Crima lui Ion Iliescu

În urmă cu 25 de ani, îl uram pe Ion Iliescu. Îl uram, așa, din rărunchi, la fel cum îl urau mai toți cei de vârsta mea, cu neputința copilului căruia i se ia înapoi, după câteva ore, o jucărie pe care a visat-o luni de zile.

Pe Ion Iliescu - sau Jos Iliescu, așa cum crezuse un ziarist japonez că îl cheamă, auzind cele două cuvinte, repetate înverșunat, la toate manifestațiile din iarna și primăvara nebunului an 1990 -, pe activistul care, în după-amiaza de 22 decembrie, se înființase la Televiziune pregătit și sigur pe sine, transmițând instantaneu, de la prima apariție, chiar și celor care nu auziserăm de el, sentimentul că "el e noul șef", pe omul despre care aveam să aflăm că se întâlnise ani la rând, prin parcuri, cu ofițeri de Armată și de Securitate, într-un complot care mai aștepta doar o decizie sovieto-americană pentru a se activa, pe el îl consideram marele vinovat că ne luase visul - visul acela copleșitor, de o naivitate adolescentină, că nimic nu ne mai stă în cale, că nimic rău nu se mai poate întâmpla, că, scăpată de comunism, România nu trebuie decât să existe pentru ca românii să fie fericiți și liberi.

L-am urât pe Ion Iliescu pentru 28 ianuarie 1990, când a început marea instigare româno-română, când i-a spus lui Corneliu Coposu să nu-i mai pună "sula în coaste", pentru 18 februarie - prima descindere a minerilor în București, l-am urât când a venit la Cluj și, ca să nu pățească ceva, autoritățile au oprit două troleibuze între cei care-l huiduiam și clădirea unde urma să intre la discuții, iar noi nu mai puteam decât să aruncăm cu monede pe deasupra și să urlăm, pe silabe, "Piz-da-mă-tii!", l-am urât când i-am văzut zâmbetul grețos pe afișele electorale, apoi, mai abitir, când a câștigat cu peste 80% și din nou, neîntrerupt, în 14-15 iunie, când minerii au făcut prăpăd, la grămadă și la îndemnul cetățenilor "de bine", nenorocindu-i pe cei care aveau ochelari, barbă sau, Doamne ferește, vreo carte în mână.

E bine ca liceenii și studenții să știe. Ion Iliescu, ales de trei ori președinte al țării, omul care, acum câteva zile, reproșa partidului său că s-a îndepărtat de intelectualitate, le mulțumea, în urmă cu 25 de ani, amărâților aduși cu trenul din Valea Jiului, pentru că "făcuseră ordine" printre cei cu semnalmente ne-muncitorești. Le mulțumea pentru omor și pentru devastări, pentru că-i salvaseră funcția cu prețul României.

Astăzi, când Ion Iliescu e pus sub urmărire penală pentru "infracțiuni împotriva umanității", astăzi nu-l mai urăsc deloc. Ba chiar știu și afirm că a făcut și mult bine, mai ales în ultimul său mandat la Cotroceni. Oricum, el nu va ajunge la închisoare și, oricum, au trecut prea mulți ani ca să mai conteze dacă ar ajunge.

Dar, la fel ca în decembrie '89, când românii, majoritatea, n-ar fi vrut să-l vadă executat pe Ceaușescu, ci să-i ceară socoteală și - sentință maximă - să-l vadă trăind tot restul vieții în foame și frig, ca să înțeleagă, cred că, acum, pedeapsa pentru Ion Iliescu - unica pedeapsă eficientă și unica mulțumire tardivă pentru toți cei cărora ne-a luat visul - ar fi să-l vedem obligat să mărturisească. Să ducă în mormânt adevărul despre o țară întreagă, abia asta ar fi, de neiertat, cea mai mare crimă împotriva umanității.

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează