ocupație, supraviețuim exporturilor împovărătoare, ba chiar eliberăm toţi deţinuţii politic – urme ale unei lumi care avea rost.

Gheorghiu-Dej moare - probabil asasinat - din aceste pricini, dar Ceaușescu menține direcția și se apucă să reconstruiască orgoliul național.

În anii '70, Partidul își modifică politica de cadre și începe să recruteze, laolaltă cu Securitatea, șefi de promoție, valori intelectuale - lideri de grup care devin recunoscători şi fideli, astfel că educația se însănătoșește și corpul social e infuzat cu încredere.

Și totuși, și totuși: ce câștigăm în spirit pierdem în materie. Ceaușescu se încăpățânează cu marea industrie şi cu plata datoriei externe, iar în paralel, pentru compensare, creează mitologia independenței, dă undă verde protocronismului, îi naște pe Corneliu Vadim Tudor, pe Adrian Păunescu și pe Sergiu Nicolaescu.

Anii '80 devin astfel izvorul unei noi identităţi naționale, fabricată de propagandişti mai deştepţi decât am vrea să recunoaştem.

După 1990, anii '80 vor rămâne singura formă de regăsire colectivă, cu folclorul lor prelucrat, cu actorii demonstrativi, cu limbajul golit de viaţă, la fel ca hârtia indigo decolorată cu care ne înveleam caietele de şcoală.

Omul Nou există şi rulează până azi: nu e un comunist devotat (pentru că a mirosit primul oportunităţile capitaliste), ci e un naţionalist limitat şi patetic. Omul Nou vrea disciplină ca pe vremuri, dar îl ameninţă pe profesorul care-i dă nota corectă copilului său. El vrea o ţară ca afară, dar îi votează doar pe cei ce nu seamănă cu străinii.

Înapoi în buclă.

Puterea, în decembrie '89, e acaparată de o grupare internaţionalistă cu manetă la Moscova, pregătită să se răzbune pentru anii de marginalizare. Din fericire pentru noi, URSS se destramă la finele lui 1991. Apoi, Ion Iliescu simte cum corabia intră la apă şi recompune tabăra autohtonistă, pe care o conduce la victorie în alegerile din 1992.

Mandatul 1992-1996 e o actualizare a aceloraşi ani '80: devine premier conformistul Văcăroiu (lipsit de viziune, dar cunoscător al birocraţiei), la putere sunt cooptaţi naţionaliştii din PRM şi PUNR, cursul de schimb e menţinut artificial, iar privatizarea se face împărţind cupoane cu care noii proprietari nu vor şti ce să facă şi, drept urmare, le vor vinde ca la talcioc.

Și totuși, și totuși: aceștia sunt anii în care un om, Corneliu Coposu, ne arată că politica poate ieși din buclă și în România, că poți conduce un partid fără a fi corupt, naționalist sau internaționalist. Că poți fi credincios practicant într-un mediu unde religia e doar sursă de teme electorale, că nu e obligatoriu să apari des la televizor și nici să arăți într-un anume fel. Poate doar să nu mai ai nimic de dovedit și nimic de vânat.

Un om bun poate schimba lumea pe cont propriu, dar mai ales prin ucenicii săi: cu tot aerul său studiat-ridicol şi în ciuda sabotajului la care e supus, Emil Constantinescu reaşază România pe direcţia normalităţii.

Apoi, Iliescu se reinventează din nou, continuă ce începuse Constantinescu și se deschide către Vest. Însă, tot de dragul puterii (pentru că activismul e dincolo de ideologie), închide ochii la o nouă manifestare a anilor '80: nomenclatura care fură pentru că poate. Pentru că massele sunt undeva, departe, neputincioase.

Şi dacă Ion Iliescu e tatăl, Adrian Năstase e mama PSD-ului de azi: în partid nu există alte modele, cu excepţia lui Ceauşescu. Tatăl tatălui.

Pauză. Ajungem imediat și la Dragnea, urmașul lui Ceaușescu. Dar, înainte de asta, o reaşezare.

Pentru judecarea unei ţări, astăzi, mai adecvată decât binomul ideologic stânga-dreapta devine o evaluare identitară pe axa trecut-viitor. Ce viteză are acea ţară? Îşi asumă riscuri mari, accelerează către necunoscut? Sau e prudentă şi, în linii mari, tinde să menţină ceea ce ştie şi mai ales ceea ce este?

Atenţie, nu vorbim în termeni de bine şi de rău. Viitorul nu este neapărat ameninţător, aşa cum trecutul nu a fost nicidecum idilic. Şi invers, viitorul nu aduce obligatoriu progres, dar trecutul e posibil să merite a fi perpetuat.

Conservatorismul e întotdeauna o reacţie de încetinire, după cum îi spune şi numele. Eşti mulţumit cu ceea ce a fost şi ai prefera să aplici acelaşi concept încă o vreme. Sau te temi că avansezi prea tare şi că ai putea pierde controlul, deci o iei mai uşor sau te întorci la un reper de stabilitate.

Pentru un conservator, trecutul e sursă de inspiraţie şi, în cazul fericit, viitorul ar urma să-i semene.

(În contrapondere, elitele artistice, adică aceia care vor să intervină asupra viitorului, sunt preponderent liberale. Când eşti vrăjit de combinaţiile din mintea ta, îţi doreşti să modifici realitatea în concordanţă. Dar asta e şi o ispită care te poate înnebuni.)

Exemple: Trump a câştigat cu un discurs macho şi conservator, făcând apel la modelul identitar care a adus victoria Americii în al doilea război mondial. Mai aproape de noi, Marea Britanie, în splendida ei izolare, a avut în 2016 cea mai mare rată de dezvoltare din G7, ca şi cum Brexitul ar fi atras energie suplimentară dincolo de Canal.

Tendinţa mondială este una de renaţionalizare - în sens politic, nu economic -, deoarece viteza globalizării e prea mare, iar viitorul de tip multinaţional(ă) vine fără soluţii spirituale.

A te deplasa rapid în orice loc, fie el fizic sau virtual, pe pământ sau pe un server anonim, nu e pentru tine, cum ţi-ai dori, ci e pentru acel loc, căruia i-ai fost, de fapt, client.

Înapoi în România secolului XXI.

Traian Băsescu este şi el o expresie a noii identităţi româneşti. Fondul vine din naţional-comunismul anilor '80, iar forma, lipsită de ştaif, este manelismul: în cazul său, chefuitul la terasă, "ţiganca împuţită", protejata ajunsă ministru sau fiica impusă partidului pe loc eligibil de europarlamentar.

Şi totuşi, şi totuşi: Băsescu a întărit direcţia euro-atlantică şi a răsturnat masa în justiţie, făcând posibilă astfel curăţirea parţială a clasei politico-economice.

Un tipar straniu: conducătorii noştri de după război, pe cât de atenţi şi abili au fost în politica externă, urmărind menţinerea statalităţii, pe atât de greşit au acţionat în relaţia cu propriul popor, pe care fie l-au oprimat, fie l-au considerat nedemn de a-l cunoaşte mai bine. Și de a-l iubi.

Cum am ajuns la acest model de lider?

După război, elitele au fost exilate în puşcării, pentru ca puterea să fie preluată de muncitorime – clasa cu "origine sănătoasă". După 1989, elitele se exilează de bunăvoie în afara ţării, pentru că norma conducătoare este lipsa de origine.

Venind de nicăieri, fără ascendenţă onorabilă sau moştenire spirituală, noul politician român ştie că nu ştie nimic (ce ironie!) şi atunci li se alătură celor asemenea lui.

Absolventul de universitate particulară străbătută cu plicul, secretara voluptoasă şi nepotul de bani gata, patronul de firmă înfiinţată pentru contracte de la primărie, avocatul fără clientelă, profesorul fără har sau militarul scos din linia de comandă – ei sunt cei care fac legile în România.

Meritul lor este că nu îşi reneagă identitatea de produse ale anilor '80. Ei se regăsesc în discursul despre trecutul glorios, la fel ca în discursul despre americanii sau europenii care ne-ar vrea numai răul.

La noi, idealizarea identității vine la pachet cu victimizarea, tot aşa cum minimalizarea identităţii vine la pachet cu supraestimarea străinului sau a minoritarului.

La fel ca în Rusia, unde propagandiştii de la Kremlin au combinat panslavismul cu ortodoxia şi cu nostalgia sovietică, PSD a reuşit, printr-o manevră strălucită, să integreze singura formă de identitate care putea concura cu forţa conceptuală a anilor '80: religia.

PSD câştigă alegerile sistematic şi recurent pentru că nu e scârbit nici de anii '80, dar nici de credinţa ortodoxă. Le-a cuplat şi a conceput un naţional-creştinism interpretat ca-ntr-un asediu, ca teamă de Vest cuplată cu zidire de biserici făcută de dragul zidurilor.

Şi totuşi, şi totuşi: există în România o majoritate mai degrabă tăcută, care e pro-occidentală şi care nu-şi reneagă botezul. Ei nu i se adresează niciun partid, şi-atunci se risipeşte în paleative electorale. Această abordare politică a dispărut odată cu Corneliu Coposu, iar cei care se străduiesc să o resusciteze sunt fie securişti vopsiţi, fie exaltaţi rusofili.

Lucrurile care s-au petrecut înainte şi mai ales după alegerile din decembrie 2016 – recăpătarea puterii de către corupţi naţionalişti, credulitatea captivilor tv care nu chestionează ştiri de tipul "Cioloş e fiul lui Soros şi voia să vândă ţara", reintroducerea termenilor identitari în denumirea unor instituţii ale statului şi anunţul privind înfiinţarea altora care ar urma să centralizeze domenii – acestea sunt "noduri şi semne" ale anilor '80, ca şi cum Ceauşescu ar fi săpat un tunel în timp înainte de-a fi împuşcat şi s-ar fi reîncarnat tot într-un tip fără prea multe fineţuri intelectuale.

Asta e "gena" lui Liviu Dragnea. El vine dintr-o zonă geografică şi mentală hrănită cu excepţionalism românesc. Acolo creşte, pe de o parte, setea de autoritate unică, iar, pe de altă parte, iluzia că orice străin vine la noi cu intenţii vampirice.

La urma urmei – şi vă mulţumesc dacă aţi avut răbdare să citiţi până aici -, linia fină dintre corupţii naţionalişti şi corupţii internaţionalişti între care alegem recurent, rotindu-ne în buclă, este următoarea dilemă: deciziile esenţiale privind viitorul României se iau la Bucureşti sau în altă parte?

Zilele acestea, numele noilor miniştri şi graba noii puteri de a arunca viitorul buget în stânga şi-n dreapta ne oferă un răspuns atât de limpede şi atât de îngrijorător. Pe cine, oare, vom mai da vina?