Reîndrăgostirea de România? O soluție în căutarea unei probleme

… un caveat și o precizare.

Caveat: Orice abordare rațională a (re)îndrăgostirii – pentru că asta presupune întrebarea "ce trebuie să facem pentru a ne reîndrăgosti de România?" – se angajează, din capul locului, într-un dans pe muchie de cuțit. O muchie de cuțit ce desparte rațiunea ("ce trebuie să facem?") de pasiune ("pentru a ne re-îndrăgosti"), și-n care te poți, cu ușurință, tăia până la os.

De ce ar fi rațional să iubești? De ce să iubești ceva și nu altceva? Pe cineva și nu pe altcineva? Sau pe cineva și pe altcineva? În ce măsură, așadar, e dragostea rațională? Și dacă e, de ce mai vorbim – precum corul în Antigona - de dragostea nebună, cea care-ți ia mințile? Ș.a.m.d. Acestea nu sunt întrebări ușoare. Pe de altă parte, ce este filo-sofia, dacă nu tocmai dragoste de înțelepciune? Adică o pasiune pentru raționalitate? Și-atunci, așa se cuvine a fi abordată întrebarea, fie că ne convine, fie că nu - filosofic.

Precizare: Re-îndrăgostirea nu e totuna cu îndrăgostirea, nici îndrăgostirea totuna cu dragostea. (Pentru a nu complica și mai mult lucrurile, să presupunem, deocamdată, că dragostea și iubirea sunt același lucru.)

De aici se cuvine a începe – de la întrebare. Care întrebare presupune (1) că am fost la un moment dat îndrăgostiți de România, (2) că acum nu mai suntem, și (3) că am vrea, totuși, să ne re-îndrăgostim de ea, că tânjim după sentimentul acela, originar. Vrem înapoi în Rai, cum s-ar spune.

Să le considerăm pe rând, după puteri:

(1) Am fost la un moment dat îndrăgostiți de România? Dacă suntem cât de cât normali și nu ne sfiim să ne recunoaștem trăirile, răspunsul nu poate fi decât unul singur: de bună seamă! Dincolo de toate abstracțiunile, dragostea de țară e la fel de firească precum dragostea de mamă. Dacă nu-ți iubești țara sau mama, se cheamă că ai o problemă gravă de identitate. De la Socrate la Cicero, și de la Machiavelli (da, Machiavelli!) la Hotman, (aproape) toți clasicii au considerat-o o stare de fapt.

Lucrurile s-au schimbat nițel în modernitate, dar, în zilele noastre, se înmulțește literatura de specialitate care consideră contractul social între indivizi mânați de-o raționalitate abstractă ca fiind o explicație ruptă de realitate. Prins între valul de refugiați/emigranți în căutarea unei noi patrii, pe de-o parte, și ISIS, să spunem, la extrema cealaltă, unde-și mai găsește locul patriotismul firesc? (În treacăt fie spus, am publicat odinioară în Dilema Veche un text pe marginea diferențelor dintre "patriotism" și "matriotism".)

Răspunsul n-ar trebui să fie mai greu decât cel la întrebarea: între a-ți considera mama o străină și-a te culca cu ea, freudian, unde mai încape dragostea normală de mamă? Pentru un om, repet, cât de cât normal, asta ar fi o non-întrebare. Și totuși.

(2) Din moment ce – implică întrebarea – nu mai suntem îndrăgostiți de România, se cheamă că ne-am înstrăinat de ea. Care la propriu, emigrând, care la figurat, incapabili să se mai simtă în România ca "la mama acasă". Înainte de-a răspunde la această întrebare, să precizăm, totuși, că înstrăinarea asta, fizică sau psihică, e relativă. Datorită internetului, nici cei plecați nu mai sunt chiar atât de plecați, nici cei rămași, chiar atât de rămași. Suntem cu toții, în doze diferite, puțintel "plecați" de unde se întâmplă să locuim.

Relativ cum e, însă, fenomenul înstrăinării rămâne de necontestat. De ce? Lăsați la o parte, pentru o clipă, explicațiile simple: corupție, răutatea oamenilor, pierderea valorilor, absența liderilor autentici, sau mai știu eu ce. Valabile cum sunt, acestea rămân explicații parțiale, care nu ajung până în inima problemei. Or, când vine vorba de dragoste, inima s-ar cuveni să ne intereseze cel mai mult, nu?

Nu neapărat. Adevărata explicație, înclin să cred, e mult mai simplă și, în același timp, mult mai dureroasă, și trebuie căutată în dificultatea trecerii de la îndrăgosteală la iubire. Pentru că, de îndrăgostit, ne îndrăgostim mulți, de multe ori. Câți însă putem face trecerea de la îndrăgosteală la iubire? Și de câte ori într-o viață?

Îndrăgosteala e un salt. Un cutremur. Te-apucă sau nu te-apucă, te "pălește" sau nu te "pălește". Dar și când te "pălește", te vâră cu capu-n nori. Ești gata să mori pentru țară. Sau măcar să lăcrimezi pentru ea, dacă suferă.

Iubirea, în schimb, e maraton. Cursă de lungă durată. Pe pământ, printre pietre și ghimpi. Aici nu mai e vorba de pălit. Aici intervine (și) rațiunea. Pentru că după îndrăgosteală apare, de cele mai multe ori, plictiseala. Necunoscutul devine cunoscut, neștiutul, știut. Norii devin pietre, fluturii - ghimpi. Cum spunea și Alexandru Dragomir, avem nevoie de amândouă: și de știut, și de neștiut. Și de noutate, și de plictiseală.

Întâmplarea face însă ca balanța între cele două să fie greu de menținut în absența unei dorințe de-a iubi. Plictiseala poate fi "dovedită" antrenându-te să descoperi neștiutul din inima știutului, precum epifania lui Joyce trecând pe lângă turnul cu ceas din Dublin.

(3) De aceea dorim să ne re-îndrăgostim de România și nu știm cum s-o facem. Pentru că n-avem cum! E simplu. Re-îndrăgostire nu există. Sau, în măsura în care există, nu contează, pentru că n-are rădăcini. N-are nici durată, nici constanță. Nu e iubire.

Să recapitulăm: există îndrăgostire și, pentru cei norocoși, iubire. Dacă nu, te dez-îndrăgostești și-o iei de la capăt, o dată și încă o dată. Cu Statele Unite, cu Franța sau Spania sau mai știu eu ce. Poate chiar și cu România. Încă o dată. Atunci da, atunci te re-îndrăgostești de România. Pentru o vreme. Iubirea, însă, e cu totului tot altceva, după cum aflăm și din Corinteni 13. Nu poți iubi și-apoi dez-iubi. "Nu te mai iubesc!" e o contradicție în termeni – înseamnă că nu te-am iubit niciodată, c-am fost doar îndrăgostit(ă). Iubirea e un drum cu sens unic.

De bună seamă, orice iubire te poate dezamăgi. Ba mai mult, pe lumea asta, vorba Fericitului Augustin, orice iubire te va dezamăgi într-un fel sau altul, mai devreme sau mai târziu, că nimeni nu e perfect. România nu face excepție. Prin urmare, mă pot declara dezamăgit, îi pot face reproșuri, mă pot enerva, pot țipa la ea, ba o pot chiar pedepsi, părăsind-o sau, dimpotrivă, rămânând atunci când m-ar vrea plecat. Îi pot chiar cere să schimbe asta sau ailaltă. Însă de încetat s-o iubesc, nu pot.

Dar, dacă începi să-ți formulezi trăirile în cuvinte precum "te-aș iubi din nou, dacă...", "m-aș reîndrăgosti de tine, dacă...", atunci nu mă mai interesează ce urmează după "dacă", pentru că ai luat-o deja pe un drum greșit. Îmi ceri să-ți ofer o soluție la o problemă care nu există. În Rai nu se intră mergând de-a-ndoaselea, ci înainte, iar dacă simți că-ți stă măru-n gât, fă bine și înghite-l, pentru că de scuipat și lipit la loc nu se mai poate.

*

Alin Fumurescu predă filosofie politică la University of Houston. Cartea sa "Compromise - A Political and Philosophical History" (Cambridge University Press) a fost nominalizată de către CHOICE în Top 25 Outstanding Academic Titles published in 2013.

*

În cadrul campaniei RoÎNDĂGOSTIREA, mai puteți citi:

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează