... Ortodoxia, românii și democrația

"... Victoria și familia, Gheorghe și familia, Ionel și familia, Maria, Ioana, Tudorel și familia, Ana, Liviu și familia, Alin și familia, Mircea, Vasile, Horea și familia, Voichița și familia…"

... iar asta, minute în șir. Te gândești - "Nu e obligatoriu, dar oamenii ăștia au plătit pentru pomenire, biserica nu trăiește cu aer, cineva trebuie să plătească facturile, e de înțeles". Încerci să te rogi, dar balonașele roz în formă de cruce, plutind umplute cu heliu de-o parte și de alta a altarului, nu ajută prea mult la concentrare.

"... Nelu și familia, Cristina și familia, Simona, Daniela, Laura, Emilian, Robert, Dan, Alexandru" – unii cu familia, alții fără. Douăsprezece minute pe ceas, că om ești, de la un moment dat începi să cronometrezi. Încercați să turuiți un nume după altul pentru douăsprezece minute. Nu e de colea.

"Că milostiv și iubitor de oameni Dumnezeu ești și Ție slavă înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor."

Amin.

Ectenia cererii stăruitoare s-a încheiat. Începe ectenia pentru pomenirea morților.

"Încă ne rugăm pentru odihna sufletelor adormiților robilor lui Dumnezeu Ilarie, Mihai, Mihaela, George, Ion, Maria, Simion, Anabela, Cristian, Toni, Petru …"

Cu morții durează mai mult, că ei sunt singuri, fără familie. Alte șaptesprezece minute. Între timp, forfota crește, oamenii frumos îmbrăcați se salută, se pupă, râd, își fac selfies. De pe un perete, Iisus Pantocrator îi îmbrățișează pe toți, într-o biserică românească, undeva, în America.

În același oraș, o altă biserică românească, desprinsă din prima în urmă cu mai mulți ani, din motive de nepotrivire de caracter între preoți. E micuță, într-o margine a orașului, aproape ca la țară.

Ajungi, după ce ai condus vreo douăzecișicinci de kilometri, pe la zece și-un sfert. Te gândești că slujba a început deja, dar te gândești degeaba.

În biserică nu sunt decât țârcovnicul și nevasta lui. Oameni de treabă. Îți explică pe îndelete că părintele n-a venit încă, dar musai apare imediat. Întrebi la ce oră începe slujba în mod normal. Ridică din sprâncene, a mirare. În mod normal? Când vine părintele – pe la zece și jumătate, unsprezece.

Părintele vine la unsprezece trecute fix cu șapte minute. Între timp, în biserică s-au strâns vreo opt oameni, ai aflat ce se mai întâmplă prin comunitatea românească, unde se găsește carne de mici. Până la sfârșitul liturghiei aveau să fie vreo douăzeci de români. Toți, oameni de treabă.

Asta în prima săptămână.

În a doua săptămână, ajungi la unsprezece. Țârcovnicul și doamna sa, dimpreună cu alte două cupluri, stau la o masă, în curtea bisericii. E soare, liniște, pe undeva cotcodăcesc câteva găini. Te gândești că poate ai greșit ziua, poate nu e duminică.

Te liniștesc că nu, e într-adevăr duminică, dar părintele e la o conferință, în Chicago. N-ai văzut anunțul de la intrarea în curte? Nu-l văzuseși, că e pe o foaie A4, greu de citit din mersul mașinii.

Dar acum, dacă tot ai venit, nu servești un păhărel de țuică și-o salată de vinete? Ba cum nu! Servești și țuica, și salata de vinete, și câțiva cârnăciori oltenești. Undeva, într-o curte, latră răgușit un câine. Închizi ochii și te simți ca-n România, la bunici, la țară.

Amin.

Pe baza acestor exemple, altminteri sută la sută reale, un observator pripit ar putea scrie pagini întregi în care să analizeze, cu superior rafinament, fie păcatele românilor, fie pe cele ale ortodoxiei, fie – cel mai probabil – pe ambele, la pachet. Ar fi lesne. Ar fi comod. Și ar fi total greșit.

În ultimii douăzeci de ani, am avut ocazia să merg, mai mult sau mai puțin regulat, la câteva zeci de biserici ortodoxe din străinătate – românești, grecești, antiohiene, ba chiar și la una rusească, la Nisa, în Franța.

Unele aveau preoți înduhovniciți, altele, câtuși de puțin. În unele, credincioșii știau să se poarte, în altele, ba. În unele, consiliile parohiale își făceau treaba și totul mergea așa cum se cuvine, în altele, toate erau poticnite. Nici o legătură, nici cu ortodoxia, nici cu românitatea – doar cu oamenii, preoți și credincioși deopotrivă.

Însă tocmai ușurința de a asocia religia, în general, și ortodoxia, în particular, cu înapoierea, neseriozitatea, anti-intelectualismul și spiritul anti-democratic s-ar cuveni să pună pe gânduri observatorul cu pretenții de obiectivitate.

La urma urmelor, faptul că soarele se învârte "evident" în jurul pământului nu înseamnă că lucrurile nu stau, în realitate, exact pe dos. Mintea iscoditoare, de la Platon la Einstein, cu asta se ocupă – cu străpungerea aparențelor. Numai mintea leneșă se grăbește să le îmbrățișeze și să-și facă din ele chip cioplit. Interdicția biblică a închinării la "chip cioplit" taman la această lene intelectuală și dragoste de aparențe se referă.

Aviz amatorilor.

În 1789, Statele Unite aveau vreo patru milioane de locuitori, nici un oraș peste 50.000 de locuitori și doar douăzecișipatru (24) peste două mii cinci sute (2500). În 1831, cand tânărul aristocrat francez, de douăzecișișase de ani, Alexis de Tocqueville ajungea în America, populația sărise de douăsprezece milioane, orașul New York de 200.000, dar Boston, al patrulea oraș ca mărime, avea puțin peste 60.000. Al zecelea oraș nu depășea 20.000 de locuitori.

Pentru comparație, Bradul copilăriei mele, pe care-l străbăteam (și încă-l mai pot străbate) cu piciorul într-o jumătate de oră, și unde nu puteai pupa o fată fără să se afle a doua zi, avea tot cam 20.000 de locuitori. Acum, de când e municipiu, are mai puțini.

În Franța, revoluția începută la 1789 (ironic, pentru că monarhia franceză ajunsese în faliment după ce ajutase revoluția americană) continua să își facă simțite efectele, tatăl lui Tocqueville albise în noaptea dinaintea ghilotinării - de care avea să scape în ultimul moment, iluminismul rațiunii instrumentale era la modă, Europa își începuse drumul spre modernitate, iar America era privită ca ruda săracă, de la țară, cu veceu în fundul curții. La propriu și la figurat.

Cu toate acestea, tânărul Tocqueville reușește să vadă în America ceva ce, până atunci, nu văzuse nimeni – viitorul democratic al lumii. De ce? Pentru că, spre deosebire de Franța, America nu vedea nici un conflict între religie și democrație. Dimpotrivă.

În celebra sa carte Democrația în America, Tocqueville își mărturisește nedumerirea: De ce în lumea civilizată, cu excepția Americii, prietenii libertății și ai democrației sunt dușmanii religiei, când tocmai ei ar trebui să-i fie cei mai buni prieteni?

"Mă îndoiesc", scria el, "că omul poate îndura deodată independența față de religie și independența politică, și înclin să cred că acela lipsit de credință trebuie să se supună, iar cel care vrea să fie liber trebuie să creadă."

Cu alte cuvinte, omului îi e imposibil să se țină singur în frâu. "Cel ce vrea să fie liber trebuie să creadă" – asta scria în 1835 omul care avea să fie considerat de mulți drept profetul modernității.

Majoritatea previziunilor lui Tocqueville, prea multe pentru a fi enumerate aici – de la schimbarea rolului femeii în familie și societate la trivializarea mass-media, sau de la confictul între nordul și sudul Americii la eșecul politicilor franceze de colonizare a Algerului – aveau să se adeverească.

Cea mai faimoasă previziune a sa însă rămâne cea de la sfârșitul primului volum al Democrației în America. În 1835, într-o vreme în care atât Rusia, cât și America erau, când nu ignorate complet, privite ca rudele sărace și necioplite ale civilizatei Europe, tânărul aristocrat francez vedea deja în ele viitoarele super-puteri ce vor ajunge să controleze "destinele câte unei jumătăți din omenire". Iar asta nu pentru că semănau, nu pentru că aveau traiectorii similare. Dimpotrivă.

În America, zicea el, principiul e libertatea individului, în Rusia - servitutea. Cele două traiectorii erau menite să se ciocnească. Și, după cum știm acum, s-au ciocnit.

Cu mai bine de o sută cincizeci de ani înainte, Tocqueville prevedea atât Războiul Rece, cât și sfârșitul acestuia. După cum experimentul comunist a demonstrat cu vârf și îndesat, cel lipsit de credință trebuie să se supună. Asta nu are legătură nici cu creștinismul, în general – China, Coreea sau Vietnamul stau mărturie –, nici cu ortodoxia, în particular, după cum au demonstrat-o Polonia sau Cuba.

"Împărăția mea nu este din lumea aceasta", spune Iisus. Și tot El îndeamnă - "dați Cezarului ce e al Cezarului, și lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu". Așa a început creștinismul – cu separarea dintre stat și biserică.

De o parte și de alta stau Moise și Mahomed. Moise și, mai târziu, Mahomed au fost profeți-legiuitori. Oricine recitește Vechiul Testament și Coranul rămâne impresionat de numărul de legi menite să reglementeze detaliile vieții de cu zi. Moise și Mahomed au creat concomitent o religie și un stat – de aceea au fost admirați de către gânditori precum Machiavelli sau Rousseau.

În aparență, Iisus e, ca să spunem așa, mai hăbăuc. Cu capul în nori. Lumea aceasta nu pare să îi stârnească interesul, legile Sabatului nu-l impresionează cu asupra de măsură, împărăția lui e în altă parte. Legile, în măsura în care îl interesează, îl interesează în spirit, nu în literă.

El câștigă pierzând.

Undeva, pe traseu, acest mesaj s-a pierdut. De câțiva ani încoace, România începe să semene tot mai mult cu Franța de după 1800. Dușmanii corupției și ai spiritului democratic tind să devină totodată și dușmanii unei ortodoxii percepute ca retrogradă și anti-occidentală, iar apărătorii tradiției încep să-i dușmănească pe tinerii care scandează în stradă mesaje anti-BOR.

Se creează, precum în Franța lui Tocqueville, două tabere false, în jurul unei falii care nu există, dar e presupusă și asumată cu înverșunare de ambele părți. Strivită sau sfâșiată între cele două – depinde de unde privești – e ortodoxia.

Nu ortodoxia care face casă bună cu zodiacul și pomelnicele întinse pe câte o jumătate de oră, că aia nu mai e ortodoxie, dar nici cea acuzată pe nedrept de spirit anti-democratic. Nu ortodoxia balonașelor roz în formă de cruce, umplute cu heliu, dar nici cea căreia i se cere reformă liturgică, de parcă i-ai putea cere albului să se facă negru, la comandă, în numele corectitudinii politice.

Nu. Strivită și sfâșiată între cele două stă ortodoxia pură și simplă, ne-înțeleasă nici de o tabără, nici de cealaltă. Unii nu știu ce să ceară, ceilalți nu știu ce să dăruiască.

Dacă în acest război complet inutil există o victimă, aceea nu trebuie căutată nici în Mercedusurile Patriarhiei, dar nici în scandările protestatarilor de profesie, ci undeva în privirea blândă a unei icoane a Maicii Domnului.

Categoric nu, ortodoxia română nu se simte bine, strivită cum e sub peturi umplute cu pietre și afurisenii țâfnoase. Să nu ne grăbim, însă, să-i cântăm prohodul.

"Când sunt slab, atunci sunt tare", spune Apostolul Pavel, după metanoia de pe Drumul Damascului.

Amin.

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează