Cele 11 dimensiuni ale prezentului

Să pornim ca în matematică sau ca în filosofie, de la câteva afirmaţii a căror valoare de adevăr este dincolo de îndoială:

− Liviu Dragnea este preşedintele celui mai mare partid din România: PSD.

− PSD şi aliatul său controlează Parlamentul şi Guvernul.

− Liviu Dragnea are o pedeapsă definitivă, iar un alt dosar de-al său se apropie de sentinţă.

− Dacă va fi condamnat din nou, Liviu Dragnea va merge la închisoare.

− Justiţia se află parţial în afara sferei de influenţă a lui Liviu Dragnea.

− Independenţa Justiţiei e susţinută de preşedintele României, de UE şi de SUA.

− Liviu Dragnea vrea să fie liber.

Start.

1.

Pentru a rămâne în libertate şi, eventual, pentru a conduce România fără a mai fi contrazis, Liviu Dragnea a deschis două fronturi:

a) pe plan intern, subordonarea sau emascularea Justiţiei;

b) pe plan extern, întreruperea sau deturnarea sprijinului de care beneficiază Justiţia şi preşedintele Iohannis.

Varianta ideală pentru el este o victorie pe ambele fronturi.

Dovezi privind obiectivul intern sunt urgenţa cu care a fost adoptată Ordonanţa 13 (la doar o lună de la victoria PSD în alegeri) şi, mai recent, după domolirea mişcării #rezist, introducerea în Parlament a pachetului de modificări care slăbesc legile Justiţiei.

Între timp, Dragnea a sacrificat doi prim-miniştri, pentru nesupunere, şi a instalat un al treilea care nu a mai condus echipe, nu are experienţă administrativă şi nici realizări politice personale.

Ce consecinţe are faptul că premierul unei ţări este nu doar obedient, ci şi incompetent?

Asta se vede cel mai bine după recenta vizită oficială pe care Viorica Dăncilă şi Liviu Dragnea au făcut-o în Israel.

În acest moment, diplomaţia românească se află într-o situaţie similară cu cea a poliţistului interpretat de Bruce Willis în "Die Hard with a Vengeance", obligat de terorişti să se plimbe prin Harlem cu o pancartă pe care scrie "I hate niggers".

2.

Şeful unui Executiv trebuie să ştie ce să le ceară miniştrilor, pentru că de el depinde coerenţa actului de guvernare, la el se ciocnesc şi se rezolvă diversele priorităţi bugetare şi tot el este cel ce răspunde în faţa Parlamentului pentru moştenirea pe care o lasă generaţiilor următoare.

Dar şi mai apăsătoare decât treburile interne este datoria de a negocia acorduri externe.

Pentru asta se cer capacitate de analiză şi sinteză, inteligenţă adaptativă sau lecţii bine asimilate, spontaneitate ori, dacă nu, consecvenţă, nişte cărţi citite sau măcar inspiraţie de moment.

Or, Viorica Dăncilă pleacă de la "reputaţia" că, în calitate de europarlamentar, nu a avut nici o iniţiativă în comisia din care a făcut parte. În plus, orice decident străin cu care se va întâlni o va trata cu condescendenţa cuiva care ştie că "X e doar omul lui Y".

Problema este recunoscută, involuntar, chiar de echipa sa de comunicare: niciunul dintre cele şapte videouri postate pe site-ul Guvernului după întâlnirile ei din Israel nu are sonor.

3.

Şi, dacă nu era suficientă fragilitatea acestei poziţii personale (stinghereală, lipsă de repere şi dependenţa de un terţ), pe capul doamnei premier a căzut, cu greutatea a 3.000 de ani de revelaţie şi măcel, cel mai complicat dosar al politicii internaţionale: conflictul israelo-palestinian şi al său nod gordian, statutul Ierusalimului.

Oare ce-şi zicea, în timpul discuţiilor bilaterale cu Benjamin Netanyahu, bătrânul şi versatul Teodor Meleşcanu, aflat de-a dreapta Vioricăi Dăncilă?

Ce-ar fi trebuit să înveţe ea, pe fast forward, pentru a înţelege în ce capcană ajunsese? Că Ierusalimul nu e doar centrul lumii, sanctuar al celor trei religii avraamice, ci şi cel mai exploziv loc al planetei?

Că, de-a lungul celor aproape două milenii în care n-au mai avut ţară, evreii din exil rosteau, la fiecare cină de Paşti, "la anul în Ierusalim"?

