Bătălii mentale

Are dreptate Teodor Meleșcanu: "Bătălia adevărată este de a câștiga mințile oamenilor". Hai să formulăm, ca în matematică, ipotezele câtorva bătălii din mințile românilor.

Sunt student, tocmai am terminat anul întâi. Părinții mei, care trăiesc în alt oraș, s-au dat peste cap să-mi trimită bani de chirie (stau împreună cu trei colegi, într-un apartament cu patru camere), dar mi-au zis că de la toamnă nu-și mai permit și că ar trebui să mă angajez undeva, măcar cu jumătate de normă, dacă vreau să continui facultatea. Problema e că nu-mi place mai nimic din ce ni se predă la școală, iar profesorii sunt unul mai blazat decât altul. Cred că am ales un drum greșit. De curând, doi prieteni din copilărie m-au chemat să merg cu ei în Spania, la muncă. Habar n-am ce să fac mai departe și, când mă mai uit la televizor, mi se pare că bunul simț al părinților e o specie pe cale de dispariție.

Sunt asistent universitar, am rămas la catedră după ce am absolvit ca șef de promoție. Apoi mi-am dat doctoratul. Nu e cine știe ce de capul tezei mele, am luat și eu de ici, de colo, dar n-am avut altă variantă ca să pot rămâne în sistem și să-mi crească salariul. Mă uit în jur și fiecare se descurcă: e o șerpărie mai ceva ca în politică. Mă uit la studenții mei și parcă n-au nici o dorință. Mă uit la mine și nu-mi vine să cred că au trecut doar câțiva ani de când îmi spuneam că o să răstorn munții când o să am cursurile mele. Între timp am luat un credit, am un copil mic și am renunțat la idealisme. Îmi țin orele și abia aștept să vină weekendul. Îi invidiez pe colegii din Vest care fac cercetare pe bune. Îmi tot zic că trebuie să mă reapuc de ideea aia pentru care, în facultate, aș fi petrecut zi și noapte la bibliotecă.

Sunt medic anestezist într-o țară din Vest. Am vrut să aflu dacă mă descurc într-un sistem pus la punct, eventual să mă specializez, să pun niște bani deoparte și apoi să mă întorc acasă. În primele luni, îmi venea să-mi fac bagajul în fiecare zi: mă priveau cu reticență și nu aveam acces decât la operații banale. În timp, am câștigat respectul șefilor și am ajuns chiar să particip la conferințe de specialitate. Material, nu mă pot plânge de nimic. Ceva, totuși, îmi lipsește. M-am întrebat în ce condiții m-aș întoarce în țară, dar, când vorbesc cu ai mei sau cu foștii colegi, toți îmi zic să-mi văd de treabă. Stai acolo, că stai bine!, ăsta e refrenul. Mă simt ca și cum aș fi părtaș la un abandon general și trebuie să-mi scot asta din cap. Viața e frumoasă.

Și așa mai departe. Ce înclină balanța în aceste bătălii mentale?

Semnele unei schimbări de atmosferă. Apariția altor chipuri, mai luminoase, în spațiul public sau măcar în domeniul care te interesează. Un om care își deschide brațele și te cheamă. Perspectiva unui sacrificiu cu rost. Garanția că nu va trebui să sapi pe nimeni, ci doar să arăți că ești bun pe felia ta.

Normalitate. Decență. Lege.

Or, ce "se transmite" în aceste zile pe toate ecranele? Ce simte profesorul de liceu căruia i se pretinde să nu-și piardă entuziasmul când vede că suprema poziție în ierarhia lui este ocupată de un agramat? Ce simte cercetătorul care și-a luat doctoratul pe munca lui când vede că învățământul va fi condus de o redută a plagiatului? Ce simt scriitorul, regizorul, artistul plastic, curatorul, muzeograful când văd că în lumea lor va dicta un meseriaș în poziționarea de piață a presei tabloide: hard sau soft? Ce simte antreprenorul care vrea să reziste cu taxele la zi când vede că mediul de afaceri e dat pe mâna unui personaj din cluburi de fițe? Ce simte un ofițer onest când vede că din guvern poate face parte un individ pe care el a primit cândva ordin să-l supravegheze?

Acestea sunt bătăliile adevărate. Pe care statul român nu le poartă împotriva adevăraților săi agresori, ci împotriva propriilor cetățeni.

Sunt bătălii pentru acea lumină unică venind din viitor care îți spune să fii liniștit, ești acasă, va fi bine, crește-ți copiii, ai încredere, aici e țara ta.