Că, acum, când au patrie, dacă şi Ierusalimul întreg va fi al lor, aşa cum a fost în vremea regelui David, mai rămâne de îndeplinit, potrivit tradiţiei iudaice, o singură condiţie pentru venirea lui Mesia – reconstrucţia Templului?

Iar despre musulmani şi drepturile lor, ce să-i spună consilierii?

Să-i dea scrisoarea în care sultanul Saladin îi spunea regelui cruciat Richard Inimă-de-Leu că Ierusalimul e "chiar mai sfânt" pentru ei, "căci aici a venit Profetul nostru în Călătoria de peste Noapte şi aici se adună îngerii"?

Să-i povestească, oare, că, după 1948, când Israelul a fost recunoscut ca stat, iar trupele arabe au fost înfrânte, peste 700.000 de palestinieni şi-au părăsit casele şi pământul natal, iar acest refugiu se numeşte, de atunci încoace, Nakhba – Catastrofa?

Cum îi explici milenarismul unei persoane care nu citeşte corect de pe foaie?

Cum îi explici că mutarea ambasadei de la Tel Aviv la Ierusalim nu e o chestiune locativă şi că, pentru evrei, recunoaşterea Oraşului Sfânt drept "capitală unificată" a ţării − cum a votat Knessetul în 1980 − ţine, literalmente, de Judecata de Apoi?

4.

În 21 decembrie 2017, la două săptămâni după ce preşedintele Donald Trump anunţase că va declanşa procedura de mutare a ambasadei americane de la Tel Aviv la Ierusalim, Adunarea Generală a ONU a adoptat o rezoluţie care condamnă decizia Casei Albe, declarând că statuarea Ierusalimului drept capitală a Israelului este "nulă şi neavenită".

128 de ţări au votat în favoarea rezoluţiei, 9 au fost împotrivă. România a fost printre cele 35 care s-au abţinut.

După trei zile, în 24 decembrie, un articol din Jerusalem Post îl cita pe premierul Netanyahu spunând că rămâne optimist, pe motiv că Israelul a câştigat deja "minţile multor guverne". El anunţa că discută cu mai multe ţări care se gândesc (seriously considering) să urmeze exemplul Americii.

Singurul lider străin menţionat în articol era Liviu Dragnea, care afirma că România ar trebui să se gândească (seriously consider) la mutarea ambasadei sale la Ierusalim.

Declaraţia lui Dragnea venea la o zi după adoptarea rezoluţiei ONU. Cam asta e coerenţa politicii externe a României.

5.

Nu doar că Liviu Dragnea compromite decizia oficială a României de a se abţine de la vot, dar interesele sale înfig un "ic" românesc şi în coeziunea Uniunii Europene.

Poziţia UE urmează rezoluţiile ONU potrivit cărora statutul Ierusalimului ar trebui să reprezinte corpus separatum în negocierile israelo-palestiniene.

După 1947, asta ar fi însemnat ca oraşul să fie o metropolă internaţională, administrată de Naţiunile Unite.

Numai că anexarea Ierusalimului de Est de către Iordania, în 1950, şi, apoi, ocuparea sa de către Israel în Războiul de 6 zile din 1967 − ocupare care a rămas valabilă până azi − au împiedicat aplicarea oricărui document ONU pe această temă.

Acum, UE susţine varianta ca Ierusalimul să devină capitală atât Israelului, cât şi unui viitor stat palestinian.

Revenind la icul românesc: declaraţiile lui Dragnea şi vizita delegaţiei române în Israel au tensionat situaţia până într-atât încât şefa diplomaţiei de la Bruxelles, Federica Mogherini, s-a văzut silită să asigure autorităţile palestiniene că nimic nu s-a schimbat în consensul european.

Dar bulgărele a pornit la vale: după Dragnea, şi preşedintele ceh Milos Zeman (care nici el nu are ultimul cuvânt în politica externă) a spus că ţara sa ia în considerare să-şi mute ambasada la Ierusalim.

La o recepţie organizată în aprilie pentru a sărbători 70 de ani de la fondarea statului Israel, Zeman şi-a încheiat discursul cu istorica rugăciune a diasporei evreieşti de la cina de Pesah: "La anul în Ierusalim".

6.

"Un neisprăvit din Teleorman a făcut praf şi pulbere 60 de ani de diplomaţie consistentă şi inteligentă în Orientul Apropiat, în relaţiile cu Israelul şi cu ţările arabe. (...) Dragnea a fost mânat pur şi simplu de propriile interese, lovind crunt în interesele pe termen lung ale României".

Poate să nu vă placă Traian Băsescu, dar această luare de poziţie a sa, exprimată pe Facebook, e corectă. Se cuvin făcute, în acest sens, două trimiteri istorice.

România este singura ţară din estul Europei care împlineşte 70 de ani de relaţii neîntrerupte cu statul evreu.

Şi asta pentru că, în 1967, după Războiul de 6 zile şi după reuniunea pe această temă a Tratatului de la Varşovia, Nicolae Ceauşescu a fost singurul şef de stat din blocul comunist care s-a opus ruperii legăturilor diplomatice cu Israelul.

Ce s-a întâmplat atunci, în 1967, continuă să definească status quo-ul din Orientul Apropiat şi negocierea unei soluţii de pace.

Între 5 şi 10 iunie 1967, trupele israeliene conduse de generalul Moshe Dayan nu doar că au respins atacul coordonat al celor trei state arabe vecine − Egipt, Siria şi Iordania, dar au ocupat Peninsula Sinai, Fâşia Gaza (administrate de Egipt), Platoul Golan (al Siriei) şi Cisiordania (West Bank), cu tot cu Ierusalimul de Est.

Peninsula Sinai avea să fie returnată Egiptului în urma Acordurilor din 1978, de la Camp David.

Pentru reuşita acelor Acorduri, Jimmy Carter a mulţumit şi României, ai cărei lideri îi convinseseră pe premierul israelian Menahem Begin şi pe preşedintele egiptean Anwar Sadat să se întâlnească faţă în faţă, după cum povestea fostul ministru de Externe Ştefan Andrei.

Din Fâşia Gaza, trupele israeliene s-au retras abia în 2005, în timp ce Platoul Golan şi West Bank continuă să se afle sub controlul statului evreu. Cu tot cu Ierusalimul de Est, deci şi cu Oraşul Vechi.

7.

Scurtă recapitulare: printr-o singură iniţiativă, Liviu Dragnea a sfidat munca de zeci de ani a diplomaţilor români care au menţinut relaţii deschise, chiar amicale, atât cu evreii, cât şi cu arabii musulmani, a subminat predictibilitatea politicii noastre externe de astăzi şi a afectat credibilitatea şi coeziunea Uniunii Europene.

De ce? − vine întrebarea firească.

Fiindcă deschiderea discuţiei privind recunoaşterea Ierusalimului drept capitală nedivizată a Israelului este o mutare care place nu doar preşedintelui Trump, ci şi, mai important, lobby-ului evreiesc din America, precum şi celui mai puternic grup din cadrul Partidului Republican – creştinii evanghelici.

Trump e trecător, dar evreii şi evanghelicii nu pleacă de la Washington.

Iar aici, lucrurile devin fascinante: atât adepţii iudaismului, cât şi protestanţii de tip american se raportează la un reper de nezdruncinat din viitor.

Din raţiuni biblice, şi unii, şi alţii sunt milenarişti, adică îşi doresc cu ardoare ca acel eveniment către care se îndreaptă întreaga creaţie, Scopul ultim al omenirii, să vină cât mai devreme, să ardă timpul către prezent, întru mântuirea veşnică a drepţilor.

Atâta doar că, în timp ce primii tânjesc după Prima Venire, ceilalţi visează A Doua Venire.

Potrivit tradiţiei, la Judecata de Apoi, Mesia va intra pe Poarta de Aur din estul Oraşului Vechi al Ierusalimului.

Poarta stă închisă tocmai din aceste motive teologice: deschiderea ei ar stârni toate scenariile posibile şi, probabil, omoruri în masă între evrei, creştini şi musulmani.

Da, şi musulmani.

Fiindcă şi urmaşii Profetului cred că Mahdi – Alesul – va intra în Ierusalimul cel Sfânt tot pe Poarta de Aur, după ce va fi învins forţele răului. Atunci i se va pune în faţă Chivotul Legii şi atunci va muri.

Dar, la vederea Chivotului − mai cred musulmanii −, evreii se vor converti la islam, Cerurile vor coborî peste Muntele Templului, iar morţii vor învia, trecând şi ei, pentru eternitate, prin Poarta de Aur.

Credinţa în acest eschaton este atât de puternică, încât, secole la rând, cele mai puternice familii din Oraş, indiferent de religie, şi-au cumpărat locuri de veci cât mai aproape de Poarta de Aur, la fel cum au făcut şi magnaţi evrei cu nume faimoase în Occident.

Pentru că, se spune, primii înviați vor fi cei care sunt înmormântaţi acolo, în preajma locului sacru prin care Mântuitorul va pătrunde, triumfător, în Ombilicul Pământului.

8.

Bineînţeles că Liviu Dragnea nu s-a gândit singur la toate aceste implicaţii. E nevoie să trăieşti în acel spirit apocaliptic pentru a putea imagina, ca la şah, asemenea mutări şi asemenea ricoşeuri.

Dar pentru noi, oamenii de rând, care nu ştim ce se petrece în spatele uşilor închise ale puterii, există întotdeauna semne şi indicii cu care să decriptăm măcar o parte din ceea ce ne este obturat vederii.

Un asemenea indiciu îl reprezintă numele celor doi strategi israelieni care au lucrat pentru PSD în campania victorioasă de la sfârşitul lui 2016. Ei au continuat să-l sfătuiască pe Liviu Dragnea şi în 2017, pentru a crea vălul mediatic pe care noi îl cunoaştem acum sub conceptul "statului paralel".

Unul este Sefi Shaked, care se prezintă pe site-ul propriu drept consultant politic care a lucrat pe patru continente şi fondator al unei agenţii de publicitate din Top 10 al Israelului. Cea mai importantă informaţie despre el este că, în 2009, a fost unul dintre creierele campaniei prin care Benjamin Netanyahu a redevenit, după 10 ani, prim-ministru al ţării sale.

Cel de-al doilea specialist în marketing politic pe care PSD l-a adus din Israel este un personaj şi mai complex. Muzician, poet şi scenarist, Moshe Klughaft a fost desemnat de publicaţia financiară "Globes" drept cel mai influent expert în strategie din Israel.

E interesant că site-ul său personal se deschide cu marea victorie a PSD din decembrie 2016. Textul sugerează că el a propus strategia ca acest partid de stânga să ducă o campanie naţională sub sloganul "Îndrăzneşte să crezi în România".

În Israel, Klughaft este şi consilier al actualului ministru al Educaţiei, Naftali Bennett, care conduce un partid religios de dreapta denumit The Jewish Home (Casa evreiască).

După alegerile parlamentare din 2013, Klughaft a fost negociatorul-şef al Jewish Home, care a reuşit să intre în coaliţia de guvernare condusă de Netanyahu şi să obţină trei fotolii ministeriale. Liderul partidului, Naftali Bennet, este un milionar din domeniul IT care se opune creării unui stat palestinian şi militează pentru continuarea politicii de colonizare a West Bank.

Nu ştim dacă aceşti doi experţi au intermediat vizitele în Israel ale preşedintelui PSD. (Dintre precedentele întâlniri cu Netanyahu, e de menţionat cea din ianuarie 2016, după care lui Dragnea i-a fost conferită, la Bruxelles, cea mai înaltă distincţie a Congresului Evreiesc European: Busola Ierusalimului).

Dar apropierea cuplului Klughaft-Shaked de zona radical-conservatoare a politicii israeliene este un semn că "omul nostru din Ierusalim" − de ce nu i-am spune aşa lui Liviu Dragnea? − are de la cine să deprindă nuanţele politico-teologice ale celei mai complicate chestiuni mondiale.

"Un milion de ochi mă privesc, iar eu sunt ultimul rămas să povestească", spune un vers al poemului "The Last Survivor" (Ultimul supravieţuitor), transpus pe muzică pentru ceremoniile ONU din 27 ianuarie, Ziua Internaţională de Comemorare a Victimelor Holocaustului.

Autorul poemului este Moshe Klughaft.

9.

Mai aveţi răbdare? Am ajuns la a noua dimensiune a problemei: antisemitismul.

Klaus Iohannis: "Cine ştie ce înţelegeri secrete face domnul Dragnea, acolo, cu evreii..."

Liviu Dragnea, în replică: "În legătură cu afirmaţiile domnului preşedinte Klaus Iohannis. Ele sunt considerate, şi nu numai de mine, cu o anumită doză de antisemitism".

Preşedintele şi-a cerut scuze ulterior, dar interpretările şi jocurile agenţilor de influenţă au proliferat.

Fraza lui Iohannis poate fi nefericită dacă e citită în cheie ocultă, numai că ea nu este o afirmaţie, ci o interogaţie retorică.

Și, pe deasupra, e corectă.

Iată motivele:

− memorandumul Guvernului privind relocarea ambasadei noastre este, în continuare, secret;

− preşedintele Camerei Deputaţilor, deşi nu are atribuţii în acest sens, a întreprins o vizită oficială în care a discutat şi probleme de politică externă, şi nu cu omologi de-ai săi de la nivel parlamentar, ci cu premierul şi cu preşedintele altui stat;

− dovada este o frază din chiar comunicatul Guvernului referitor la întâlnirea tandemului Dăncilă-Dragnea cu preşedintele Israelului, Reuven Rivlin: Președintele Camerei Deputaților a vorbit despre accelerarea consultărilor interne cu privire la relocarea Ambasadei României la Ierusalim.

− președintele Camerei Deputaţilor n-a considerat necesar, potrivit propriilor declaraţii, să-l informeze pe preşedintele ţării cu privire la conţinutul discuţiilor;

− potrivit Constituţiei, preşedintele încheie tratate în numele ţării, tratate care sunt negociate de Guvern (nu de Parlament), şi, în plus, aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice.

În concluzie, se poate pune problema unor înţelegeri secrete.

Şi da, e vorba despre înţelegeri cu evreii, pentru că evreitatea însăşi se află în discuţie: a spune că Ierusalimul este capitala unică şi indivizibilă a statului Israel este, mai întâi, o declaraţie religioasă, etnică şi teritorial-istorică, şi abia datorită acestei definiţii identitare devine, în prezent, şi o declaraţie politică.

10.

Apropo de secrete.

Am ajuns în această situaţie − în care un om politic poate crea o falie atât înăuntrul societății, cât şi în exprimarea diplomatică – şi din cauză că presa centrală nu are acces constant şi civilizat la cei care conduc România.

Şi aici nu e vorba despre grupul de reporteri admirabili care se adună pe holurile Parlamentului în jurul cuiva care catadicseşte să se oprească.

E vorba despre existenţa unor cabinete de comunicare care să negocieze întrevederi extinse ale liderilor politici cu orice jurnalist sau canal mediatic care şi-a dovedit seriozitatea.

De luni de zile, coaliţia PSD-ALDE îşi transmite mesajele prin intermediul a două televiziuni, Antena 3 şi RTV. Acestea sunt singurele posturi care primesc dreptul de a-i intervieva, indiferent de evenimente, pe premier şi pe preşedinţii celor două partide de la guvernare.

În consecinţă, cine întreabă şi ce se întreabă favorizează ocultarea puterii şi a erorilor sale.

Acest lucru e valabil şi pentru preşedintele Iohannis, care, de la instalarea în funcţie, nu a acordat nici măcar un singur interviu liber, nenegociat, în care să îşi asume riscul banal de a nu şti dinainte despre ce urmează a fi chestionat.

11.

Ne apropiem de închiderea acestui cerc foarte larg. Am pornit de la câteva axiome, dintre care ultima se referă la intenţia celui mai puternic politician din România de a nu ajunge după gratii.

Omeneşte, e de înţeles.

Dar ceea ce Liviu Dragnea distruge în tentativa de a rămâne liber – legile justiţiei, relaţia politicului cu societatea sau raportarea tinerilor la România viitoare − va necesita mulţi ani de reparaţii şi de înţelepciune.

România nu are cum să rămână stabilă dacă are ca prim-ministru o persoană care nu cunoaşte pârghiile puterii şi care, mai grav, e atât de recunoscătoare că a fost introdusă în istoria ţării, încât nu îndrăzneşte să chestioneze deciziile şefului său.

În Israel, Viorica Dăncilă s-a dus ca mielul la tăiere. E atât de neştiutoare şi de pierdută, că ţi se face milă.

Nici măcar şefa echipei sale de comunicare nu o respectă: Anca Alexandrescu trimite sms-uri în timp ce doamna premier ascultă, smerită, cuvintele de bun-venit ale Patriarhului ortodox al Ierusalimului. (Spre deosebire de ai noştri, grecii au postat video cu sonor.)

Mai mult: România nu are cum să funcţioneze normal cu un centru de putere, Liviu Dragnea, aflat mereu sub radarul mecanismelor de control democratic.

Blocajul în care s-a ajuns acum, după ce Klaus Iohannis a cerut demisia Vioricăi Dăncilă, este un exemplu de înfrângere înainte de începerea partidei.

Gândiţi-vă cum se vede situaţia din exterior: avem un premier despre care însuşi preşedintele statului spune că "nu face faţă" şi un preşedinte ale cărui intervenţii ultimative – ce presupun, deci, o criză – nu sunt luate în seamă de premier.

A 11-a şi ultima dimensiune este indiferenţa.

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează